marți, 31 mai 2016

Ultima zi de primăvară

Salutări !

Iată că suntem pe 31 mai, ultima zi de primăvară... anul ăsta primăvara a avut o lună de mai formată din treizeci și una de zile...

Și cred că n-ar trebui să spun prea multe... primăvara pot să spun că a trecut repede, dar când înșir ca pe niște stropi de rouă-n fire de iarbă amintirile adunate-n primăvara asta, mă gândesc la faptul că minunile din viața mea întâmplate într-un singur anotimp sunt atât de prețioase, încât nu le mai pot cataloga după trecerea vremii, căci atâta vreme cât îmi lasă o amprentă în suflet, nu mai sunt doar trecere de vreme...

Primăvara asta nu am
citit atât de multe cărți. Ce-i drept, am început, dar nu le-am terminat pe toate. A fost frumos, au trecut și Paștile, și cum să nu-mi rămână-n amintire ? Căci Paștile sunt bucurie... a trecut și ziua mea, așa cum a fost ea, zi de duminică însorită în care am străbătut coclauri înverzite, am făcut fotografii și am petrecut o zi minunată cu mama și soră-mea. Martie a fost mărțișor adevărat, cu revelațiile lui pline de flori, cu ghiocei, cu brândușe, cu narcise galbene, cu pierderi și câștiguri, cu gânduri și lacrimi, cu zâmbete, tristețe, amărăciune, bucurie... Aprilie a fost, după cum spuneam, luna cu unele dintre cele mai frumoase evenimente: Paștile, în special, și ziua mea. Și-a fost plin de flori, de forfotă, de iubire... iar mai... păi, ca mai ! Îmi aduc aminte de ceea ce spune profesorul meu de română, că luna mai e tare încărcată, că toate activitățile și evenimentele se-ngrămădesc în luna asta... așa că știu c-aș putea să simt o reticență și o frustrare față de ea, dar cum să simt așa ceva, când deși pentru mine-i încărcată cu muncă, teze, învățat, cărți de terminat, postat, ea e atât de frumoasă ? Mai mult soare, mai cald, încât simți parcă soarele tot mai puternic în fiecare zi. Și-ncepe totul să-nfrunzească per total, numai că mai are ceva, așa, că în ciuda faptului că-i înfrunzit tot, ca vara, parcă se simte o atmostferă pe care numai lui i-o poți atribui. Sentimentul că în sfârșit poți ieși din școală afară în pauză fără să te croiască vântul vitreg peste obraji, să-ți crape buzele, să-ți dea paginile cărții atât de repede încât tu nici să nu mai știi la ce pagină ai rămas... sentimentul că în sfârșit poți sta afară, la umbră, la soare, că în sfârșit parcă orele ținute la clasă se scurtează și parcă tot mai mult ești în mediul natural, parcă se apucă mai de dimineață păsările să cânte, parcă miroase a fân cosit deja, a praf ridicat în aer de căruțe și oameni, de trandafiri care înfloresc crud... și parcă numai ieri mă gândeam că „vine mai, vin tezele, am mult de învățat...” și parcă numai ieri era întâi mai, erau Paștile... iar acum se sfârșește ! Ăia mari dintr-a opta pleacă acasă, gâtuiți de culegeri, teste, pixuri, fabule, lirism și poeziile lui Eminescu - fie vorba-ntre noi, doar pe unii îi gâtuie chestia asta -, de geometrie și aritmetică, de dorința de a avea o clipă liberă. Vine ziua când se plimbă cu un cântec lacrimogen, cântat parcă de niște copii de grădiniță, iar tu îi asculți, îți vine să plângi, îi contempli, vrei și tu să știi ce-i în sufletul lor, dar parcă îți dai seama c-o să le fie dor, că de aia arată ca niște copii de grădiniță, pentru că își aduc aminte de grădiniță și-și dau seama cât de prețioase sunt acele momente, în care învățau poezii despre Moș Crăcium, făceau serbări în care toată lumea-i privea și câteodată se gândeau la altceva iar educatoarea le zicea „Bună dimineața, X!”, primeau cadouri și parcă le venea să mai stea, gândindu-se c-o să fie câteva săptămâni despărțiți de colegi și jucării... Apoi ei termină cu serenada, da, da, cântecul lacrimogen, toată lumea lăcrimează, unu' sau doi rostesc o cuvântare, apoi profesorii prezenți sunt obligați să le spună niște vorbe de duh, cu care să rămână-n capu' ăla plin de formule, idei, visuri și gânduri, vine învățătoarea dintr-a-ntâia, le zice și ea două vorbe, ăștia parcă nu vor să mai plece de lângă ea, atât de tare i-au iubit slovele de pe tablă, cărțile... vine și profesorul care-și scrie mereu discursul pe foaie, ca să nu uite nimic, pentru că, deh, el scrie pagini întregi cu vorbe de duh, despre viitorul tinerilor foști elevi de gimnaziu, despre serviciul lor, despre faptul că trebuie să învețe una-două limbi, să facă ceva-n viață, că nu-s pe banii părinților toată viața lor ! Le reamintește că au calități, că trebuie să-și înmulțească talanții, să se ferească de droguri și alți factori chimici care dăunează inimii șide asemenea minții aceleia pline de genul epic și cel liric, de demonstrații și argumente cum că „Baltagul” e roman, și-apoi profesorul nu mai zice nimic, pentru că a încheiat, a încheiat toate cuvintele adresate lor la oră, gata, s-a sfârșit, de acum nu le mai zice nimic, au avut patru ani la dispoziție să-i asculte... dar le mai dă o șansă și-i salută, le urează toate cele bune, după care le întindem flori și urmează pupici, îmbrățișări, „la revedere, bătrâne !” și „am să-ți duc dorul !” și-apoi pleacă, cu ochii așa, parcă jumătate lacrimi, jumătate text de poezie, se duc în alte clase, unde tot flori și urări primesc, unde vor plânge și-o vor lua de la capăt...

