marți, 28 iunie 2016

„Bună ziua !” este lecția de viață pe care mi-a dat-o un muncitor de șantier...

Azi am să vă povestesc o scurtă istorioară din viața mea.

Chiar azi mă trimisese bunica până la farmacie, pe când vremea era aproape de ploaie, deși nu ne dădusem seama. Ce să fac ? M-am îmbrăcat și mi-am închis laptopul, după care am pornit-o spre farmacie, clae nu prea lungă, ci doar o distanță de câțiva pași.


Din mâna aceea trudită am primit o lecție de viață...

Aproape de casa noastră, chiar la o distanță mai mică, se află o construcție în renovare, ba chiar în „îmbunătățire”, proprietarii voind să facă un etaj. În timp ce mergeam n-am dat bună ziua, căci aproape de casa aceea era un excavator ce lucra la drum, făcând mare gălăgie. Am zis că oricum nu vor auzi cei de pe casă și nici cei din curte salutul meu, așa că să trec mai departe. Nu am ajuns prea departe pentru că excavatorul îmi stătea în cale și m-am gândit să mă întorc. În timp ce mă întorceam grăbită am auzit o voce puternică de bărbat strigând: „Bună ziua !”. Nici la armată să fi fost și omul tot n-ar fi strigat mai tare. Am tresărit și am ridicat capul, după care privirea spre casa de alături. Un meșter de pe schelă se uita încă în jos, cu un surâs sincer pe față, și când m-a văzut așa confuză, a mai repetat o dată, ca la militărie: „Bună ziua !”. Eu n-am zis nimic, sau poate am murmurat un bună ziua, râzând sau zâmbind forțat. Am mers mai departe, rușinată. Probabil omul se mai uita încă după mine așteptând o scuză conform căreia subsemnata n-a putut sau n-a vrut să fie politicoasă cu niște oameni trudiți de pe o casă în reparații.

N-am vrut să mi-o recunosc. N-am vrut să fiu sinceră față de mine și să accept că, deși poate salutul sau fapta ta bună va trece neobservată de cei din jurul tău, cu siguranță cel căruia i-ai făcut-o va beneficia de ea. Mă gândesc și eu, în țara asta, poate măcar atât așteaptă un meșter venit nu știu de unde să lucreze pe o casă toată ziua, să ridice bolțari și cărămizi, măcar să-l salute cineva, ca de la om la om, să-i mai aline măcar prin acele două cuvinte dorul de casă, poate dorul de copii și de nevastă. Dar nu... nu l-a primit, așa că l-a dat. Cum spunea Dale Carnegie: „Dacă în drum întâlnești un om prea obosit ca să-ți poată dărui un surâs, lasă-i-l pe al tău”.

M-am gândit după ce am ajuns acasă că  mai bine spun „Bună ziua !” decât să tac.  Păi nu mai bine spun și unui om surd, că totuși, poate va aprecia gestul, poate va citi pe buze !

Uneori suntem atât de ignoranți... și de prinși în mreje de propriile noastre pretenții de la ceilalți... că uităm mai ales că trebuie să fim oameni cu ei și ei să fie oameni cu noi.

Ca salutul ăsta, putea fi fapta. Putea să fie un om căzut în noroi și să nu-l aud. Să-i aud doar strigătul de pe urmă: „Ajutor, eu mor !”. De când sunt mică am știut să dau bună ziua la oameni, uneori treceam pe lângă un om de zece ori într-o jumătate de oră și îi tot ziceam - nu că asta ar fi prea bine dar aveam doar câțiva ani și tare-mi plăcea să văd că oamenii zâmbesc către tine și-ți întorc salutul cu prietenie.

M-am simțit, sinceră să fiu, tare prost în momentul în care l-am remarcat pe omul acela acolo, sus, căci putea să-și vadă de treaba lui dar s-a oprit câteva momente ca să-mi zică „Bună ziua !” iar eu, deși aveam timp, nu am zis nici măcar din mers. Și omul acela n-a fost președintele, n-a fost doctorul, n-a fost inginerul și nici polițistul, n-a fost învățător și nici n-a fost primarul. A fost un om simplu, care trudea acolo. Și totuși, prin simplitatea lui, mi-a dat o lecție, aceea că trebuie să te dăruiești celor din jurul tău, chiar și printr-un salut, să nu uiți să fii om cu ei ca să fie și ei oameni cu tine

Cel mai frumos cadou suntem noi, să ne dăruim, să lăsăm un surâs celorlalți, să lăsăm un salut, o faptă bună... așa vom dărui lumină prin fapta bună...
Simina.

