joi, 16 aprilie 2015

Adevărurile Catherinei de Jean Cayrol | Recenzie

Ce femeie !  Minciună. Femeie. Minciună.  O femeie... și o minciună ? Dacă ar fi fost doar o minciună...! Catherine isi construieste viata pe minciuni. Sotul sau, da el. Pentru el, doar minciuni !  Scumpă floare, strălucitoare, colorată, tânără. Dar mincinoasă.


Catherine este o femeie in floarea vârstei. Sau, poate, trecută cu un an-doi.   Pentru ea, amintirile reprezintă adevăratul tezaur.  Pentru ea, ceea ce a avut inainte, alături de familia ei, copilăria ei, pentru ea, au fost cele mai prețioase lucruri. Nu știam dacă mai prețioase decât Dumnezeu. Nu știm... dar știm că mai prețioase decât bijuteriile familiei. Mai prețioase decât adevărul. 

 Pentru Catherine, parcă nimic nu are viață.  Parcă nimic nu e perfect, nimic nu e special... 
  Catherine este o femeie normală. Adică, așa pare. Da, așa este. Este o femeie normală care se enervează când iși murdărește rochia, care iși iubește soțul. Insă Catherine are o poveste mult mai complicată. Ca să fim sinceri, parcă nici nu ar avea o poveste. Povestea, pentru ea, este copilăria ei. Nu că și-ar fi iubit-o intr-atât. Copilăria este pentru ea o bijuterie. Insă este și sursa ei neepuizabilă de...  amintiri folositoare.   Catherine nu ințelege uneori ce inseamnă minciună. Dacă ar ințelege, nu ar trăi in ea.

Această carte prezintă, de fapt, un roman destul de plictisitor sau prea la locul său in primele pagini. Nu are decât 197 de pagini, care sunt fragmentate in trei părți. Acțiunea nu este de lungă durată, ea petrecându-se de fapt in câteva zile. Catherine are multe amintiri. Foarte multe.  Este mult prea greu să le lase in urmă, in casa cea veche din care se va muta.  In primele pagini descoperim că această Catherine este extrem de plină de emoție. Oricât ar ruga-o soțul său, nu se poate dezlipi de  casa sa. Nu poate suferi gândul că va pleca intr-un nou apartament, așa că invocă o criză sentimentală pe punctul de plecare.     

   Catherine și soțul ei, Pierre, trag in noaptea următoare la un hotel. Pentru câteva minute părăsesc camera hotelului pentru a lua masa, după care se intorc. Pierre simte nevoia să se uite prin cele două valize. Voia să vadă bijuteriile. Dar... ia-le de unde nu-s ! Toate bijuteriile familiei au fost șterpelite !

   Pierre iși intreabă innebunit soția, despre bijuterii, bineințeles.  Insă Catherine se preface obosită. Pierre nu o slăbește deloc. Până la urmă, Catherine este nevoită să-i spună adevărul. Bijuteriile nu au fost nicidecum șterpelite! Insă Catherine continuă să-i toarne soțului ei minciuni.




Cartea aceasta poate părea banală. Acțiunea se petrece in câteva zile. Este vorba despre un cuplu care se mută. Femeia este o ciudată. Sau așa ar spune, poate, unii cititori. Insă Catherine este doar victima minciunii. Ea trebuie să se maturizeze după ce a hibernat atâta timp in minciună.


„Nu sunt făcută pentru intuneric și minciună. Sunt o femeie cinstită; trebuie să rămân cinstită până la capăt.”

  Pentru o femeie ca ea, care are impresia că poate să obțină orice vrea prin minciuni, viața de cuplu este destul de grea. Ea singură iși spune „(...)Pierre... oare va pleca de la mine? Oare nu mă mai vrea ? Mereu am simțit că nu e soțul meu. Mereu am știut că voi rămâne fără el. Ne vom despărți. Doar am incercat să amân clipa aceea...”

