luni, 28 decembrie 2015

„Planeta de aur - Aventurile lui Hendrik de Mol ” de K.J. Mecklenfeld

K.J. Mecklenfeld scrie cărți pentru copii. Cartea despre un băiat agorafobic, un bunic bun, o mamă dispărută, o prietenă drăguță și un Severin rău, a fost, se pare, un succes al cărților citite de mine.

Am început să citesc această carte cu gândul la ființe de pluș, pentru că despre ființele de pluș e vorba în carte. Hendrik, un băiat agorafobic ce trăiește în Muzeul Jucăriilor din Siepelstad, pe strada Coada Șoricelului numărul nouă, în Olanda, e surpins de Calavera, un nenorocit al Universului Cunoscut. După ce bunicul său și cu el sunt transformați în jucării, Berend, ursul lui cel verde îl salvează și împreună cu prietena sa, care la fel a fost transformată în jucărie, merg pe Planeta de Pluș, unde Hendrik își va învinge temerile. În expediția sa ajunge să-și învingă teama, să-și facă prieteni și, totuși, îl va slava pe bunicul Martinus din mâinile ticăloșilor care vor să-l execute ?



Cartea ni-l aduce în prim-plan pe Hendrik, care poate e mai mult decât Hendrik. El e transformat într-o cârtiță de jucărie, și împreună cu ursul său Berend ticluiesc un plan pentru a-l salva pe bunicul Martinus. Toată povestea începe în vechile timpuri ale Babilonului când a fost creată tableta babiloniană, o veche creație care poate arăta locul în spațiu a diferite elemente și corpuri cerești. Hendrik o dă în bară de multe ori și din cauza sa, Rudolf, un ubn prieten de-al lui Berend, este luat de microbii pirați de pluș. Mai mult decât atât, din cauza sa bunicul Martinus e din nou luat de lângă ei. Hendrik duce lipsa părinților săi, din cauza cărei devine agorafobic. Agorafobia e o boală ce-l macină și-l împiedică să ducă o viață normală, o teamă de spații deschise ce-l face să leșine mereu când iese dintr-un spațiu închis. Hendrik ami are o teamă, și anume Severin, fratele bunicului său, care are de gând să-l dea la orfelinat după ce bunicul Martinus va piei.

K.J. Mecklenfeld reușește să ne aducă într-un univers al copilăriei dar și al jucăriilor. De data asta, inofensivele jucării pe care noi le credem simple obiecte reușesc să salveze lumea, deși nu toate dintre ele. Calavera, un nenorocit din cauza căruia Berend, usrul de pluș al lui Hendrick își pierde iubita, Rudolf, unul dintre Cei Patru Formidabili își trădează echipa, iar Hendrik trăiește coșmarul vieții sale: asistă la executarea bunicului său, Martinus.

De aici și până la deznodământul care, de asemenea, e bine lucrat și scris, Hendrik reușește prin această aventură să ducă o viață normală. Toate temerile sale se duc undeva departe, pentru a fi nimicite de însuși curajul său.

Stilul autorului mi s-a părut foarte frumos. Creează o lume de vis și descrie bine toate personajele. Deși nu le face un portret fizic din prima, ne dăm seama de cum arată și de ceea ce simt pe parcurs. Mi-a plăcut faptul că totul este bine poziționat, că toate capitolele lasă urmă de mister, că tot ce e nou pare și mai nou și tot ce e nou pare... vechi. Că toate personajele par lipsite de experineță la un moment dat, fiecare are o parte rea, diferită, fiecare are un defect nimicitor pe care și-l învinge. Cei Nouă, Wilhelmina, bunicul Martinus, Berend, Severin, Rudolf, Eliza, Pomponius și Calavera sunt numai câteva dintre personajele foarte frumoase. Numele sunt de asemenea misterioase, frumoase, urâte când ne amintim de cel ce-l poartă, amuzante.

De asemenea, descrierile mi se par în limita bunului simț, deși uneori aș mai fi vrut să se descrie câte ceva. Îmbinarea personajului Berend cu trecutul său a fost partea nostalgică din carte. La fel, toate personajele construite bine, cu personalitatea lor. La câte personaje sunt în carte mă și mir cum, de la o pagină la alta, găsim o față diferită, cu o personalitate aparte. Mi-a plăcut și faptul că enigmele de la sfârșit n-au fost dezlegate. Dar vor fi în alt volum, nu-i așa, domnule K.J. Mecklenfeeellld  (auziți glasurile tuturor copilașilor și copilașilor din adulții ce-au citit cartea, nu? ) ?

În afară de asta, au fost și lucruri care m-au deranjat, precum câteva dăți când au lipsit câteva descrieri, dar având în vedere că totul s-a lămurit în maniera bine făcută a unui scriitor misterios, mi-a plăcut.

Totul a fost o aventură. Ca să nu vă mai pomenesc de pasiunea mea pentru jucării, pentru plușuri și pentru marionetele de lemn. Când am auzit de carte am zis că „bă, fraților, eu nu mai rezist, trebuie s-o citesc”, și a fost o oază de msiter și frumusețe pentru sufletul meu iubitor de jucării. Am eu o vârstă, dar cui nu-i plac jucăriile ?! Cine nu are o cameră plină de plușuri și cine nu doarme cu un ursuleț pe pernă ?

Lăsând la o parte partea mea copilărească de care nu am de gând să scap, să luăm într-o manieră întoarsă cartea și să bifăm câteva lucruri:
-copertă superbă (inclusiv ediția de la Editura Univers);
-stil inconfundabil;
-aventură get-beget;
-JUCĂRII ȘI PLUȘ ÎN TOATĂ CARTEA.

Deci e un cadou superb atât pentru copii cât și pentru adulți. Presimt că dacă se face un film pe cartea asta, îl întrece pe Star Wars. Oricum Războul Plușurilor și a Lemnoșilor e mult mai interesant.  Și pe sus, ca un capac, ne acoperă și iubirea cu care autorul a scris cartea. Se transmite.

Pe ultim moment mai vreau să bifez ceva, și anume blogul autorului, în care scrie despre cărți, plușuri (ooo daaaa) și despre scriitori. Și mai sunt și sfaturi pentru scriitori. Deci ce mai așteptați ? Îl găsiți aici dacă vreți să citiți ceva frumos, dar nu înainte să-mi lă
sați și voi o părere despre carte, sau pur și simplu dacă doriți să o citiți. Și plus de asta, vă mai și rog s-o faceți. Că e tare frumoasă !

Simina.

vineri, 25 decembrie 2015

Crăciunu

Azi trebuie să ne bucurăm și să-i bucurăm pe alții.


Despre asta e Crăciunul. Despre sărbătoarea a ceea ce s-a întâmplat în Betleem, iubire, daruri. 





Crăciun. Crăciun sfânt vă doresc. 
 Simina

miercuri, 18 noiembrie 2015

„Lizoanca la 11 ani” de Doina Ruști - Recenzie

Haideți, vă rog, să investigăm cazul unei fetițe ce a umplut un sat întreg de sifilis. Da, îl investigăm până scoatem toți banii posibili de-aici și apoi o lăsăm baltă. Iată ignoranța și indiferența mortală pe care Doina Ruști dorește să ne-o aducă în palme, să ne facă să o simțim, ca data viitoare să nu o mai aplicăm prin mediatizare și apoi pâc! nepăsare.

Doina Ruști (n. 15 februarie 1957, Comoșteni, Dolj) ne impresionează prin romanele sale ce debordează de o maturitate aproape severă, romane care aprcă sunt concepute să ne deschidă ochii, spre a privi mult mai realist viața și a ne induce într-o stare de conștiență. „Lizoanca la 11 ani” ne demonstrează faptul că prejudecățile noastre sunt adesea atât de răutăcioase, pline de ură și cerneluite cu atâta viclenie să distrugă, încât ne distrugem societatea și automat și pe noi. Doina Ruști, așa cum delcară chiar ea, a văzut o știre în ziar ce mediatiza un caz despre o fetiță de 11 ani ce umpuse un sat de sifilis.

