luni, 8 august 2016

„Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu - Recenzie



Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, primul din cei paisprezece copii ai tatălui Vasile Rebreanu, învățător, și ai Ludovicăi, pe numele de fată Diuganu, pasionată întinerețe de teatru, considerată prima diletantă pe scena Becleanului de baștină.

În 1989, licean îndrăgostit, scrie întâia și ultima poezie, fascinat de o actriță tânără din dintr-o trupă ambulantă ungurească.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în aramata austro-ungară.
A avut parte de detenție la Văcărești și Gyula, de greutăți financiare, de război și de bronșită cronică, emfizem și chist la plămânul drept. La Valea Mare, la 1 septembrie 1944, părăsește această călătorie pe pământ.

Desigur, există și o altă părere conform căreia Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în mașină pe 23 septembrie 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu, fiind împușcat mai apoi de un soldat în timpul călătoriei.

Romanul urmărește povestea tânărului Apostol Bologa, care după pierderea tatălui său de la o vârstă fragedă încearcă să își caute vocația, rostul și, mai ales, încearcă să umple golul pe care l-a lăsat în sufletul său lipsa tatălui pe care l-a adorat și iubit atât de mult, în ciuda temerii și a reticenței pe care o avea față de el.


Apostol rămâne cu mama sa, primind o educație aleasă de la o femeie bună, cinsitită și înainte de toate iubitoare, și de la protopopul Groza, cât și de la cei mai buni profesori. Mai încolo studiază filozofia, fiind unul dintre cei mai buni elevi. Caută adevărul în filozofie crezând că îl va găsi cu siguranță.

El nu se gândește să meargă la război,  să lupte, însă se îndrăgostește de Marta, o tânără ce are de a face cu cochetăria, și din pricina ei merge la război pentru patrie, ceea ce o indignează pe mama sa, care nu este de acord cu punerea vieții în primejdie pentru o patrie ca a noastră. Deși Apostol își iubește mama, simte că dorința de a o impresiona pe Marta e mult mai mare, așa că tocmai în discuția cu mama sa, spune că Poimîine voi pleca la război! și așa rămâne.

Nu găsește în război prea multe lucruri - însă își schimbă de la o vreme părerea și începe să fie de acord cu el. Numai că, într-o bună zi, asistă la spânzurarea ofițerului ceh Svoboda, pentru tentativa de dezertație. Asistă la spânzurarea celui care a fost judecat de el, în Curtea Marțială, din care a făcut parte. Aparent, toți sunt de acord cu faptul că Svoboda a greșit și merită această pedeapsă, și chiar Încearcă să se convingă și să se mintă, aș spune eu, însă flacăra din ochii comandantului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... (...) ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă.

 De atunci, Apostol nu mai are liniște. Nu că înainte ar fi avut, renunțând la credință. Încearcă să muncească, să facă ceva, însă mereu ochii ofițerului îl urmăresc, la fel de vii ca și prima dată.

 Important de pomenit este faptul că el o mai poartă pe Marta în inimă în timp ce este plecat, însă până la urmă inima sa se aprinde de o dragoste adevărată. O întâlnește pe Ilona, o copilă ce emană veselie, mereu energică și bucuroasă, de care Apostol se îndrăgostește fără să-și dea seama. Îi dorește prezența, dorește să-i audă vocea, să o știe acolo, undeva, aproape de el. Apostol se îmbolnăvește și Ilona îl îngrijește, parcă mai bine chiar decât doctorul, căci Apostol simte prezența iubirii în persoana Ilonei, în gesturile și vorbele ei, în ea. El de asta are nevoie: de iubire.

 Această carte a pornit, după cum spunea și autorul, de la o fotografie. Pădurea Spânzuraților s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfîrșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spînzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferința păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost tratați cehii de către conducătorii monarhiei austriace. În vremea când autorul scria la Pădurea Spânzuraților, era ocupat și cu transcrierea pentru tipar a cărții Ion. Tot atunci primește vești despre fratele său, student devenit ofițer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, că a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat și executat prin ștreang, încă din 1917. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănu
nte. În epoca aceea tulbure, cînd ostilitățile la noi încă nici nu încetaseră de tot, n-aveai nici de unde să iei informații. 

   Au mai trecut luni până când Liviu Rebreanu să poată descoperi aproximativ regiunea unde s-a întîmplat tragedia aceasta a unui tînăr de 22 de ani. 

 În vreme ce scria, autorul aude bătăi ușoare în fereastra sa, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschidea, cerceta întunerecul. Nu era nimeni. Când însă bătăile au continuat, credincios fiind, Liviu Rebreanu și-a zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată. 

Caută și găsește la Ghimeș, într-o livadă.

  Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă, frumușică, la care am găsit cîteva răvășele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă cînd a pornit pe ultimul drum pămîntesc... L-am dezgropat apoi și osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniță, pe pămîntul vechi romînesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i se admisese.

 Și de-atunci am putut scrie liniștit la Pădurea Spânzuraților. 
(...)
Apostol Bologa însă n-are mai nimic din fratele meu. Cel mult cîteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare(...)
În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sînt șovăirile noastre, ale tuturor, ca și zbuciumările lui... Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenința mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.”