 Insă Pierre o iubește. El parcă nu știe asta... in drumul spre hotel, după ce au liuat cina, este cuprins de o reverie:
   
„(...)Pe intuneric privirea ta nu mai este rea. Este dulce, dulce ca un fruct.”
Insă Catherine este mirată și cuprinsă de spaimă din cauza acestui comportament.
„(...)Și chipul tău e cel mai frumos din lume. Vorbesc cu tine. Nici o bănuială nu ne poate răni. Cate, e cumplit cât de mult semeni cu Cate! 
 „Niciodată n-am ințeles la ce te gândești când vorbești.”

  Cred că unii ar deduce faptul că această carte nu are nimic special. Insă are. Este o carte din care putem invăța multe, dacă suntem numai ochi și urechi; prima dată am asemuit-o pe Catherine cu o nebună. De ce? Pentru că la prima frază de acest gen... așa părea. Insă nu era așa. Era doar un om nematurizat.
  
    In opinia mea, cartea nu este scrisă tocmai pentru oricine, și aici nu mă refer la vârstă. Dacă o citești cu ignoranță, nu ai de unde s-o ințelegi. Insă dacă pui puțin suflet și atenție, iți garantez că vei pătrunde tâlcul acestei cărți.


Pentru mine, sfârșitul a fost unul surprinzător. Nu a fost acel gen de „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” a fost un sfârșit care nu ne spunea cum vor trăi de acum inainte. Nu ne prezicea fericirea ori tristețea cuplului. Dar nu era unul tragic. A fost surprinzător să găsesc un sfârșit atât de indrăzneț, insă nu a fost o experiență neplăcută.

Eu cred că oricine o poate citi dacă, așa cum am spus și mai sus, pune suflet și atenție in citirea ei, ca in citirea oricărei cărți. 

Sper că nu m-am lungit prea mult. Doresc să vă intreb dacă voi ați citit această carte și dacă v-a plăcut.☺

marți, 14 aprilie 2015

Viviane (Onorabilul domn Jacques) - Andre Dhotel | Recenzie


Jacques Soudret, un tânăr respectabil ce a ajuns savant la Paris, se căsătorește cu o fată din ciudatul ținut Saumaie. Fericit și nepăsător totodată, acesta află intr-o seară că marea lui iubire, cu care s-a căsătorit, Viviane, a fugit. Gândul il duce la ipoteza că Viviane l-a inșelat pentru o iubire inșelătoare, adică și-a găsit un amant. Prins intre deznădejde și dor, el incearcă să afle de la oamenii din Saumaie informații despre Viviane, care l-ar putea conduce spre adevăr. Insă Saumaie este cu adevărat un ținut ciudat - la propriu. Și când vorbim despre asta, ne referim și la superstiții infricoșătoare sau neroade, pene de gaiță și o presupusă vrăjitoare din zonă.

In primul rând, mă scuzați că nu am atașat și o poză... insă cartea e veche, și nu am reușit să găsesc pe internet o poză de pe-acum.
   Cartea a fost minunată, nu a fost greu de citit. Vreau să spun... cum să mă explic ? Desigur, nu a fost una din acele cărți clișeice care se bucură de o atenție următoare și este formată doar din dialog, insă misterul Vivianei mă făcea să continui pagină cu pagină. Am vrut să aflu ce s-a intâmplat cu ea, de ce a fugit, de ce nu a dat niciun semn de viață ?  Tot misterul, superstiția și aluzia de ciudat m-a făcut să perseverez pentru a termina cartea.
    Cum spuneam mai sus, Jacques este un tânăr ce a ajuns savant la Paris. Tataăl său are o farmacie intr-un oraș din apropierea ținutului Saumaie.  El se căsătorește cu tânără fată din acel ținut, cu o familie dubioasă și un trecut la fel de dubios. La scurt timp după căsătorie, Jacques află că scumpa lui soție l-a părăsit. Pentru o dragoste ce o frământa in secret ? Sau nu-l iubea ? Nu i-a oferit ce și-a dorit ? Astfel de intrebări il frământă pe Jacques zi de zi după plecarea Vivianei.
   Deși dorul și deznădejdea il cuprind, Jacques nu se dă bătut, incercând să afle adevărul, și anume de ce a plecat Viviane de lângă el. Insă această misiune este cu atât mai grea cu cât este practicată asupra oamenilor din ținutul Saumaie - la fel de ciudați ca locul in care trăiesc. Un loc in care farsele sunt ceva amical, prietenesc, și obișnuit prin părțile locului, in care penele de gaiță sunt cu adevărat niște artefacte magice, care te apără de furtună și primejdii... și nu in ultimul rând, in care oamenii iți vorbesc in așa fel incât să nu ințelegi nimic și să incurce ițele cu atât mai mult.