V-am amețit cu ce-am povestit despre școală, acum, când s-a lungit cu nu știu câte zile dar voi vreți vacanță... pentru mine mai, sfârșit, chestii, asta înseamnă, rămas-bun ! Când pleacă ăia mari, enervanții care se cred cei mai buni, și parcă atunci ne sili
m mai tare să nu le-arătăm cât de buni prieteni  ne-au fost, de fapt... Am crescut așa, cu o zi în care nu se prea fac ore, dar e soare, toți ducem flori la școală și facem schimb între noi, ca să avem cât mai multe și mai felurite... da, e o forfotă a șc
olii, a profesorilor, a copiilor, ceva peste care trecem, căci le lăsăm în urmă... dar nu e ridicol, pentru mine sunt lacrimi amestecate cu libertate, libertatea fap
tului că-n nu știu cât timp ai acumulat cunoștințe și ți-ai făcut prieteni, ai învățat ce e respectul, ai primit sfaturi, ai învățat din greșeli...

Și se termină luna mai, se termină manualele, încât profesorul de matematică e convins că într-o lună sau câteva săptămâni recapitularea se face și de două ori, ăia dintr-a opta sunt blocați la pregătiri pentru examen, ăia mici sunt toată ziua pe-afară și la basme, iar tu... tu doar aștepți vacanța.

Deja e prea cald, deja e prea mult soare, deja se simte că vine vara, se instalează... așa că tu, zi, ce să faci ?
Aștepți vacanța, numai că ăștia ți-au lungit anul școlar, așa că ai destul timp să contempli tabla pe care nu mai scrie nimic, nicio cifră, nici măcar un cuvânt despre reproducere&acele lecții de care colegii ăia mai amuzanți râdeau fără încetare, nici băncile nu mai sunt pline de cărți, nici geamurile parcă nu mai sunt la fel...

Pentru că vine vara.
Azi a ultima zi de primăvară. Ai valorificat-o ? Pentru că n-a fost mai din treizeci de zile, a fost mai din treizeci și una de zile !
Dacă nu, valorific-o de acum...

Iar eu vă aștept să mai ziceți și voi despre primăvară, eu v-am bătut destul capul cu ăia dintr-a opta... cu primăvara... și florile... pardon, cu amintirile...

Vino, vară... Adio, primăvară !
 Simina.

luni, 23 mai 2016

„Gardă la regina briliantelor” de M. Steiga (și L. Volfs) - Recenzie

Această carte am început să o citesc acum ceva vreme, însă doar ieri am terminat-o. Este vorba despre o carte polițistă cu un caz controversat, cu drumuri întortocheate, anchetatori puși pe fapte, nu doar pe vorbe, și, desigur, cu defecte și calități, carte despre care am să vorbesc în această recenzie.

Despre autor(i)* țin să menționez că n-aș putea spune prea multe, în pofida faptului că n-am găsit nimic despre ei pe internet. În carte nu este menționată vreo informație despre ei așa că, mă gândesc, sunt anonimi.

*- pe GoodReads.ro este menționat ca autor doar M. Steiga.