  A primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române.

Lizoanca din carte este o fetiță ce a umplut un sat întreg de sifilis și care are o poveste nu tocmai frumoasă. Cu o familie în care tatăl este abuziv, bătând-o pe Lizoanca până la sânge, și un sat întreg care după aflarea veștii că ea se prostituează pur și simplu fierbe, mai ales de ură, fetița merge înainte.

Nu prea se uită ea în gura oamenilor, deși cam totdeauna le-ar zice vreo două, însă pentru ea ceea ce contează e altceva. E prietenia - prietenia ei cu Cornica, un personaj care, la fel, m-a impresionat. Alături de Titoașcă, Cornica reprezintă prietenia strânsă și amintirea pe care Lizoanca nu o va uita niciodată. Peste toate acestea însă, se așterne vălul de brumă ale întâmplărilor prin care Lizoanca este purtată dincolo și di-ncoace, întîmplările de pe urma cărora oemnii văd un prilej de a se răzbuna, iar alții pur și simplu se tem de propria lor soartă. Însă putoarea aia nu face nimic. Însă el se rupe de muncă pentru ea, așa că e îndreptățit s-o bată...
prin toate acestea, Lizoanca trece ca o fetiță învingătoare, o fetiță demnă de un premiu, dacă mă întrebați pe mine, o fetiță care va ști mereu să aprecieze. O fetiță ce se luptă, ce a făcut față tatălui ei abuziv care o bătea încât fetița era aproape de moarte, o fetiță ce e dârză până la capăt, când ajunge departe de mama, Tori, Cornica, și Cristel, alias Moldoveanu, ființa demnă de un scuipat între ochi și dispreț. Pentru că Lizoanca nu-și va iubi niciodată tatăl, sau cine știe, poate că îl iubește - însă Cristel nu vrea să cultive iubirea fiicei sale. El este de părere că

Din cartea asta am aflat că am mult mai mult decât știu eu că am sau că am avut vreodată, că ar trebui să prețuiesc cât de cât simplii cartofi prăjiți sau faptul că pot să mă uit la televizor când am chef. Spre deosebire de Lizoanca, am o viață mult mai ușoară. Voiam să menționez asta. Pentru că înainte să citesc cartea nu prea știam cât de mult înseamnă bucata de pâine și patul cald și curat de-acasă. PĂCAT, de-acum o să știu.

M-am identificat cu Lizoanca de cele mai multe ori la scenele cu răfuielile dintre ea și tatăl ei, când Cristel o lua și-o ducea acasă pentru mult așteptata - de el, nu de fetiță - bătaie. M-am identificat în disprețul atât de asemănător celui pe care-l împart eu. Nu știu de ce scriu asta într-o recenzie dar în cel mai bun caz cred că și asta v-ar convinge să citiți cartea. M-am identificat pentru că eu sunt uneori disprețuitoare în felul în care și fetița e disprețuitoare - cu privirea plină de ură, cu scenele în care nici nu răspunde unei întrebări, cu momentele când e atât de cătrănită că nici nu întoarce capul spre tatăl său. I am sorry, știu că e un defect al meu.

Cartea e scrisă într-un stil aproape perfect (și spun aproape perfect doar pentru că știu că nimeni nu-i perfect, așa că deduceți voi că mai lipsea doar o zecimală), cu o manieră minunată de a creea în mintea noastră ceea ce de fapt e doar în carte și nu lângă noi, însă ne face să trăim alături de fetiță. Un stil uluitor, un dialog folosit așa cum trebuie, iar dacă mai bag și povestea care trebuie să ne deschidă ochii, chiar nu mai aveți ce zice.

Și cred că închei aici. Ce-aș mai putea spune, în afară de faptul că această carte trebuie citită oricât de puțin timp ați avea ?

Îi spuseseră Lizoanca, de-a dracu' ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli ori Lizica. Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănușă: o arăta ursuză și greu de clintit.

Am hotărât să nu scriu aici prea multe fragmente, am pus doar unul important, sunt de părere că fiecare cuvințel trebuie descoperit de voi. E prea bună mâncarea asta de cititor să n-o gustați voi singuri.

Mulțumesc autoarei Doina Ruști pentru șansa de a citi această carte ! 
Simina. 


miercuri, 11 noiembrie 2015

„Anotimpul jocurilor” de Szinnyei Julia - Recenzie





O călătorie magică în anotimpurile copilăriei, vremuri pline de fericire și veselie. Acele copilării de demult, cum aveau bunicii noștri, cum am avut și noi, însă copilării speciale... Julia ne introduce în acea lume în care grijile, problemele, necazurile și toate durerile sunt estompate de către sentimentul copilăriei. Prezintă acei adulți care își estompează suferințele în zâmbetele copiilor, și acei adulți care trăiesc, în continuare, negreala sufletului lor.

Despre Julia S. care ne povestește despre „Zsuzsa” nu am ce vă povesti. Nu am găsit mai nimic pe Google, dat fiind că toate informațiile sunt în maghiară și nu am avut timp să merg undeva la o bibliotecă mai mare să mă documentez. Însă sunt sigură că cartea vă va modela o Julia care știe să povestească totul frumos, simpu, fără alte înfloriri, dar cu niște descrieri ale personajelor care ni le pictează în minte așa cum sunt.

Cartea urmărește povestea Zsuszei, o tânără școlărița care vrea să înceapă „viața din nou”. La fel ca păpușa sa de cârpă, „Eroul”, ea dorește să înceapă viața de la început. Cum mama ei nu poate, pentru că, după ce le-a născut pe ea și pe sora sa Eva de paisprezece ani, nu mai poate avea copii, Zsuzsa dorește să înceapă viața de la capăt. Este înconjurată mereu de blândețea prietenilor, a familiei, de vântul muntelui Mecsek și de problemele ce se vor ivi pe viitor.

Odată ce Zsuzsa fuge de la școală, și nu vrea să meargă acasă cu Eva, sora ei mai mare, ajunge la colibele minerilor, locuite de țigani, de pe muntele Mecsek. Aici o găsește pe mătușa Mari, o bătrână țigancă care își crește nepoții: Juli, o tânără de zece ani, și fratele ei, Lali, de trei ani. Mătușa Mari este ajutată de Zsuzsa cu mâncarea, îngrijirea lui Lali și, mai mult decât atât, ea dorește să o ajute pe Juli să meargă la școală, pentru că e vrea să se facă învățătoare.

Totul se schimbă când Zsuzsa o întâlnește pe Katica, o tânără fată de cincisprezece ani, care este crescută de mătușa ei. Aceasta este o adolescentă rebelă, care vorbește urât, care este urâtă de toți părinții, dar care este schimbată de Zsuzsa.

Mai departe, Zsuzsa întâlnește tot felul de obstacole. Soră-sa devine înțepată când se îndrăgostește de mincinosul Tumur Geza, și-și vopsește părul la bunica. Dar când ceva îngrozitor se petrece la colibele minerilor, la mătușa Mari, la Juli și frate-său, Zsuzsa trebuie să devină mai responsabilă decât atunci. Viața ei ia o întorsătură ciudată.

Cred că această carte a fost o gură de aer. M-a învățat tare multe. A avut o poveste minunată, despre Zsuzsa, o fată inteligentă, cu părul de in și ochi de smoală. Zsuzsa îmi amintește de mine, în clasa a cincea, când doream să iau viața de la început. Katica îmi amintește de mine tot atunci, și prin clasa a șasea, când, din cauza problemelor de sănătate și a tuturor suferințelor ce s-au ivit în calea mea, am început să fiu obraznică. Ignoram mereu faptul că alții râdeau de mine, „mă durea fix în cot” de părerea altora, dar, ceea ce era rău, era că am început să mă închid în carapacea mea, să sufăr și să plâng, până când am fost în pragul depresiei. Nu dormeam nopți întregi și nici cititul nu mă mai pasiona. Nu puteam să înghit nimic și zâmbeam fals. Atât de fals, încât o scândură zâmbea mai bine. Dar, cel mai bine pentru mine, era că masca aia, zâmbăriciul ăla, ținea atât de bine ! Țin minte că de câte ori plângeam și cineva mă suprindea, îmi ștergeam lacrimile, afișam „masca”, ziceam un „bună ziua” și discutam despre vreme. Însă sufeream. Țin minte perioda când nu mi-a mai păsat de părerea celor care erau împotriva mea, ceea ce a fost bine. Dar să trecem la carte, again !