„(...)Doi prieteni adevărați, jucându-și necontenit farse, nu din lăcomie, ci din simpla plăcere de-a se impăca după vreo ceartă.Neindoielnic că aveau gustul comediei. Poate tocmai manifestarea acestei trăsături se spunea că i-ar caracteriza pe oamenii din Saumaie.”
   Trebuie să spun că această carte nu a fost scrisă orișicum - a fost gândită. In așa fel incât să-ți pună mintea la contribuție și să te impresioneze la sfârșit. Firea Vivianei pare la inceput ciudată, neexplicabilă - insă se dovedește normală și mai presus de orice - iubitoare. Prin gestul său, in care pleacă de lângă soțul ei, reiese că este... nesăbuită. Nu ii spune nimic, nu dă nici măcar un semn de viață, deși Jacques o caută nebunește peste tot. Insă, prin această faptă, nu face decât să incerce să nu fie o povară pentru el, și să-și plângă suferința in altă parte, cât și pentru a ajuta un suflet de copil aflat la ananghie.  
(...)Și totuși m-am măritat cu tine. Am crezut că dragostea noastră mă va vindeca.
   Un personaj controversat, Rosalie. Fiind sora Vivianei și invățătoarea de la școala din Saumaie, aceasta are mulți pretendenți.  Prin afirmațiile pe care ea le-a făcut in trecut, pentru oameni care i-au făcut rău sau din cauza cărora i s-au intâmplat rele, prin faptul că acestea de multe ori s-au implinit, oamenii din Saumaie au scornit faptul căe ste vrăjitoare. Rosalie, pentru a fi lăsată in pace și pentru a așterne teamă și respect in jurul ei, a luat drept bune bârfele, gândindu-se la un scop al ei. Așa, ea a devenit temută, drept care orice om ce-i va călca voia și o va defăima, va fi blestemat iar blestemul se va implini in mai puțin de o oră, iar celui in cauză i se va implini o nenorocire, de cele mai multe ori, va fi lovit de fulger. 
     Asta i s-a intâmplat și lui Darfaut, primarul locului. Un lucru trebuie menționat: pentru a păstra tot mai vie această temere, această superstiție, se invie o superstiție veche: amplasarea penelor de gaiță in jurul casei inainte de furtună pentru ferirea de fulger. Așa cum Darfaut i-a făcut o promisiune in bătaie de joc, a calomniat-o in față și nu i-a păsat de prezicerile ei, a pățit-o și el.


„(...)Loial, loial... Nu putea inghiți cuvântul ăsta. Oare furtuna va fi loială astăzi și să-l dezmintă pe prostul care-i pusese in cârcă o profeție de trei parale ? Cuvâtul ăsta, părerile lui Darfaut, toate nu erau decât vorbe de clacă.”
 Prin această carte nu ințelegem doar o lecție de viață, ci deducem că, uneori, viața ne poate juca cu adevărat feste, punenându-ne in incurcătură pentru a vedea dacă putem vedea adevărul limpede sau ne pierdem.

   Nu cred că această carte mai are nevoie de vreo justificare - este minunată. Nu m-a cucerit din prima, insă la sfârșit m-a induioșat cu adevărat.  Superstițiile sunt des intâlnite in această carte, nerozia oamenilor este scoasă la iveală, insă și adevăratul motiv pentru care ei cred in aceste superstiții.