Interviuri: I. Interviu cu scriitorul K.J. Mecklenfeld

K.J. Mecklenfeld este scriitor de cărți pentru copii. Este, de asemenea, și blogger (blogul lui îl găsiți aici ) și, nu în ultimul rând, un veritabil cititor, evident ! Mai multe nu vă spun căci ați aflat și din recenzia cărții lui care se găsește aici și, desigur, veți afla și mai multe din interviu.



Bună, K.J. ! Mai întâi, aș dori să ne spui câteva lucruri despre tine, în general.


1. De ce și de când ai început să scrii?
Am scris și am desenat de când mă știu, însă doar în joacă, pentru distracția prietenilor mei. Acum mai bine de 10 ani am început să studiez serios, de unul singur, ceea ce se numește creative writing. În românește nu am găsit nimic, doar în engleză. Cam în același timp am început să creez prima mea poveste serioasă. Nu am terminat-o, dar din ea am folosit jumătate pentru cărțile cu Hendrik de Mol. Cealaltă jumătate poate o voi folosi în următoarea serie pe care plănuiesc să o scriu.


2. Ce te-a făcut să scrii cărți pentru copii?

Probabil mintea mea pusă tot timpul pe joacă.


3. De unde încerci să-ți găsești inspirația?
Nu încerc să o găsesc, să fiu sincer. Am chiar prea multe idei. Pentru mine cel mai dificil este să cern ideile și să le păstrez pe cele mai bune. Dacă sunt blocat, lucru care se întâmplă ocazional oricărei persoane creative, este pentru că am o problemă de rezolvat și nu pot să mă hotărăsc la soluție. Mă ajută mult să fiu în natură, pe malul mării sau în munți, fără mulți oameni în jur.



4. Crezi că literatura pentru copii este mai mult sau mai puțin neglijată?
În România, vrei să spui? Bineînțeles că da. De când am început eu acum câțiva ani să scriu despre literatura pentru copii ca fiind un lucru foarte serios (fiindcă așa și este, este definitorie pentru următoarele generații de adulți), văd că s-au mai îmbunătățit lucrurile: au început mai multe edituri să tipărească literatură pentru copii și pentru YA, văd cărțile pentru copii fiind un pic mai bine promovate și lumea vorbind mai animată despre ele. Este un început. În Olanda lucrurile stau altfel. Cărțile pentru copii sunt extrem de importante și de aceea există premii speciale și multe programe de finanțare. Dacă intri într-o bibliotecă olandeză, vezi un departament special și rafturi peste rafturi de cărți pentru copii. Toate cărțile au coduri pe grupe de vârstă și știi exact ce să alegi. La nemți este la fel, am constatat.


5. Ce rol crezi că au blogurile de carte în promovarea lecturii?
Un rol important pentru că reprezintă o categorie importantă de cititori - cei pasionați. Îndeajuns de pasionați încât să scrie despre cărțile care le plac.


6. Povestește-ne o amintire din copilăria ta legată de cărți.
Cea mai veche amintire a mea legată de cărți este de pe vremea când nu mergeam încă la școală. Știu asta pentru că îmi aduc aminte deschizând cărți și uitându-mă doar la poze, neștiind să citesc încă. Unul dintre părinții mei lucra într-o bibliotecă și într-o zi, neavând cu cine să mă lase acasă, m-a luat și pe mine. Am fost pus pe un scaun între rafturile uriașe (mie mi se păreau că ajung aproape de cer!). Era semiîntuneric și cald, mirosea a carte veche în legături de piele și din când în când se auzeau mici trosnete ale rafturilor din lemn. La început nu am îndrăznit să mă mișc, apoi am căpătat curaj și am început să mă plimb printre rafturi, deschizând cărți și căutând poze (nu erau, erau cărți pentru oameni mari). Am rămas fermecat pe viață. Într-un fel, nu am mai ieșit niciodată din acea bibliotecă, am rămas acolo cu sufletul.


7. Ce înseamnă pentru tine România, tradițiile, credința și oamenii ei?
Țara în care m-am născut și am crescut. Nu va putea fi niciodată înlocuită cu o alta.


8. Spune-ne câteva cărți bune din copilăria ta.
Am o listă de 100 de cărți pentru copii la mine pe blog (http://www.kjmecklenfeld.nl/100-de-carti-pentru-copii/). Vântul prin sălcii este o carte pe care o citesc și acum cu mare plăcere. Alice în Țara Minunilor este o carte aparte pe care ar trebui să o citească orice copil.  