Ei bine, pentru a vă face o idee despre această poveste - fără a vă da însă spoilere, sau cel puțin a încerca - voi descrie sistematic acest caz - sau mai puțin sistematic, pentru ca să nu-mi scape vreun detaliu ce n-ar trebui dezvăluit...

În Riga, un caz întortocheat le dă de furcă unora dintre cei mai buni anchetatori. Alida Lorence, o bătrână considerată zgârcită și morocănoasă, este ucisă cu sânge rece într-un mod oribil. În casa ei se află urme al unui jaf, iar în jurul cazului se învârt martori diverși. Genoveva Scepe, de exemplu, o vecină gospodină, este o martoră mincinoasă - însă nu atât de suspectă. Pe când soțul, Kazimiris Scepis, poate fi trecut drept un posibil suspect al crimei. Și, până la urmă, atâtea posibilități, atâtea lucruri ce nu se leagă, atâtea fapte și atâtea personaje suspecte !, însă doar un singur răspuns. 

Cartea este scrisă într-un mod care aduce a carte polițistă, într-adevăr, deși nu am remarcat multe caracteristici deosebite. Dialoguri scurte sau lungi, construite destul de bine, descrieri care nu sunt excesive, însă sunt la obiect. Acestea ar fi câteva caracteristici care, cred eu, ar aduce câteva indicii precise care să ducă spre ipoteza că este într-adevăr o carte polițistă. 

Detaliile poveștii, care sunt multe și felurite, atrag cu adevărat atenția. În carte nu se vorbește despre un caz ca oricare altul, deși la reconstituirea lui pe care am făcut-o mai sus am lăsat să se vadă doar obișnuitele caracteristici: un caz ca oricare altul, prin faptul că există o crimă - mai exact un omor oribil -, niște martori mai mult sau mai puțin suspecți, mai mult sau mai puțin mincinoși. În afară de acestea, perticularitățile cazului sunt foarte multe, foarte controversate, bine conturate și puse în prim-plan, ceea ce m-a făcut să dau paginile spre căutarea răspunsului.

Personajele, și ele bine structurate ca personalitate, nu sunt, de fapt, cu toatele atât de mult descrise. Anchetatorii mai „principali” sunt descriși foarte bine indirect, prin faptele lor, dar și direct, iar aici mă refer la înfățișarea lor descrisă uneori prompt și la obiect. Mai există și personaje care nu sunt descrise atât de mult din punct de vedere al înfățișării, cât al gesturilor și al faptelor, al felului cum se comportă, astfel că personalitatea lor este conturată foarte bine în acest mod. Să îl luăm pe Inuss, un tânăr care are mare importanță în acest dar pe care nu-l veți cunoaște prea bine decât cu multă atenție. El este foarte bine conturat de gesturile și faptele sale, indirect deci. În afară de asta, înfățișarea lui este și ea descrisă, deși mai puțin, însă atât cât să ne ajute să ne facem o imagine despre el.
*stânga: Maiga Strautkalne, personaj din carte, așa cum am imaginat-o eu (această ilustrație am găsit-o pe Pinterest).

Povestea nu este foarte lungă, dar este foarte întortocheată. Un caz simplu la prima vedere, încât chiar sunt trimiși oameni pe nedrept la închisoare în carte - iar aici e un bun exemplu Zenta Saukuma, despre care veți afla că a mărturisit totul, dar... a fost ea sau nu făptașa ? Ar fi putut un copil, o fată firavă, să săvârșească un așa omor ? Posibil, mi-am spus și eu, dar cartea vă arată o serie de fapte pe care le veți lua în considerare și veți vedea că acest este într-adevăr întortocheat.

*dreapta: Zenta Saukuma (ilustrație găsită pe Pinterest).

Mi-am pus multe întrebări pe parcursul lecturii acestei cărți, a fost o poveste întortocheată și un element deosebit al ei a fost că răspunsul n-a fost nicidecum cel pe care l-am ticluit eu, nici măcar o dată ! Ca fapt divers, pot spune că atenția e foarte bine captată de carte, de caz, de toată povestea, în care se amestecă și dragostea, frica, sărăcia. Poate că veți reuși să ticluiți răspunsul dacă veți fi atenți, eu am reușit doar să găsesc detalii ale răspunsului ! 

