miercuri, 18 noiembrie 2015

„Lizoanca la 11 ani” de Doina Ruști - Recenzie

Haideți, vă rog, să investigăm cazul unei fetițe ce a umplut un sat întreg de sifilis. Da, îl investigăm până scoatem toți banii posibili de-aici și apoi o lăsăm baltă. Iată ignoranța și indiferența mortală pe care Doina Ruști dorește să ne-o aducă în palme, să ne facă să o simțim, ca data viitoare să nu o mai aplicăm prin mediatizare și apoi pâc! nepăsare.

Doina Ruști (n. 15 februarie 1957, Comoșteni, Dolj) ne impresionează prin romanele sale ce debordează de o maturitate aproape severă, romane care aprcă sunt concepute să ne deschidă ochii, spre a privi mult mai realist viața și a ne induce într-o stare de conștiență. „Lizoanca la 11 ani” ne demonstrează faptul că prejudecățile noastre sunt adesea atât de răutăcioase, pline de ură și cerneluite cu atâta viclenie să distrugă, încât ne distrugem societatea și automat și pe noi. Doina Ruști, așa cum delcară chiar ea, a văzut o știre în ziar ce mediatiza un caz despre o fetiță de 11 ani ce umpuse un sat de sifilis.

  A primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române.

Lizoanca din carte este o fetiță ce a umplut un sat întreg de sifilis și care are o poveste nu tocmai frumoasă. Cu o familie în care tatăl este abuziv, bătând-o pe Lizoanca până la sânge, și un sat întreg care după aflarea veștii că ea se prostituează pur și simplu fierbe, mai ales de ură, fetița merge înainte.

Nu prea se uită ea în gura oamenilor, deși cam totdeauna le-ar zice vreo două, însă pentru ea ceea ce contează e altceva. E prietenia - prietenia ei cu Cornica, un personaj care, la fel, m-a impresionat. Alături de Titoașcă, Cornica reprezintă prietenia strânsă și amintirea pe care Lizoanca nu o va uita niciodată. Peste toate acestea însă, se așterne vălul de brumă ale întâmplărilor prin care Lizoanca este purtată dincolo și di-ncoace, întîmplările de pe urma cărora oemnii văd un prilej de a se răzbuna, iar alții pur și simplu se tem de propria lor soartă. Însă putoarea aia nu face nimic. Însă el se rupe de muncă pentru ea, așa că e îndreptățit s-o bată...
prin toate acestea, Lizoanca trece ca o fetiță învingătoare, o fetiță demnă de un premiu, dacă mă întrebați pe mine, o fetiță care va ști mereu să aprecieze. O fetiță ce se luptă, ce a făcut față tatălui ei abuziv care o bătea încât fetița era aproape de moarte, o fetiță ce e dârză până la capăt, când ajunge departe de mama, Tori, Cornica, și Cristel, alias Moldoveanu, ființa demnă de un scuipat între ochi și dispreț. Pentru că Lizoanca nu-și va iubi niciodată tatăl, sau cine știe, poate că îl iubește - însă Cristel nu vrea să cultive iubirea fiicei sale. El este de părere că

Din cartea asta am aflat că am mult mai mult decât știu eu că am sau că am avut vreodată, că ar trebui să prețuiesc cât de cât simplii cartofi prăjiți sau faptul că pot să mă uit la televizor când am chef. Spre deosebire de Lizoanca, am o viață mult mai ușoară. Voiam să menționez asta. Pentru că înainte să citesc cartea nu prea știam cât de mult înseamnă bucata de pâine și patul cald și curat de-acasă. PĂCAT, de-acum o să știu.