Eu spun că frământările lui Apostol nu sunt numai frământările generației autorului, ci și ale noastre, ale oamenilor de acum. Poate că nu ne confruntăm cu războiul de atunci, dar ne confruntăm în fiece clipă cu un alt război, care pare poate subtil și inofensiv, dar e mai violent și mai activ ca oricare altul. Războiul din noi. Războiul dintre ceea ce e bine să facem și ceea ce nu e bine. În jurul unei mediatizări atât de mari a multor acțiuni și lucruri imorale, ne zbatem în a le urma calea acestor imoralități și a ne feri de ele.

Subiectul Pădurii Spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai cînd a intervenit contactul cu viața reală și cu pămîntul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea Spînzuraților sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului...
Liviu Rebreanu
Cred că acest ultim paragraf al mărturisirii autorului spune foarte multe în puține cuvinte. Această carte este, într-adevăr, plină de seva aceea a vieții, a experienței, acea sevă vie care te face să simți cu adevărat ce se află în acea carte, te face să trăiești povestea și să simți ceea ce simt personajele. 

De câte ori nu am căutat disperați ajutorul, adevărul, fericirea? Suntem într-o continuă căutare, însă ignoranți. Nu vrem cu adevărat să găsim ceva, pentru că ne iubim prea mult pe noi înșine, vrem prea mult să ne ferim eul de prigoană și de durere. Nu vrem să riscăm cumva lovirea orgoliului nostru, nici dacă în schimbul vătămării lui am primi dragoste, fericire! 

Mai are rost să spun că, pe lângă poveste, atât de frumoasă, de vie, stilul autorului, scriitura sa, este absolut superbă? Proprietățile caracteristice stilului său, limbajului, unde pot să amintesc cellalt, sălbatecă, și mai sunt și altele, care aparent n-au vreo importanță, dar eu cred că dau farmec stilistic întregului text.

Există foarte multe cărți inspirate din povești adevărate sau care chiar prezintă destul de fidel poveștile adevărate, incredibile, ale unor persoane care au trăit experiențe uimitoare. Și cred că această carte, inspirată tot dintr-o poveste adevărată, merită pusă la loc de cinste, merită promovată. Nu numai că ilustrează foarte bine vremurile de demult, ale războiului și documentează în privința aceasta, a istoriei, deși nu într-un mod obiectiv precum cărțile fix specializate pe asta - mă refer la date, ani și așa mai departe - dar ilustrează foarte frumos și ceea ce oamenii trăiau atunci.

Ceea ce eu am simțit, printre altele, a fost că m-a durut. Mi-am văzut frământările într-o oglindă, așa cum orice cititor și le va vedea în cartea asta, subiectiv. 

Liviu Rebreanu a reușit să-și construiască personajele foarte vii, adevărate, să nu fie superficiale, false, să nu aducă a păpuși. Și nici acțiunea nu e un cadru fantastic, ficțional, pentru că această carte este ticluită din experiență, și nu din statul la birou. Are o înfățișare de carte adevărată, de poveste puternică, are personaje bine construite și acțiune bine narată. E despre dragoste, lumină, credință, suferință, oameni.


Și apoi, că tot trebuie să-mi închei recenzia, voi face asta amintind de sfârșitul acestei cărți. Nu, nu vă voi spune cum se termină, nu-mi permit așa ceva, dar pe mine m-a durut. Aveam impresia că are să se întâmple ceva la sfârșit, ceva ce nu voiam. Sfârșitul a fost... sfâșietor. Sfârșietor de frumos. După ceva timp am realizat că, deși s-a întâmplat așa, sfârșitul a fost frumos și, de altfel, potrivit. 

Pentru că, înainte să sfârșim călătoria noastră aici, pe pământ, trebuie să căutăm, ca și Apostol, și să aflăm adevărul. 

Cred că ați observat deja că vă recomand din toată inima această carte. Da, chiar merită!

Nu am vizionat filmul, am urmărit câteva secvențe, însă nu prea mă îmbie să-l urmăresc, deși mi s-a spus că e bun. Oricum ar fi, eu vă îndemn că citiți mai întâi cartea, dacă doriți să vizionați și filmul.

Ați citit-o? Cum vi s-a părut? Aveți de gând s-o citiți?
Simina.

2 comentarii:

  1. Din câte am auzit, este o carte de o duritate extraordinară, dar păcat că mulți îl asociază pe Rebreanu cu „Ion”, romanul care se învață la școală. Eu, clar, o să citesc această carte cu prima ocazie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, este dură, și foarte puternică. Însă cu siguranță merită citită.
      E o prostie asta, nici „Ion” nu cred că e o carte atât de rea, nu am citit-o încă dar văzând că „Pădurea spânzuraților” mi-a plăcut, sper că și cealaltă carte îmi va plăcea. Oricum, asta merită citită, atât de multe înveți din ea, atât de multe trăiești în ea, e o carte superbă! Crede-mă, are să-ți placă!

      Ștergere