Nu știu dacă am vorbit prea mult despre această carte, cert este că poate nici n-am descris-o cât trebuia, dar nu-mi doresc să vă plictisesc. După cum am spus, a fost foarte interesantă, dar aș mai avea de adăugat ceva: unele particularități, să zic așa, ale autorului nu mi-au plăcut, le-am considerat puțin nepotrivite, mă gândesc că structura dialogurilor ar fi fost și așa bună, fără ele, iar faptul că uneori, pagini întregi n-aduceau în stil ceva divers și puțin suspans, m-a făcut să-i acord patru steluțe pe GoodReads.ro, însă în afară de asta vă recomand cu căldură cartea.

Mult mai vorbește Simina asta, nu ? Să treacă la fapte, precum anchetatorii din cartea lecturată de ea ! Aștept să-mi spuneți și voi dacă ați citit cartea, dacă aveți de gând sau să-mi împărtășiți alte păreri de-ale voastre.
Simina.

vineri, 6 mai 2016

„Carte însingurată” de Vasile Smărăndescu - Recenzie

Vasile Smărăndescu s-a născut în 11 octombrie 1932 la Topana, județul Olt. A decedat 19 decembrie 2008, București. A fost poet, prozator, economist român, fondând Societatea Română de Haiku, a fost Membru al Uniunii Scriitorilor din Rimânia, membru asociat al International Haiku Society din Tokyo.
A absolvit facultatea de Economie Generală de la Academia de Studii Economice din București în 1956 și a obținut doctoratul în economie în 1976.

Vasile și-a început activitatea ca membru  al cenaclului literar „Nicolae Bălcescu” în timp ce-și făcea studiile la Liceul Comercial din Pitești în (1943-1951). A debutat publicând versuri în revista Tribuna (1976).

A colaborat la numeroase reviste literare: „Familia”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Scânteia tineretului”, „România literară”, „Săptămâna”, „Ramuri”, „Transilvania”, „Cronica”, „Urzica”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Steaua”, „Orizont”, „Contemporanul”, „Scânteia”, „Viața românească”, „Magazin istoric”, „Eco”, „Viața Capitalei”, „Țara”, „Hercules”, „Cuget românesc”, „Tineretul liber”, „Evenimentul”, „Star”, „Haiku”, „Orion”, „Albatros”, „Orfeu”, „Mainichi Daily News” (Japonia), „Apokalipsa” (Slovenia) și altele. A publicat „Lirică turcă” (traduceri în colaborare cu Zoe Pavel) în revistele „Familia”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Tribuna”, „România literară”.

A publicat diverse lucrări și a primit variate premii.

Astăzi doresc a vă face cunoscută o carte a scriitorului Vasile Smărăndescu, o carte despre care nu știam nimic, o carte pe care am găsit-o la bibliotecă și care, credeam eu, va fi o carte de cinci steluțe. V-ați prins, nu-i așa ? Cartea n-a fost de cinci steluțe.

Problema acestei cărți a fost, aparent, inexistentă. Chiar credeam că versurile de haiku vor fi minunate, iar primele poeme citite mi-au lăsat o impresie bună. Am hotărât să termin această carte, dacă tot îmi place atât de mult. Ei bine, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Dar să vedem mai întâi ce presupune de fapt această carte.

Haiku este o specie a poemului japonez, poem care se încadrează în trei versuri, de obicei fără rimă, care să ilustreze singurătate, tristețe, concepții budiste - deși nu-s de acord cu ele mă gândeam că n-o să fie atât de multe și evidente - și are formă fixă.

Să nu credeți că am avut sau am vreo problemă în legătură că haiku este un poem ce include concepții budiste. Nu, iubesc Japonia, însă pur și simplu nu toate poemele au fost reușite. La început, am găsit câteva care au fost geniale, însă nu pot spune că geniale au fost și parcursul lecturii, căci aprofundând cititul acestei cărți mi-am dat seama că unele poeme sunt chiar exagerate. N-aș vrea să vă dau un exemplu, însă între poem și ceva puțin cam inexplicabil există o diferență. Sigur, haiku este plin de metaforă, dar iarăși, între metaforă și absurditate există o diferență. Nu toate poemele au fost nereușite, asta vreau să subliniez. Am să dau un exemplu:

„Stele II

Inocente și cugetătoare
pisstruiază azurul
cu puncte galbene.”

Acest poem mi-a plăcut mult și mi s-a părut profund, deși simt că se bazează mult pe sensul estetic.

În afară de asta, realizez că acest haiku nu este chiar atât de profund și poetic. Este mai mult o cugetare a amărăciunii, numai amărăciunea simt eu că am găsit  în ele, și nu spun că-i ceva grav, însă știu sigur un lucru: în ele n-am găsit sensul profund al vieții. N-am găsit acea simplitate ce descrie ceva despre viață, ceva mai special, ceva  în adevăratul sens poetic. Haiku nu este poezia tradițională, e diferit, e diferența aceasta de cultură, dar poezia e poezie, cred că în ea se găsește un licăr despre viață. Asta contează pentru mine la o poezie.