M-am identificat cu Lizoanca de cele mai multe ori la scenele cu răfuielile dintre ea și tatăl ei, când Cristel o lua și-o ducea acasă pentru mult așteptata - de el, nu de fetiță - bătaie. M-am identificat în disprețul atât de asemănător celui pe care-l împart eu. Nu știu de ce scriu asta într-o recenzie dar în cel mai bun caz cred că și asta v-ar convinge să citiți cartea. M-am identificat pentru că eu sunt uneori disprețuitoare în felul în care și fetița e disprețuitoare - cu privirea plină de ură, cu scenele în care nici nu răspunde unei întrebări, cu momentele când e atât de cătrănită că nici nu întoarce capul spre tatăl său. I am sorry, știu că e un defect al meu.

Cartea e scrisă într-un stil aproape perfect (și spun aproape perfect doar pentru că știu că nimeni nu-i perfect, așa că deduceți voi că mai lipsea doar o zecimală), cu o manieră minunată de a creea în mintea noastră ceea ce de fapt e doar în carte și nu lângă noi, însă ne face să trăim alături de fetiță. Un stil uluitor, un dialog folosit așa cum trebuie, iar dacă mai bag și povestea care trebuie să ne deschidă ochii, chiar nu mai aveți ce zice.

Și cred că închei aici. Ce-aș mai putea spune, în afară de faptul că această carte trebuie citită oricât de puțin timp ați avea ?

Îi spuseseră Lizoanca, de-a dracu' ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli ori Lizica. Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănușă: o arăta ursuză și greu de clintit.

Am hotărât să nu scriu aici prea multe fragmente, am pus doar unul important, sunt de părere că fiecare cuvințel trebuie descoperit de voi. E prea bună mâncarea asta de cititor să n-o gustați voi singuri.

Mulțumesc autoarei Doina Ruști pentru șansa de a citi această carte ! 
Simina. 


miercuri, 11 noiembrie 2015

„Anotimpul jocurilor” de Szinnyei Julia - Recenzie





O călătorie magică în anotimpurile copilăriei, vremuri pline de fericire și veselie. Acele copilării de demult, cum aveau bunicii noștri, cum am avut și noi, însă copilării speciale... Julia ne introduce în acea lume în care grijile, problemele, necazurile și toate durerile sunt estompate de către sentimentul copilăriei. Prezintă acei adulți care își estompează suferințele în zâmbetele copiilor, și acei adulți care trăiesc, în continuare, negreala sufletului lor.

Despre Julia S. care ne povestește despre „Zsuzsa” nu am ce vă povesti. Nu am găsit mai nimic pe Google, dat fiind că toate informațiile sunt în maghiară și nu am avut timp să merg undeva la o bibliotecă mai mare să mă documentez. Însă sunt sigură că cartea vă va modela o Julia care știe să povestească totul frumos, simpu, fără alte înfloriri, dar cu niște descrieri ale personajelor care ni le pictează în minte așa cum sunt.

Cartea urmărește povestea Zsuszei, o tânără școlărița care vrea să înceapă „viața din nou”. La fel ca păpușa sa de cârpă, „Eroul”, ea dorește să înceapă viața de la început. Cum mama ei nu poate, pentru că, după ce le-a născut pe ea și pe sora sa Eva de paisprezece ani, nu mai poate avea copii, Zsuzsa dorește să înceapă viața de la capăt. Este înconjurată mereu de blândețea prietenilor, a familiei, de vântul muntelui Mecsek și de problemele ce se vor ivi pe viitor.

Odată ce Zsuzsa fuge de la școală, și nu vrea să meargă acasă cu Eva, sora ei mai mare, ajunge la colibele minerilor, locuite de țigani, de pe muntele Mecsek. Aici o găsește pe mătușa Mari, o bătrână țigancă care își crește nepoții: Juli, o tânără de zece ani, și fratele ei, Lali, de trei ani. Mătușa Mari este ajutată de Zsuzsa cu mâncarea, îngrijirea lui Lali și, mai mult decât atât, ea dorește să o ajute pe Juli să meargă la școală, pentru că e vrea să se facă învățătoare.

Totul se schimbă când Zsuzsa o întâlnește pe Katica, o tânără fată de cincisprezece ani, care este crescută de mătușa ei. Aceasta este o adolescentă rebelă, care vorbește urât, care este urâtă de toți părinții, dar care este schimbată de Zsuzsa.