Cartea cred că va fi pe lista celor mai bune cărți citite în 2015. Alături de „Iubire oarbă”. Pe locul întâi. Sau cine știe...

Stilul autoarei m-a fascinat.  La prima vedere am crezut că e  o carte plictisitoare și cu un stil deplorabil. Dar n-a fost așa. Simplu, fascinant, furmos, cu niște descrieri frumoase, nu prea exagerate, un dialog minunat și întrebuințat - se vede - cum trebuie, Julia ne uimește... ea caută să sădească în inimile noastre sinceritatea, corectitudinea, să ne arate că nu suntem singurii care suferim. Să ne destindă, motiveze, și, ca să spun, așa, cartea ei este atât de frumoasă încât își merită numele de „Anotimpurile copilăriei”. E furmoasă ca toate anotimpurile la un loc plus o copilărie.

Am selectat câteva fragmente:
„După ploaie, pădurea e plină de miresme proaspete. În lumina proaspătă de după-amiază, umbra muntelui se lungește până aproape de loturile deștelenite.”

„Pe vremea aceeea (era iarnă) se juca „de-a teatrul”. Povestea născocită de ea era interpretată de niște păpuși mici, urâțele, făcute din cârpe. Personajul principal era totdeauna păpușa cu mantia roșie, Eroul. Era când sportiv fruntaș, când mare inventator, când călător peste mări și țări. Mai bine zis, ar fi trebuit să săvârșească toate aceste fapte de eroism, numai că... nu se întâmpla tocmai așa. De ce? Zsuzsa n-a înțeșes niciodată, cum în decursul acțiunilor imaginate de ea, care începeau atât de frumos, Eroul îi scăpa deodată de sub control și nu mai voia să se supună. Și totul se întâmpla anapoda, luînd o întorsătură nedorită.”

Aș dori să vă întreb, acum, ați citit cartea ? Lăsați-mi părerile voastre mai jos iar dacă doriți să o citiți, lăsați-mi, la fel, mai jos „prepărerea” voastră.
Simina.

marți, 20 octombrie 2015

Un an de bloggerit !

Îmi cer scuze că n-am salutat. Îmi cer scuze că azi, douăzeci octombrie, nu am cea mai bună dispoziție. Pentru că azi facem un an împreună, noi toți. Nu sunt în cea mai bună dispoziție pentru că azi am plâns mult. Mi-a plâns și inima și sufletul, mi-au plâns și ochii și de la atâta plâns am crezut că mor. Am zis de mai mult de douăzeci de ori cu voce tare și în șoaptă că vreau să mor. M-a durut capul și am zbierat cu voce tare și în sinea mea, am urlat în inima și m-a durut capul pentru că urletul din inimă era asurzitor.

De ce spun toate astea ? Pentru că mi-am revenit. Pentru că în sfârșit mi se pare că văd importanța. Și sper s-o vedeți și voi.

De-a lungul acestui an, am împărtășit cu voi aproape tot ce-mi trecea prin minte. Era tristă, veselă, mă enerva ceva, eram în pragul unei sărbători sau pur și simplu făceam o recenzie la o carte... dar ați fost alături de mine. Suntem cincizeci și trei de persoane care ne sfătuim una pe alta și ne ajutăm. Ne citim și ne scriem. Îmi citiți blogul și vă citesc comentariile, iar atunci când nu lăsați comentarii, vă citesc prezența.


De când mi-am făcut blogul am învățat multe. Am cunoscut mulți oameni, am fost mai puternică. Am fost mai bună, am fost mai sârguincioasă, am încercat chiar să-mi depășesc limitele și mai ales în materie de cărți am decis tare multe lucruri pe care nu le-aș fi decis.

Poate că acum înțlegeți importanța blogului pentru mine. Înțelegeți că-mi sunteți balsam.

De ce să mai continui cu „bună, mi-a fost dor de voi, la mulți ani !” când voi deja știți asta. Știți că vă iubesc deși poate nu v-am văzut în viața mea.

De ceva vreme, blogul nu e la fel de vizitat. Înțeleg. A început școala, totul e mai greu. Dar poate că acum veți înțelege importanța aceea, prezența aceea a voastră ! Îmi pare rău că maschez „bună, mai intră și tu la mine pe blog” prin cuvintele de adineaori. Îmi pare rău. Dar trebuia s-o spun și pe asta. Deși nu mă obligă nimeni a scrie aici, mi-aș dori foarte mult ca prezența voastră s-o citesc aici de mai multe ori. Să vă citesc și comentariile. Mulțumesc... 



Mulțumesc pentru tot ! Sunteți o parte din inima mea. Am vrut să renunț la blog. Am vrut... dar nu renunț. Nu renunț la nimic. Sunt eu. Eu ! Cea care nu renunță. Never, because never say never. Vă iubesc. 




Acum un an de zile, pe douăzeci octombrie 2014, am înființat acest blog pentru că probabil mă plictiseam și nu aveam ce face. Colegii mei erau la o întrecere sportivă unde eu nu am vrut să particip. Am început prin a posta poezii, tot felul de prostii plictisitoare și altele. Chiar și un tutorial pentru un brelog noruleț, și da, atunci nu prea știam cum să fac recenzii.

Am început să mă chinui cu design-ul, cu recenziile, care nu-mi prea ieșeau bine. Îmi doream și eu o sponsorizare și când nu am obținut-o pe motiv că blogul meu nu avea destui followeri și recenziile nu erau scrise în maniera familiară acelei doamne cu care am vorbit, n-am obținut-o. M-a șocat chestia asta, am vrut să șterg blogul, mama și Cel de Sus m-a oprit... nu l-am șters.

Am început să fac tot mai multe recenzii. Au început să vină pe-aici tot felul de oameni care mi-au dat speranță. Alina, mai ales, mi-a fost tare mult alături. Tot timpul o bâzâiam și o întrebam tot felul de chestii, chiar și când învăța. Pentru asta îi mulțumesc.

Au apărut și alți oameni. Andrei, pe care nu l-aș putea uita în postarea asta. Dar asta-i altă poveste.

Cred că el a început să lase comentarii pe-aici cam de Paște, Paștele lui 2015 și de-atunci tot a vizitat blogul. Comentariile lui erau cele mai relevante și mi-au cam dat speranță. Voiam să închid blogul, școala mă chinuia în mod evident, aveam și alte probleme, probleme de sănătate dar și altele, și-apoi oricum nu aveam timp să citesc. Dar cred că prezența unui user/cititor interesat poate schimba ceva. Așa cum a făcut-o prezența lui.

Când vizitasem pentru prima oară blogul lui Andrei, am găsit Where the rain falls ca blogul a doi Andrei, da, același nume, aceeași pasiune. Nu știu de unde am scos eu că-s doi Andrei, dar poate ar fi bine să-mi amintesc. Sau nu... pentru că e imposibil. Citeam recenziile de acolo și toate articolele în speranța că voi găsi ceva care să mă îndrume cu blogul meu, dar într-un târziu nu am mai avut timp să citesc blogul lui și l-am lăsat de izbeliște. Abia când a început să fie activ pe blogul meu mi-am dat seama că ăsta era blogul unde citeam eu recenziile alea faine.

