vineri, 29 iulie 2016

„Laptele negru al mamei” de Cosmin Leucuța - Recenzie

Laptele negru al mamei este o ironie la adresa mea, la adresa oricui citește această carte.

Cartea lui Cosmin Leucuța este, de fapt, o ironie. Este ca o comedie pe baza a ceea ce face cititorul - și anume încercarea de a rezolva o absurditate sau de a afla răspunsuri ticluite de el însuși, ignorând adevărul simplu pe care îl are în fața lui, vociferat și spus de atâția oameni.

Cosmin Leucuța (n. 1986) este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. A publicat în revista EgoPHobia trei povestiri și trei nuvele. Romanul său de debut, Laptele negru al mamei, este unul din cele două cîștigătoare ale Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013 (secțiunea Proză).


Cartea este de fapt o capcană care te îmbie să iei parte la comedia scriitorului. Încerci să găsești răspunsuri la o absurditate, sau încerci să ticluiești răspunsuri la o întrebare căreia îi ai deja răspunsul adevărat. Mai exact, cartea te îmbolnăvește de nebunie - pentru că însăși cartea este o comedie nebună, care îți pune în față absurdități, probleme, răspunsuri. Și ce vei face tu? Vei lua absurditățile de bune, vei înlătura răspunsurile adevărate pe care nu vrei să le accepți, vei încerca în zadar să găsești răspunsul absurdității și vei ticlui răspunsuri pentru problemele deja rezolvate. Pentru că această carte este o cutie cubică fără deschidere care te obsedează. Nu are deschidere, deci nu are răspuns, însă nici nu ți-a cerut cineva vreun răspuns pentru că nu e nevoie de el și el nici nu există - o absurditate este o absurditate, o inepție, nu? Însă nebunia de aici începe și asta este - trăirea unei absurdități. Deci tu nu faci nimic și te îndrepți spre nimic - sau, în traducere, te îndrepți spre ce e mai rău.

Cartea are farse la adresa cititorului care par credibile, mai degrabă probleme credibile dar care sunt de fapt absurdități capcană.

Cartea aceasta m-a făcut și pe mine să cad în farsele autorului, pentru că am încercat și eu să găsesc răspuns la niște absurdități. Sunt doar absurdități cusute cu credibilitate falsă - minciuni bine construite în așa fel încât tu le crezi și mai și încerci să găsești răspunsuri. Adevăratele răspunsuri la adevăratele probleme le ignori și încerci să ticluiești ceva mai bun - dar nu iese nimic pentru că există, în afară de adevăr, minciuna, iar răspunsurile tale sunt minciuni care răsar din neacceptarea adevărului.
Cartea te lasă cu întrebări cărora nu le afli răspunsul. De exemplu, cutia cea neagră apare în special în prima poveste și ea reprezintă cartea dar este absurditatea, ceva ce încercăm să credem și ceva ce încercăm să trăim, să-i dăm un sens însă ne îndreptăm spre ce e mai rău.

M-a enervat stilul autorului. Dar asta este, poate,  o altă ironie. Bine, asta e o ironie în cazul în care nu-ți place stilul autorului de a se exprima și felul cum îți prezintă personajele.

De fapt, îți dă impresia că nici ele nu știu cine sunt, că au nevoie să se cunoască pe ele însele, că au nevoie de ceva, ceva ce caută și găsesc dar își dau seama că acel ceva n-a fost ceea ce caută pentru că golul nu s-a umplut - acel pustiu din sufletul lor pe care nu îl pot umple, acea lipsă care îi macină și căreia îi caută antidotul, caută ceva destul de mare și de grandios, ceva ce să le ofere plăcere și să le umple golul însă niciodată ele nu reușesc.

Trăiesc în absurditate, în plăcerea continuă, în zona de comfort care nu le oferă altceva decât un cuțit pe care să-l învârtă în rană și continua durere, continua murdărie pe care o simt și caută în continuu ceva care să-i spele și să îi facă fericiți, dar nimic nu le umple golul, nimic nu îi spală.

Personajele par niște copii lipsiți de părinți, lipsiți de iubirea cea adevărată și lipsiți de ceea ce le trebuie cu adevărat, fără îndrumare și fără sprijin, astfel că ei încearcă încontinuu să găsească ceva potrivit pentru ei, ceva care să-i formeze cu adevărat oameni, se caută pe ei înșiși însă în ceea ce ei acceptă și în ceea ce lor le place nu găsesc nimic altceva decât tristețe, amărăciune, înstrăinare de sine și o lipsă foarte mare, pe care nu o pot completa, nu o pot acoperi, nu o pot ascunde, nu o pot arunca pentru că face parte din ei, este ceva ce trebuia umplut cu ceva ziditor, cu ceva folositor, iar acum a rămas un mare gol pe care ei nu știu cum să-l umple.

Fără îndrumare, ei aleg ceea ce este mai vătămător pentru sufletul lor, se bazează pe plăceri carnale, pe plăcerea de acum, atât de trecătoare, pe zona lor de comfort și pe frumusețea trecătoare. Se distrug pe ei înșiși refuzând adevărul și ceea ce este cu adevărat important în favoarea a ceea ce le murdărește sufletul și îi distruge, neputând să-și umple acel gol din suflet.

Spre surprinderea mea, cartea nu a fost un eșec total, însă trebuie să o înțelegi și să o apreciezi la adevărata ei valoare.

Dacă iei totul ca pe o poveste, atunci nu vei reuși să o înțelegi cu adevărat. Pentru că în primul rând este o carte care are absurdități, are farse și ironii  și dincolo de ele se ascunde metafora, viața acelor persoanje lipsite de ele însele, lipsite de adevăr și de ceea ce au nevoie cu adevărat.

Persoanajele reprezintă mai mult sau mai puțin omul modern, care are impresia că le știe pe toate și că are și discernământul de a alege sigur ceea ce i se cuvine și ceea ce nu i se cuvine, ceea ce are nevoie și ceea ce nu are nevoie, ignorând adevărul pentru absurdități și neacceptând adevăratele răspunsuri simple pentru ticluirile proprii care zac în minciună.

Fără doar și poate, cartea trebuie rumegată. Da, n-am spus digerată, n-am spus mestecată, pentru că de obicei oamenii nu rumegă și pentru că ironiile și absurditățile din carte nu trebuie să fie ceea ce ne captează atenția, ceea ce ne rămâne după aceea, asta fiind o capcană, ci ar trebui să vedem dincolo de ele în metafora omului modern care se îneacă în absurditate și în lucrurile neimportante, care nu-l zidesc ca om și care nu îl ajută.

Mulțumesc autorului pentru șansa de a citi această carte.
Simina.


6 comentarii:

  1. Hahaha. Cred ca m-ar enerva mai mult carte asta decat sa ma faca sa ma simt bine, asa ca nu cred ca as putea sa o citesc. Imi plac lucrurile concrete. Probabil intr-un viitor apropiat voi face si asta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Madeline ! Mă bucur că ai trecut din nou pe aici.

      Da, cartea te enervează, dar odată și dibuiești metafora din spate, nu e la fel de enervantă. Dacă i-am rezistat, o vei face și tu ! :))

      Ștergere
  2. Am această carte, e chiar în bibliotecă, dar nu știu când mă voi apuca de ea! :) Mulțumim pentru îndemn!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ziua bună, Andrei, mă bucur că ai revenit din nou în forță pe aici. :)

      Oricând o vei face, să știi din prima să nu te atașezi de cutie ! :))

      Ștergere