Mai departe, Zsuzsa întâlnește tot felul de obstacole. Soră-sa devine înțepată când se îndrăgostește de mincinosul Tumur Geza, și-și vopsește părul la bunica. Dar când ceva îngrozitor se petrece la colibele minerilor, la mătușa Mari, la Juli și frate-său, Zsuzsa trebuie să devină mai responsabilă decât atunci. Viața ei ia o întorsătură ciudată.

Cred că această carte a fost o gură de aer. M-a învățat tare multe. A avut o poveste minunată, despre Zsuzsa, o fată inteligentă, cu părul de in și ochi de smoală. Zsuzsa îmi amintește de mine, în clasa a cincea, când doream să iau viața de la început. Katica îmi amintește de mine tot atunci, și prin clasa a șasea, când, din cauza problemelor de sănătate și a tuturor suferințelor ce s-au ivit în calea mea, am început să fiu obraznică. Ignoram mereu faptul că alții râdeau de mine, „mă durea fix în cot” de părerea altora, dar, ceea ce era rău, era că am început să mă închid în carapacea mea, să sufăr și să plâng, până când am fost în pragul depresiei. Nu dormeam nopți întregi și nici cititul nu mă mai pasiona. Nu puteam să înghit nimic și zâmbeam fals. Atât de fals, încât o scândură zâmbea mai bine. Dar, cel mai bine pentru mine, era că masca aia, zâmbăriciul ăla, ținea atât de bine ! Țin minte că de câte ori plângeam și cineva mă suprindea, îmi ștergeam lacrimile, afișam „masca”, ziceam un „bună ziua” și discutam despre vreme. Însă sufeream. Țin minte perioda când nu mi-a mai păsat de părerea celor care erau împotriva mea, ceea ce a fost bine. Dar să trecem la carte, again !

Cartea cred că va fi pe lista celor mai bune cărți citite în 2015. Alături de „Iubire oarbă”. Pe locul întâi. Sau cine știe...

Stilul autoarei m-a fascinat.  La prima vedere am crezut că e  o carte plictisitoare și cu un stil deplorabil. Dar n-a fost așa. Simplu, fascinant, furmos, cu niște descrieri frumoase, nu prea exagerate, un dialog minunat și întrebuințat - se vede - cum trebuie, Julia ne uimește... ea caută să sădească în inimile noastre sinceritatea, corectitudinea, să ne arate că nu suntem singurii care suferim. Să ne destindă, motiveze, și, ca să spun, așa, cartea ei este atât de frumoasă încât își merită numele de „Anotimpurile copilăriei”. E furmoasă ca toate anotimpurile la un loc plus o copilărie.

Am selectat câteva fragmente:
„După ploaie, pădurea e plină de miresme proaspete. În lumina proaspătă de după-amiază, umbra muntelui se lungește până aproape de loturile deștelenite.”

„Pe vremea aceeea (era iarnă) se juca „de-a teatrul”. Povestea născocită de ea era interpretată de niște păpuși mici, urâțele, făcute din cârpe. Personajul principal era totdeauna păpușa cu mantia roșie, Eroul. Era când sportiv fruntaș, când mare inventator, când călător peste mări și țări. Mai bine zis, ar fi trebuit să săvârșească toate aceste fapte de eroism, numai că... nu se întâmpla tocmai așa. De ce? Zsuzsa n-a înțeșes niciodată, cum în decursul acțiunilor imaginate de ea, care începeau atât de frumos, Eroul îi scăpa deodată de sub control și nu mai voia să se supună. Și totul se întâmpla anapoda, luînd o întorsătură nedorită.”

Aș dori să vă întreb, acum, ați citit cartea ? Lăsați-mi părerile voastre mai jos iar dacă doriți să o citiți, lăsați-mi, la fel, mai jos „prepărerea” voastră.
Simina.