 Mai învară, vara anului 2015, am început să vorbesc și cu Angii ! Angii, care la fel m-a ajutat mult. Îmi plăcea blogul ei, îl tot admiram când era pe WordPress și atunci când s-a mutat pe blogger nu știu de ce mi s-a părut că Angii are în jur de treizeci de ani... don't judge me dears peoples. Apoi, după ce am vorbit cu ea, am început să cred că are paisprezece ani și mai apoi am trecut undeva prin perioada liceului. Nu mă judecați, din nou.

Și așa am cunoscut multe, tare multe persoane care m-au ajutat. Povestea blogului e din zâmbete și fericire. Și amintiri. Înseamnă mult pentru mine. Toți însemnați.

Blogul meu a fost și motivul pentru care Daria, cea mai bună prietenă, și-a făcut și ea blog. Mă bucur că „we, încă un blog de carte” s-a întâmplat din cauza mea. Din cauza mea, două.

Cum să vă mulțumesc ? Cum aș putea ? Continuând. Și, încă ceva. Un concurs de fidelitate. Cu cărți. Multe cărți !

Mă înclin... și mă ridic... și vă aplaud.
Simina S.

marți, 13 octombrie 2015

The Coffe Book Tag (^^)

Salutare !
După ce am făcut o recnzie unei cărți minunate, și anume „Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” revin cu o leapșă tare frumoasă. Deși eu nu beau cafea, adică am băut de câteva ori la îndemnul prietenilor ca să facă mișto grav de mine dar sincer urăsc cafeaua. Sub orice fel. Însă leapșa asta e mirifică ! Genială, așa că m-am bucurat când Yuki m-a nominalizat. See ya !

1. Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.
Hmmmmm... „Fluturi”, de Binder. Cartea asta e absolut un fel de a spune „Hai s-o enervăm pe Simina cu cele mai noi clișee”.

2.Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.
Uh, pot să zic „Spărgătorul de nuci”? Cred că de Crăciun e foarte populară povestea dar în afară de asta mai zic iar și iar cartea/cărțile cu amante și soții care-s populare de Vlantine's Day. No, nici eu n-am înțeles ce-am zis.

3.Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?
Doamne, serios, nu putea să fie cele o mie de cărți preferate ? „Aventurile căpitanului Balivernă” de A. Nekrașov și altele.

4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final.
„Femeia în alb”, „Iubire oarbă”, de Wilkie Collins.

5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.
„Suge-o Ramona”. Ohhhh.  


6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?
Laura Baban.

7.   Oops! Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.
„Fluturi”.

8. Amestecul perfect. Numește o carte care a afost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.
„Iubire oarbă” de Wilkie Collins.

Cam atât. Sper că v-au plăcut răspunsurile mele. Mai departe dau leapșa Dariei de la Cărțile Nopții și lu' Angii. 

luni, 12 octombrie 2015

„Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” de Laura Baban - Recenzie

Bunica, bunicul, nucile, fotografiile, visele, Laura, Andrei, Tic, cățeluș, cățelușă, bucurie, fericire, Doamne adumi-l pe Tic înapoi, bicicleta roșie, pozele de la sfârșit, ploaia. 
Cuvinte cheie pentru această carte. Și-ar mai fi.
Am avut ocazia să citesc o carte minunată, o poveste mirobolantă despre doi oameni frumoși și-un Tic care -sâc!- are blana și ami frumoasă. Doar la figurat. O poveste frumoasă, despre fericire, despre bucurie, despre vise, despre viața ascunsă-n neviață atunci când ne gândim cum să dăm viață vieții. Căci dacă vom trăi viața ca și cum ar fi doar o rutină consecventă și-o ocazie să ne plângem, atunci, scuze, nu mai e viață (deja vorbesc în pilde, să vă văd pe voi cum o să vă abțineți după ce citiți așa o carte !)

Cartea surprinde povestea a doi pui de om, care au crescut lăsând trăsăturile fizice de copil în urmă însă trăsăturile de copil din suflet nu le-au lăsat. Știu să viseze, să se joace, să danseze, să aducă pietre (probabil asta o face mai mult Ticăilă), să cânte și să joace-n ploaie. Știu să le facă pe toate, cât mai frumos cu putință, cât mai frumos cusut cu ață de la bunica și cât mai frumos ilustrat cu zâmbete. Laura și Andrei, doi pui de om care găsesc un juma' de pui de om. Pentru că acel cățel al lor nu e numai cățel, e suflet de om așa cum mulți oameni n-au. Deci ei sunt doi oameni și jumătate.

Sunt doi oameni care știu să-și exteriorizeze visele, să le discute la ora unu noaptea și-n timp ce pun de-o călătorie-n munți cu bicicleta să mai și tragă de coada lui Tic - dacă acesta a avut noroc în seara asta să nu fie doar purcel ci și cățel, să fie cuminte, să facă față plouată ca s-o convingă pe Laura că el e bichon cuminte și să se joace puțin cu Andrei ca să-i arate că el e flăcău cuminte - și în același timp să uite de lucrurile rele. Sunt niște super oameni minunați, cu un super cățel. Și nu e o poveste pentru copii... e o poveste pentru copii, aduți, bătrâni, bebeluși, cățeluși, pentru stele și lună, pentru soare și zâmbetul soarelui, pentru Laura și Andrei s-o citească atunci când or fi bătrâni... și s-o recitească copiii lor, și cățelul copiilor lor, și nepoții lor, nepoții nepoților lor... că ei tare nebuni au fost de cap când au fost tineri. Dar au fost frumoși. Au fost suflete frumoase. Au zâmbit și m-au făcut și pe mine să zâmbesc. Poate și pe tine, dacă vei citi cartea. Pentru că e specială. E despre doi oameni juma'. Așa, ca două stele juma' și un soare două jumătăți. Stai să traduc... ca o copilărie.

Andrei e fotograful neliniștit. Își face aparatura gata de pozat în doi timpi și trei mișcări... adică într-o noapte de trudă. Tic e... e Tic ! Știți ce înseamnă Tic ? Înseamnă cățel bălai, jucăuș, care mârâie, își păzește mâncarea noaptea de cei doi prieteni ai săi, pe care-i crede în stare de furăciune... să fii Tic înseamnă să cerșești la masă, Laura să-ți dea și Andrei să facă fețe că ți-a dat... dar apoi mergi la scaunul lui și el îți dă și mai mult și tu latri și-i zici „No, vezi că tot ești un inimos ? Vezi ? Vezi că mă iubești, nătărăule ? Eu te iubesc și mai mult, sunt un nătărău și mai mare, dar ce-i drept să nu-ți iei nasul la purtare că știu că faci scheme noaptea să-mi iei mâncarea ! Tu și cu Laura... daaaaa, ham, tu și cu ea abia așteptați să-mi furați mâncarea și-apoi dimineața să vă băgați degetele în blana mea, și-apoi eu să mârâi că nu aflu mâncare, da' apoi voi să râdeți că v-ați ghiftuit cu ea...”. Să fii Tic înseamnă să iubești pisicile, să le iubești coada care fuge în timp ce tu le mârâi de nu mai poți ? Da. Să fii Tic înseamnă să dormi unde vrei tu, fie pe geanta fotografului sau pe pantofii zânei. Să fii Tic înseamnă să-ți ajuți stăpâna la toate. Inclusiv la rutina zilnică de spălat câinele purceluș plin de smoală de pe Bahlui. Ei, fie ! Că doar nu se supără, nu ? 