          Nu vreau decât să vă intreb dacă voi ați citit cartea și dacă v-a plăcut. ☺



duminică, 12 aprilie 2015

Hristos a inviat !

Așa cum spune și titlul, Hristos a inviat ! Astăzi sărbătorim cel mai mare praznic din istoria credinței. Imi doresc ca Sfintele Paști să aducă lumină in sufletele voastre, să păstrați această lumină sfântă coborâtă in Ierusalim in mintea și sufletele voastre incă vie, arzând, și să vă bucurați de Sfintele Paști.
Astăzi a fost o zi minunată, in care m-am bucurat de Invierea Domnului. Toată ziua a fost soare... florile au fost inflorite... a fost o zi minunata !  
Trebuie să vă spun...:)) nu că m-aș lăuda. Sper că și voi ați postit măcar o zi. :)) Vineri a fost ziua mea, am mâncat de două ori in zi foarte puțin... așa că azi mi-am sărbătorit ziua.  
   Săptămânca patimilor a fost o săptămânca in care m-am pregătit atât trupesc și sufletesc pentru Sfintele Paști.
   
    Și desigur că m-am aprovizionat cu cărți și iar am inceput să le devorez entru a le putea face recenzie...  Cum să nu? :)) Mi se pare că deja am prea multe cărți de-ale lui Honore de Balzac in bibliotecă. Dar totuși... nu mă pripesc. M-am aprovizionat de ziua mea și cu ceva autori spanioli, portughezi, români... Și o informez in mod special pe Sayuki că o am și eu pe Lorelei... deci gata, să văd și eu de ce atâta zarvă pe blogul tău pentru ea, dar cum știu că tu ințelegi clasicii grei, desenezi manga, ai atâtea cărți...  cred că ai dreptate in legătură cu Lorelei, deci fii pe fază, vine recenzia pachet pentru tine. ☺
   
    Și cum nu se putea altfel, normal că drăguța de mine am mâncat super multe prăjituri, pregătite de mine și de mama mea. Sincer, au ieșit bune. Cu excepția faptului că acum câteva ore inainte să mă apuc să intru pe blog am exagerat puțin și am avut simptome de bilă leneșă (nu râdeți!) sau mai bine spus mie așa mi s-a părut iar sora mea mai mică (da, spiridușul ăla) a zis că sunt o ciudată. (a spus-o dat fiind că ea iși inchipuie chestia asta in genul... unui om umflat ca o bilă.)

     Și ca să trecem de la scenele de umor (nu amor, fraților) vă povestesc că am acaparat jumătate de colecție de romane de dragoste. Eu sincer vă spun că nu sunt amatoare, nu le prefer deloc... insă prin cărțile ce le-am luat recent am găsit niște autori care știu să impletească impreună cu intriga asta adolescentină și amoroasă cu acțiune. Yay, nu-i așa, fără acțiune... e doar sirop. Deci pam-pam fiți pregătiți, Simina vine cu recenziile romanelor de dragoste ale lui Balzac, Miguel nu știu cum, și alți autori ridicați pe culmile podiumului datorită telenovelelor transpuse pe hârtie, in cărți. Deci voi vedea și eu cum stă treaba cu aceste... siropuri. Ok,ok, nu e chiar așa, il admir pe Balzac și alții, dar vă dați seama că trebuie să experimentez și eu !

               Și ce-aș mai putea să vă povestesc? V-am făcut să râdeți, v-am dat noutăți... am promis și o recenzie... aș putea doar să spun că... blogul este inscris in topul blogurilor de cărți ! In bara din dreapta aveți banner-ul pe care puteți da click să il votați. Nu e târziu ! Iar acesta nu e un concurs. Le urez succes tuturor bloggerilor ce și-au inscris blogul.
           Vă mai urez incă odată sărbători fericite, și fiți pe fază, in curând voi posta următoarea recenzie !
   

                                                             V-am pupat !