În concluzie, stilul autorului nu prea mi-a plăcut. Haiku probabil poate fi scris mai bine, poate fi adaptat, dar în orice caz, deocamdată nu am o părere atât de bună despre scriitura lui Vasile Smărăndescu. Exceptând cele câteva poeme care m-au făcut să-i dau trei steluțe pe GoodReads.

Cred că voi continua să citesc cărțile lui Smărăndescu, probabil că voi găsi ceva pe gustul meu. Dar până atunci, „Carte însingurată” primește trei steluțe. :)

Voi ce ați mai citit ?
Ați citit „Carte însingurată” ?
Simina.

marți, 3 mai 2016

Leapșă: Beautiful book covers

Hristos a înviat !

Mulțumesc Dariei de la Cărțile Nopții pentru nominalizare. Ea a fost nominalizată de Forever Lost In  Literature Să începem.

1. Alege cele mai frumoase 5 cărți din colecția/biblioteca ta.

Cred că se referă la copertă. Ok, să vedem. 



2. Alege o carte frumoasă care să reprezinte culoarea ta favorită.

3. Alege o carte frumoasă care reprezintă ultima ta culoare favorită.
 Nu prea știu... așa că voi atașa o carte cu o copertă frumoasă.
4. Alege coperta clasică favorită.
Nu prea știu dacă e clasică.

5. Alege coperta ta favorită de la o carte pentru copii.
Chiar două. 


6. Cumperi de multe ori cărți numai pe baza frumuseții comperții?
Dacă este o carte care nu mi se pare interesantă, atunci nu o cumpăr.
7. Care carte exemplifică cel mai bine ideea ta de carte bună?


Vă doresc spor la citit și toate cele bune. Mulțumesc că ați citit tag-ul, vă invit să-l faceți și voi ! :) 
Simina. 

luni, 2 mai 2016

De Paști. Puișori, ouă, viață de pisică și fotografii... și cărți.

 Salutări !
Mă gândeam să mai fac o postare din acelea mai... de ocazii speciale. Nu că fiecare zi n-ar fi o ocazie specială. Dar pregătesc un articol și despre asta.

Mă gândeam să includ aici câteva fotografii mai recente, mai copilăroase, mai... de Paști.
 Și cum pe-aici pe la mine sunt destule ouă vopsite și destui pui de găină, m-am gândit la o sesiune foto de primăvară. uitați ce-a ieșit:

 Pui de gâină. Și ouă de găină.
 Ăștia trei au început să plângă văzând că-i luăm de lângă mama lor. Piscuitul lor asurzitor ne-a determinat să-i ducem înapot, după ce am reușit să le facem câteva fotografii, nu tocmai reușite. Simina nu-i o fotografă bună dar încerc să perseverez.
 Asta-mi place tare. Parcă l-a fi găsit pe ăsta micu'-n iarbă !
 Și flori albastre. Puiul piuia după mama sa.
 Și alte flori albastre.
 Și acum ne întoarcem la ouă. :)
 Unul dintre ouăle vopsite-n roșu și primenite cu niște chestii drăguțe pentru ouă.
 Și altul. Care de altfel mi se pare foarte frumos.



 Iar ăsta e moțatul - sau moțata - Dianei, sora mea.






 Iar acum, două cărți de care doresc să mă apuc. Doamne-ajută !
 Asta-i roman polițist, tare mi se pare interesantă.
 Pe aceasta a citit-o și mama, by the way, și cum e din universul satului și cred că e și clasic, abia aștept.
 Ce să faci... când îți pui sora să fotografieze cărți, primești și bonus:




 Iar aici sunt poeme japoneze, haiku. Am împrumutat o carte de la bibliotecă, cu haiku scris de un român. Sunt minunate. Nu toate reușite, dar care sunt reușite și le găsești un sens în morala adevărată sunt minunate. Vreo două exemple.


Ei bine, despre această carte de haiku nu mai spun nimic, deoarece am să-i fac recenzie, Doamne-ajută. Dar vă spun că sunt foarte frumoase, în orice caz. Nu am apucat să le citesc pe toate, dar am s-o fac. :)

Nu pot spune mai multe, decât să vă mai las câteva fotografii pe-aici. :)
Simina.



Da,  boss ! Asta-i viața de pisică !


Salutări!