O să mă lungesc prea mult cu recenzia asta. Dar știu că nu vă plictisiți. În cartea asta am aflat atâta copilărie ! Am citit-o într-o perioadă în care voiam tot mai mult să fiu copil, copil mic... și apoi mi-am dat seama că pot fi. Indiferent de vârstă. Mi-am dat seama că sunt frumoasă, orice cred alții despre mine. Așa cum spune Laura. Mi-am dat seama că, dacă vreau să termin o carte sauo recenzie, un proiect sau un referat, pot să stau și până la unu noaptea, cum face Andrei când plănuiește călătoria prin munți unde fotografiile pline de amintiri și suflet vor curge. Am învățat și o chestie de care mi-e cam rușine că n-am știut-o... sau n-am vrut... să nu-ți neglijezi cățelul. Probabil în ultima vreme am fost premiantă la asta. Dar s-a terminat, de-acum Pufi al meu o să aibă o stăpână cel puțin la fel de inimoasă ca Laura. Ca zâna Laura cu ceainicul în cap și colăcelul pufos în mână... nu știți cum vine asta ? Vine ca o copilărie. O copilărie cu iz de lapte fiert și leagăne și flori, și flori și leagăne, și flori și cărți, și bunătate și cărți și flori... și o copilărie într-o copilărie. Dublu. Nu-i așa că-i frumos ? E prea frumos... ca să fie adevărat. Așa-i ? Și eu am tras concluzia asta. Ce greșeală ! Fiecare poate croi propria poveste frumoasă. Propria poezie de cărămidă din visuri. Propria casă din Tic al lui și-al ei și zâmbetul ei și ochii lui. Și tot așa. 
Cum se spune, cartea asta debordează de joacă. Nu contează la ce vârstă o citești, nu contează când o citești, contează c-ai citit-o și te-ai luat de mânuță și ți-ai arătat viața ta: „Uite, vezi, așa o să fie viața ta ! Să iei exemplu ! O să ți-o construiești de la zero ! Și tot ce-ai greșit până acum distrugi de la temelie fără milă, cu cruzime și să nu te văd că te plângi, în locul a ceea ce-ai distrus c-a fost greșit vei construi cel mai frumos moment, viață, personaj, om suflet, iubire, dragoste, floare, cărămidă... orice îți amintește de tine. Orice. Dar îți vei construi viața”, să știi că ai prins ceva din ea. Să știi că Laura și Andrei cu juma' de om al lor Tic sunt acolo dar trăiesc frumos. Și chiar și ei au probleme. Și ei sunt dărâmați. Și se reconstruiesc. Din temelie.
Probabil am tot aiurat până acum, nu știu ce-am făcut, dar șocul e prea mare ! Șocul unei cărți bune. Cartea cu Tic. Cu un stil atât de furmos al autoarei, atât de simplu, atât de sincer, care nu cere metafore și flori de prun în luna august. Nu. Cere acel ceva pe care îl găsim în fiecare lucru dar nu-l apreciem. Cartea e ca un ghid. Un ghid simplu de urmat în trei pași: ia-ți un Tic, mângâie-l pe Tic, construiește-ți viața... și atât. Și resul copilăriei. Căci cartea e o copilărie. Copilăria e copilărie. E râs și ursuleți de pluș, joacă și frunze galbene. Și verzi. Și de toate ? Da. De toate. În carte se ascund atât de multe povești frumoase... și atât de multe veți învăța din ea ! Acești doi oameni, existenți, acest Tic știu să găsească tot ce-i ami frumos chiar și într-o plăcintă, într-o bicicletă, într-o poză, în covor, în bătrânelul de pe stradă și-n asfalt. Probabil că n-ai observat frumusețea acestor lucruri însă puteți. Puteți.
În concluzie, cred că n-avem nimic de discutat. Stilul e prea frumos. Povestea e prea frumoasă. Oamenii-s prea frumoși. Coperta ? Numai să-i băgați de vină ! Că n-aveți ce. Și nici personajelor. Și nici descrierilor sau dialogului. Gata, v-am lăsat din jugul meu de recenzie apăsătoare.  Cartea ca o copilărie și cinci steluțe din cinci.
În continuare... 
 Poză de grup. :)

 Mulțumesc Laurei Baban pentru șansa de a citi această carte !  Și lui Tic, și lui Andrei, și tuturor din carte. Tuturor ! Mi-ați făcut viața mai frumoasă.

Cu drag,
Simina S.

vineri, 2 octombrie 2015

„Singur pe lume” de Hector Malot Recenzie

Hector Malot, scriitor francez, s-a născut pe 20 mai 1830 în La Bouille, în apropiere de Rouen. A studiat dreptul la Rouen și la Paris, apoi a activat un timp ca notar. A cochetat cu literatura încă din perioada studenției, continuând să scrie și după absolvire. A colaborat cu articole si încercări literare la diverse publicații și, în cele din urmă, renunță la cariera juridica în favoarea celei literare.



In 1853 se muta la Paris, dorind să-și faca intrarea în lumea literara ca dramaturg, însă fără succes. Pentru a-și asigura traiul de zi cu zi scrie articole pentru cîteva publicații locale, însă, după un timp, este nevoit să se întoarcă în casa părintească, unde începe sa scrie la romanul Amanții (Les Amants), cu care își face debutul in 1859. Acest roman, alături de volumele Soții (Les Epoux) și Copiii (Les Enfants), formează trilogia Les Amours de Jacques.
De-a lungul carierei sale, Hector Malot a scris un număr impresionant de romane, peste șaptezeci, fiind comparat din punct de vedere al productivității cu Al.Dumas. Deși a scris peste șaptezeci de volume, scriitorul este renumit pentru romanul Sans famille (Singur pe lume), pentru care a fost premiat de Academia Franceză.
Nu regret că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam zece-nouă ani... însă Dumnezeu a făcut să-l cunosc acum.
Povestea lui Remi m-a înduioșat atât de mult ! E genul ăla de carte în care-s băgate zece „Micul prinț” și cincizeci de Titanice. Este atât de complexă și totuși atât de logică, atât de „divină” din punct de vedere al stilului și totuși atât de simplă, atât de inplictisitoare și atât de fermecată, atât de frumoasă și totuși atât de magică, la fel ca o eclipsă pe care o urmărim cu drag. Nu știu câte-au fost momentele la care am plâns sau la care am plâns de bucurie dar știu sigur că ele au existat și încă peste măsură. Am trăit cartea ca nimeni altcineva sau mai bine zis ca nicio altă carte - dar ce vorbesc, spun asta la toate șocurile mele... sau nu - și cât despre personaje și stil, vă voi povesti în cele ce urmează însă, mai întâi, să ne oprim la povestea micuțului Remi, eroul acestei povestiri, sau mai bine zis eroul principal, căci câți eroi nu se ascund în această carte !
Aruncat în strada Breteuil de către nu se știe cine, Remi a fost găsit de un zidar ce locuia în Chavanon și care se gândea că, după ce va crește copilul, părinții lui îl vor căuta și-i vor oferi o răsplată. Speranțe! Nici gând de așa ceva, căci Barberin - așa-l chema pe nenorocitul zidar - plecă la Paris cu mnca și lăsă copilul în grija nevestei sale, tușa Barberin, care crescuse copilul pentru că nu se îndurase să-l dea la orfelinat. După ce Barberin se întoarce acasă, după ani buni acesta fiind rănit din cap până-n picioare din cauza meseriei sale de șantier care de data asta îi pusese capac și jumătate, Remi este... vândut, sau mai bine zis dat cu sânge rece - dar atenție, fără milă, și deloc nobil ! - unui muzicant ambulant pe nume Vitalis, fost cântăreț vestit în Franța. De-aici, dragii mei, să citiți și restul recenziei da' după aia mergeți frumușel la carte și vă lămuriți că dacă vă spun prin ce-a trecut Remi în aventura sa, apoi atunci înseamnă că-mi bat joc de voi.
De la Arthur până la moartea generalului Suflețel, de la Vitalis până la Liza și de la James până la Driscoll, eh, pot spune că toate personajele au fost conturate minunat. Descrierile cărții sunt absolut frumoase și fără plictiseala aia care se află de obicei în clasici, ș nici pe departe nu putem spune că dialogul nu-i întrebuințat cum trebuie. Partea psihologică, umană, te face să-ți dai seama de toate lipsurile și lucrurile pe care le ai. Din păcate, am observat că am multe lipsuri. Că nu știu să apreciez ceea ce am, de cele mai multe ori, că uneori mă plâng... însă mi-e bine, și altora le poate fi mai rău. În „Peripețiile unui ștrengar” am învățat același lucru... dar îmi dau seama că uneori vin acasă și nu găsesc pe masă mâncarea mea preferată și adâncul sufletului fac crize pentru că n-am mâncarea mea preferată pe masă... dar decât să umblu pe străzi și mâncând un colțuc de pâine, încercând să agonisesc pentru că cine știe dacă voi dormi în vreun grajd sau pe străzi, așa că mai bine mă mulțumesc cu supa cea care nu-mi place, prăjitura care- prea dulce sau chestiile care nu-mi plac doar pentru că am prea multe pretenții. Am învățat să apreciez, dar am învățat și că trebuie să fiu apreciată. Am învățat că, de multe ori, trebuie să le mai șu dau peste nas celor care cer mai mult și mai mult. Nu totdeauna trebuie să criticăm. Nu totdeauna trebuie să iertăm. Nu totdeauna trebuie să admitem că este corect, corect să acceptăm și să fim acceptați. Trebuie să ne oprim și să ne întreb ce se întâmplă. Am făcut cumva o greșeală ? Nu. Și, de alte ori, să mâncăm masa aia' bună cu slănină și ceapă chiar dacă nu ne place dar știm că așa vom reuși. Trebuie să perseverăm. Am făcut o greșeală, poate că, de fapt, ar trebui să en gândim că acea greșeală s-a întâmplat ca ceva bun care ne va duce spre ceva bun.
Nu știu ce aș mai putea să spun... tocami am terminat cartea și sunt șocată. Șocată de tot ceea ce am aflat. Am aflat că de multe ori nu am greșit când credeam că am greșit și am învățat că, indiferent de ce se întâmplă, nu pot să cad. Nu trebuie. Am o datorie. Față de mine, și de lume. Nu are rost să cădem. Pur și simplu nu are. Lumea nu ar mai beneficia de pe urma noastră.
Cartea a primit de la mine pe GoodReads.ro cinci stele din cinci. Nu am putut-o departaja astfel. Stilul autorului mi se pare minunat, descrierile sunt bune





iar dialogul la fel. Cât despre imaginație, trăiri, momente și melancolia de la sfârșitul cărții, n-are rost. Știți că dacă o citiți veți avea parte de ele.

Iată, câteva fragmente din carte:
„Și am cântat primele măsuri din canțoneta napolitană, dar fără să cânt și din gură, ca să nu mă dea glasul de gol. Tot cântând din harfă, mă uitam la Liza: ea ridică deodată capul, cu ochii strălucind. Am început să cânt și din gură. Atunci, ea sări de pe scaun și dădu fuga la ușă. De-abia am avut vreme să-i trec harfa lui Mattia; Liza era în brațele mele. Ne-au poftit în casă, apoi, după ce tușa Caterina m-a sărutat, a pus pe masă încă două tacâmuri. Eu însă am rugat-o să mai pună unul.
(...)
Și am scos din raniță păpușa, așezând-o pe scaunul de lângă Liza. Privirea pe care mi-a aruncat-o Liza n-am uitat-o niciodată, o văd parcă și acum.”
Nu pot spune altceva. Vă rog să citiți cartea, iar dacă ați făcut-o, să reveniți cu o părere. Iar dacă aveți de gând să citiți cartea, la fel, lăsați un gând bun.


Salutări cu frunze de toamnă,
Simina.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Nou în bibliotecă (II)

Bună !
Azi revin cu o nouă postare „Nou în bibliotecă”. Deci, să începem, căci știți cum se spune, când pierzi vremea, și pâinea se răcește...



Nu sunt fană a celor doi, nici măcar nu știu cine sunt dar cartea are tot felul de... articole ciudate și caricaturi la fel de ciudate, amuzante și... mda, ciudate. Și n-are zahăr! De ce ?! De ce fără zahăr ?! De ce ?! Dar stați liniștiți, sunt aici să vă umplu de diabet !




Oh, cu siguranță cea mai bună carte dintre toate aceastea pe care le-am prezentat ! I-am făcut și recenzie, a devenit cartea mea preferată, și, desigur, vă invit s-o citiți și voi. Aș mulțumi din nou dar dacă o mai fac, n-o să mă mai opresc.

Și, ca un mic bonus, pentru că eu  nu am avut prea multe de prezentat, și ca un avans al postărilor pentru piticii (ne)îndrăgostiți de lectură, am câteva noutăți și recomandări de făcut.
Aceste patru cărți, desigur, din biblioteca Dianei, dulcea și nesuferita mea surioară, care sunt dintr-o colecție minunată de povești pe nivele, le recomand tuturor copiilor care nu vor doar o poveste atrăgătoare, ci și primi pași ușori spre tainele lecturii și a cititului, desigur, și ca totul să fie mai ușor, sunt secționate pe nivele.
Nivelul I.

Nivelul II.

Încă două cărticele superbe. (a doua: „Prințul cel vrăjit”).


Cred că deja vă gândiți că picii ar fi extrem de bucuroși de ele, mai ales uitați-vă la ilustrații ! Doamne, Dumnezeule, ce frumoase și colorate sunt !

Cam atât pentru azi. Aștept să-mi spuneți ce noi achiziții ați mai făcut. V-am pupat !
Simina S.


joi, 3 septembrie 2015

5 cărți perfecte pentru piticii extrem de... (ne)îndrăgostiți de lectură (II)

Bună, dragi cititori ai mei !
Astăzi, după cum ama promis, voi continua seria articolelor de genul acesta. Primul îl găsiți aici.

Doresc să încurajez toți picii și copiii să citească. De aceea, a doua oară, vă propun încă cinci cărți superbe și frumoase, care să trezească setea de lectură a celor mici.

 Prima este o carte care pe mine m-a făcut să am o vacanță de Crăciun legată de cărți prin clasa a-II-a sau a-III-a. Este minunată, și deși e un pic mai lungă, dacă micii pici nu știu să citească, câteva momente zi de zi alături de ursulețul ăsta în care să-i citiți câte-un capitol va fi de-ajuns.
Doamne, nu am citit această carte, dar cu siguranță o vreau ! Deși nu mai sunt de nouă-zece ani, sau chiar mai mică, tot vreau să o citesc mai ales că are o copertă așa de drăguță.
Un prieten mi-a vorbit despre ea, și dacă el ca și copil a putut fi absorbit atât de mult de ea, păi cred că fiecare copil va putea fi absotbit în totalitate de basmele cheiței de aur și a viteazului din carte.
De fapt, aceasyă carte poate fi citită și de adulți, și chiar am să-i fac o recenzie.
E superbă !



Aceastea au fost recomandările mele de azi. Fiți pe fază, în curând revin cu o nouă postare pentru piticii (ne)îndrăgostiți de lectură.
Voi ce cărți din copilărie recomandați ? 
Simina S.

marți, 1 septembrie 2015

Câștigător concurs

Bună !
Astăzi voi alege câștigătorul... de fapt l-am ales. I-am ales. Sunt doi câștigători, așa cum am spus. Primul, Angii A iar al doilea Ozy. După cum spuneam, primul câștigător își va putea alege cartea, iar al doilea va avea în mână a doua carte.
Cărțile au fost:
○Jurnalul secret al Laurei Palmer de Jennifer Lynch;
○Interviu cu un vampir de Anne Rice.

Vă rog să îmi tirmiteți datele voastre cel mai probabil pe facebook aici sau prin email la selisteansimina@yahoo.com .
Angii, te rog să-ți alegi cartea, pentru a-i putea înmâna lui Ozy cealaltă carte ^^ .
Iar voi, ceilalți cititori, vă rog să stați cu ochii pe blog, în curând va avea loc un nou concurs, deci multe șanse la noi cărți.
Vă mulțumesc tuturor pentru participare !
Simina S.

luni, 31 august 2015

„Omul invizibil” de H.G.Wells Recenzie

Un om invizibil, un ucigaș, un om cu totul și cu totul furios, pornit pe rele. Un om invizibil, cel mai bun fizician din lume, care ucide. Ucide. Să nu ieșiți din casă... pentru că e un om invizibil.

Herbert George Wells, al patrulea și ultimul copil al lui Joseph Wells (proprietar de magazin și amator de cricket) și al soției sale Sarah Neal (fostă servitoare), s-a născut pe 21 septembrie 1866, la Atlas House, 47 High Street, Bromley în districtul Kent. Familia sa făcea parte din clasa mijlocie inferioară. O moștenire le-a permis să achiziționeze un magazin de bibelouri, fără a fi o afacere prosperă. Joseph vindea batoane, mingi de cricket și alte echipamente la meciurile pe care le juca și primea o sumă incertă de bani din meciuri deoarece la vremea aceea nu existau jucători de cricket profesioniști și plata provenea din donații sau plăți mici de la cluburile pentru care erau jucate meciurile.
Un eveniment  din copilăria lui Wells a fost un accident pe care l-a avut în 1874 și care l-a lăsat imobilizat la pat, având un picior rupt. Pentru a-și ocupa timpul a început să citească cărți aduse de tatăl său. A ajuns repede un devorator de lectură și astfel a căpătat și dorința de a scrie. Mai târziu,, a intrat la Academia Comercială Thomas Morely, unde a studiat până în 1880. În 1877 tatăl său , și-a fracturat coapsa. Accidentul a pus capăt carierei sale în cricket.

Mama și tatăl lui Wells nu se împăcau prea bine unul cu celălalt (ea era protestantă iar el un liber cugetător). Când mama sa s-a întors să lucreze ca servitoare  o condiție a locului de muncă a fost ca să nu aibă spațiu pentru soț sau copiii. Ca urmare, părinții săi au dus vieți separate deși nu au divorțat niciodată și nu au avut alte relații.
Unele dintre primele sale romane de ficțiune au adus la lumină o serie de teme devenite acum clasice în SF, de exemplu Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Când se va trezi Cel-care-doarme și Primii oameni în Lună. El a mai scris și romane realiste care au fost bine primite, printre acestea numărându-se Kipps și satira societății edwardiene Tono-Bungay.

„Omul invizibil ” este o carte SF, o carte superbă, o carte care implică simțul uciderii și al răutății, simțul umanității și în același timp ne arată într-o bună parte a cărții de ceea ce ar putea fi în stare un om invizibil, de fapt.


Griffin, un fizician, om de știință, și un om fără scrupule, de fapt, reușește să descopere taina „omului invizibil”. Acesta devine invizibil, după multe experimente eșuate. În culmea fericirii, nu are nimic de făcut decât să o pornească pe stradă gol pușcă și să facă tot ce-și dorește, căci acum e invizibil. Însă ceea ce îl așteaptă este peste așteptările lui de om invizibil și îl face să îndure foame și frig. Pe stradă, dur și macabru, momentul în care Griffin își dă seama că a fi un om invizibil este de fapt ceva greu de îndurat.

Ajuns la un han, Griffin este obligat să dezvăluie secretul său, după un lung timp în care se preface a fi un normal. Prin tot ținutul și prin alte orașe începe o urmărire a lui Griffin. Acesta ajunge să-și destăinuie secretul, însă face o mare greșeală. În cele din urmă tot ceea ce i se întâmplă nu este prea plăcut pentru un om invizibil.

De câte ori v-ați gândit că v-ați dorit să fiți un om invizibil ? Să fiți invizibili și să faceți orice vreți chiar dacă nu este corect. De exemplu, să furați toate cărțile, toată înghețata, sau cine știe ce... însă Griffin a vrut mult mai mult, a vrut să ucidă și chiar să chinuiască. Griffin voia să transforme lumea ce frumoasă într-o lume horror, să tiranizeze. Griffin era un tiran. De câte ori nu v-ați imaginat că undeva stă ascuns, mai mult sau mai puțin, un om invizibil ? De câte ori nu v-ați imaginat că undeva, stă taina și secretul, două, împreună, invizibilitatea ? De câte ori nu v-ați dorit să fiți invizibili ?  Trebuie să vă dați seama că Griffin a reușit, iar secretul a fost tăinuit pentru totdeauna.

Cartea mi s-a părut puțin enervantă în unele locuri, datorită exceselor de descrieri. Totuși, personajele mi-au plăcut, deși nu au fost foarte bine conturate. Omul Invizibil a fost cel mai bine îndocrinat, cel mai bine pensăluit și chiar descris cel mai frumos. Mi-a plăcut totul, de la cum făcea să-ți imaignezi toate chestiile, până la faptul că... sfârșitul  te lasă așa, împăcat. Stilul autorului mi s-a părut frumos, nu e exagerat și chiar te ține în carte. Până la urmă, nu mi s-a părut nimic în neregulă cu stilul lui.

Cartea a fost minunată. Vi-o recomand din toată inima și vă aștept părerile !
Simina S.


duminică, 16 august 2015

„Martor ocular” de Ștefan Berciu Recenzie

Salutare !

Astăzi vă dau o nouă recenzie, s-o țineți pentru voi, până aveți la îndemână și cartea... dar aberez, spuneți-le și prietenilor de carte, că doar suntem sociabili, nu ?

Zilele astea am descoperit o carte scurtă, de efect, dulce și polițistă, pot spune chiar avangardistă. Prin limbajul folosit de autor, prin tot ceea ce este perceput în carte, cititorii nu-și dau seama niciodată cine este vinovatul și care va fi următoarea mișcare. Exact cum ar trebui să fie o carte polițistă, însă de această dată, suspansul e puțin mai transpartent, mai neutru.

Ne aflăm aici, în anul  1928, când s-a născut acest Ștefan Berciu, dramaturg român și prozator... român.  Absolvent al Liceului comercial „Kreţulescu" din Bucureşti, în 1951 îşi ia licenţa la Facultatea de Finanţe şi Credit a Academiei de Ştiinţe Economice. Timp de două decenii (1947-1967) a activat în Miliţia Judiciară. În proză, Berciu debutează cu o culegere de nuvele, apreciate de multți cititori și scriitori, totodată de întreg mapamondul literaturii polițiste din România. Revelația romanelor sale ne este prezentată însuși un om, făcut din piele și oase, din sânge, din apă, din organe. Este extrem de bizar să mă exprim în felul acesta, dar veți înțelege la ce mă refer. Operele lui Berciu sunt, în total, acestea:
• Moartea unui singuratic, Bucureşti, 1967;
• Naufragiaţii, Bucureşti, 1967;
• Cutia cu scrisori, Bucureşti, 1969;
• Răpirea, Bucureşti, 1969;
• Teatru poliţist, Bucureşti, 1969;
• Jos masca, domnule Dib, Bucureşti, 1971;
• Pâinea şi sarea, Bucureşti, 1971;
• Voalul negru, Bucureşti, 1971;
• Insula spionilor, Bucureşti, 1972;
• Furtul, Bucureşti, 1973;
• Armata de pitici, Bucureşti, 1974;
• Întâlnire în Valea Morţii, Bucureşti, 1974;
• Preţul tăcerii, Bucureşti, 1974;
• Fantastica aventură 2101, Bucureşti, 1975;
• Pichetul în alarmă, Bucureşti, 1976;
• Colivia de aur, Bucureşti, 1977;
• Răfuiala, Bucureşti, 1977;
• Pseudonimul, Bucureşti, 1978;
• ...Restul se aranjează, Bucureşti, 1978;
• Invidia, Bucureşti, 1979;
• Obsesia, Bucureşti, 1979;
• Trădătorul, Bucureşti, 1979;
• Martor ocular, Bucureşti, 1982;
• Pe cont propriu, Bucureşti, 1982;
• „Ce-aveţi cu Bibicu?", Bucureşti, 1984;
• Fără martori, Bucureşti, 1984;
• În cercul alb, Bucureşti, 1984;
• Substituire de persoană, Bucureşti, 1984;
• Ultima repriză, Bucureşti, 1989;
• Contrabandă cu martor, Bucureşti, 1990;
• Purgatoriul, Bucureşti, 1991;
• Traficanţi de carne vie, Bucureşti, 1992;
• Capcană pentru dublură, Bucureşti, 1998;
• Hipnoza, Bucureşti, 2001.
Da, este, într-adevăr, un om de aur. Adică a fost, până în anul 2000, când a decedat, și l-am pierdut pe stimabilul Ștefan Berciu, a cărui ultimă operă a fost publicată în 2001.

O operă de-a lui este și cea pe care, deși scurtă și mai mult... simplă, am citit-o și eu, însă cu multe întreruperi și chestii din acestea. Motivul ? Păi, probleme de zi, cu zi. Și, totuși, să vorbim despre carte.

„Martor ocular ” a fost publicată în 1882, și s-a bucurat de succes, fiind o operă foarte scurtă, dar una frumoasă, cu intrigi și, cum spuneam, cu personaje și conflicte care mai de care mai controversate, deși cazul din carte este scurt și neînsemnat, am putea spune.

 Cartea cuprinde cazul „Marin Zarnea” un om bolnav de inimă, cu copilul internat în spital, care află, de pe o bucată de hârtie lipită cu litere din ziare, că fiul său are cancer. De aici și moartea sa, considerată un atentat al celor patru prieteni veniți într-o seară la el acasă. Mă rog, al unuia dintre ei.

„Marin Zarnea fusese administratorul imobilului care adăpotea o fabrică de scule fine. Înalt, robust, se apropia de vârsta pensionării fără ca cei din jur să-l considere bătrân și, mai ales, fără ca nimeni fă-i fi aflat insuficiența cardiacă ce-l chinuia de multă vreme. Rămas văduv de pe la patruzeci de ani, nu se recăsătorise dedicându-se creșterii lui Dan, unicul său copil, căruia nu dorea să-i aducă o mamă vitregă.”
„În  ziua aceea, Zarnea, după o vizită la Dan la spital, găsindu-l într-o bună dispoziție, își chemă doi prieteni acasă dorind să joace rummy; de-a patra mână era sigur: Aglaia Bibanu nelipsită din casa lui.”

Emil Șotropa, unul dintre acei suspecți, este omul total cinstit, care plătește cu sudoare și trudă toată hoția oamenilor despre care Marin Zarnea povestește în acea seară. El pare nevinovat, la început, și chiar susține asta cu cea mai mare tărie, dovedind că tot ceea ce spune el este lucru cinstit, este adevărat și că el nu ar putea să înșele pe nimeni.

Aglaia Bibanu, o bătrână singură, pe care o veți cunoaște și voi, dacă veți citi cartea, alături de încă doi prieteni ai lui Marin Zarnea, își riscă viața pentru a afla cine l-a omorât pe bunul lor prieten. Însă, cineva rămâne pe dinafară. Cine este acela ?

 De aici și până la investigarea cazului, credeți-mă pe cuvânt că nu m-aș fi așteptat niciodată să aflu adevărata față a omului cu sânge atât de rece și care a omorât un om cu o inimă atât de blândă. Cazul urmărește intervievarea tuturor suspecților, care, până la urmă, se dovedesc a fi în minoritate vinovați. Cartea este plină de intrigi, suspans, deși, cum spuneam, acesta poate părea neutru.

„-Da... mai întotdeauna plecam toți, deodată. Așa am făcut și-atunci. Emil a luat-o spre Grivița, tușa Aglaia s-a dus către Ferentari... și eu am pornit-o spre centru cu Nelu Popeea - băiatul care lucrează cu mine pe aceeași mașină.
Găvan începu să se neliniștească, văzând că Ion Țonea    nu-l lăsase pe martor să continue relatările despre ceilalți prieteni ai victimei ba, mai mult, acum îl și abătea de la linia firească a discuției, impunându-i un alt traseu decât acela pe care Lică Onea arătase că-l dorește. Dar procurorul șef n-avea s-aștepte prea multă vreme, fiindcă următoarea întrebare a tânărului stagiar urme să releve ceva cu totul și cu totul neașteptat.”

Nu știu, nu cred că aș avea multe de zis. Stilul autorului mi se pare simplu, frumos, cu echivoc, știe să te pună pe ghimpi și chiar să te facă să-ți dorești să continui. Majoritatea cărților sale nu sunt pe capitole, dar și așa sunt destul de scurte. Descrierile chiar nu mi se pare exagerate, iar dialogul este folosit cum trebuie, deși uneori, pentru mine, a lăsat de dorit faptul că replicile erau scurte, în unele cazuri. Eu vreau să aflu dacă și voi ați citit cartea, care văd că nu este atât de cunoscută, iar recenzia aceasta a fost mai scurtă, dat fiind că am vorbit de o carte scurtă.
Cred că am spus esențialul, și că v-am convins să citiți cartea.

sâmbătă, 15 august 2015

Premiile Liebster

Salutare !
Am primit un TAG de la Anddeea și m-am lăsat așteptată. Dar... uite că l-am făcut !


1.Te-ai gandit vreodata sa faci vlogging?
Ăm... da... înainte să am blogul, mă gândeam să fac booktube, dar no, just say no.
2.Care este genul tau preferat de muzica?
Uh... păi... acum pot să enumer toți artiștii mei preferați ?  Tot ce înseamnă Kwabs, Maitre Gims,  Years&Years, și alții. Dar îs cei mai faini, mai tari decât David Guetta.

3.Despre ce iti place sa scrii cel mai mult?
Uh, despre orice. Despre cărți ?  Îmi place să scriu... cărți :)) și pe blog. Nu că aș fi scris vreo carte dar oricum vă las în dilemă, pentru că primul capitol nu e finalizat încă, dar măcar m-am gândit la persoanje și toate acțiunile, iar primul capitol este măcar... început !
4.Care sunt planurile tale de lectura pentru luna asta?
Păi... să finalizez Read-a-thon-ul ? Voi face o postare individuală cu asta.
5.Ai vrea sa participi la Summer read-a-thon'ul de pe blogul Anddeea?
Păi, am participat, dar... adică... nu am participat, voi face o postare despre asta și, da, îl voi face de luni până vineri.
6.Ce hobbyuri ai?
Cititul, tenisul, desenatul, urmărirea nației Discovery Channel, făcututl de prieteni noi, să fiu bonă. (da, da nu râdeți). Și altele, însă multe nu-mi vin în minte, fac postarea pe... fugă. De exemplu mai am și blogul și gătitul, și grădinăritul, și... mda. Și fotografiile din natură.
7.Prietenii tai sunt cititoti fideli al blogului pe care il detii?
Da, dacă te referi la prietenii adevărați.
8.Ce iti place cel mai mult la blogurile pe care le urmaresti?
Oh... oamenii care scriu pe ele și subiectul acelor bloguri. (salutări tuturor bloggerilor, vă iubesc mă)
9.Motto'ul dupa care te ghidezi in viata e...
„Niciodată nu spune niciodată”. „Pray for love”. „Perseverează”. „Ascultă Kwabs”. „Zâmbește”. „Citește”. Am o listă întreagă, dear ! My dear.  
10.Dupa ce criterii iti organizezi cartile?
Păi... după mărime și gen, cred. Și după... cele care mi-au plăcut și nu mi-au plăcut. Am câteva pe care nu dau nici un leu. Adică vreau să spun că n-aș mai da.
11.Ai un sfat legat de blog pentru mine?
Continuă, postează și mai mult, fă mai multe TAG-uri geniale ca ăsta. :))

TAG-ul merge la... Dasia Roxena și Alina. :)
Simina S.