9. Care a fost prima carte citită?
Nu-mi aduc aminte. Știam pe de rost cărțile din colecția Povești Nemuritoare, primele pe care am început să le citesc singur. Prima mea carte serioasă a fost Contele de Monte Cristo. Am citit-o prea devreme, dar mi-a plăcut enorm. Datorită ei nu mă tem să folosesc și cuvinte mai greluțe pe ici pe colo în cărțile mele. Cât timp am citit-o am stat cu dicționarul lângă mine și am învățat multe cuvinte noi. Am păstrat obiceiul de a nu lăsa să treacă un cuvânt fără îi aflu înțelesul. Acum este și mai simplu, există dex online :-).


10. Dar cartea ta preferată?
Nu am numai una, cum spuneam, am trei: Hobbitul, Alice în Țara Minunilor și Vântul prin sălcii.



11. Ai putea să ne spui, te rog, în ce circumstanțe ai ajuns pentru prima dată în Olanda?
În vizită la prieteni.


12. Cum ai ajuns să o îndrăgești și să îți placă atât de mult să-i vizitezi orașele și coclaurile mai mult sau mai puțin cunoscute?


Am descoperit că mi se potrivește mentalitatea olandezilor. Îmi place faptul că sunt muncitori, corecți, familiști și patrioți. Plus, mă dau în vânt după orașele vechi.



13. Ai putea să ne spui, te rog, care a fost prima ta jucărie de pluș primită?

Un cățel de pluș verde, un șoricar. Datorită lui și acum am slăbiciune la cățeii lungi cu picioare scurte. Am dormit cu el multă vreme, eram nedespărțiți. Este în multe dintre fotografiile mele din copilarie.



14. Cam în ce proporții citeai în copilărie? Existau cărți care să te țină în suspans și lipit de ele sau cărți de care să treci anevoie?
Citeam până nu mai puteam ține ochii deschiși. Citeam orice. Și nu mă lăsam până ce nu terminam cartea. Săream pagini dacă nu era interesant, dar nu o lăsam până nu ajungeam la sfârșit. În acele vremuri am învățat să citesc foarte repede. Poate de aceea recitesc de câteva ori cărțile preferate.



15. Reușești să citești în aceleași proporții, sau chiar mai mult?
Nu, din păcate. Nu am mai avut niciodată atât de mult timp și așa o dispoziție pentru citit de când am terminat liceul. Am citit mult și în timpul facultății, dar nu atât de mult. Apoi s-a tot redus timpul, iar de când am început să scriu, este chiar foarte limitat. Nu numai pentru că prefer să îmi liniștesc mintea dupa ce am terminat de scris în ziua cu pricina (scriu cam în fiecare zi), dar și pentru că vreau să mă feresc de influență. Dacă vreau să îmi păstrez dispoziția pufoasă nu trebuie să mă uit nici măcar la știri.



16. Te-ai gândit să scrii poezie?
Da, când eram copil. Am scris niște chestii atât de sinistre, de mi-a trecut. Nu este genul meu.



17. Te-ai gândit să scrii și cărți de alte genuri?
Nu chiar. Aventurile pentru copii mi se potrivesc cel mai bine. Probabil că aș scrie cel mult YA. Pentru restul sunt mult prea imatur.


18. Povestește-ne o amintire la alegere.
O cabana de lemn, undeva în munții Carpați. În spate, o pădure de brazi. Cea mai apropiată casă este la jumătate de kilometru, iar urmatoarea la câțiva kilometri. Nu se aud decât păsările cântând și foșnetul brazilor în adierea vântului de vară. Este soare, cald și miroase a sevă, ciuperci și flori albastre. Șed pe o buturugă, în mijlocul pădurii, nu e niciun suflet prin preajmă, poate o vulpe sau un iepure, dar nu-i văd și nu-i aud. Îmi aprind o țigară și când dau afară fumul realizez că este un moment perfect. Da, perfect. Sunt fericit.


Mulțumesc pentru timpul tău, K.J. ! Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le poți face cuiva este o bucată din timpul tău, pentru că este ceva ce tu nu poți lua înapoi, ceva ce ai dat veșnic. Contează cum și în ce circumstanțe ai dăruit acea bucată de timp. Timpul acesta ni l-ai dăruit tuturor, de fapt, și răspunsurile tale ne ajută să te cunoaștem mai bine ca scriitor și om. Mulțumesc încă o dată! ☺
Simina.

joi, 23 iunie 2016

Proiect: „Cărți uitate”, să ne unim... și... să readucem cărțile uitate !

Salutări !

Știu că am de adresat câteva - multe - scuze cititorilor mei pentru lipsa de activitate... însă sper să mă pot revanșa. Îmi pare foarte rău pentru că am lipsit, pentru că nu am fost mai harnică, și-mi cer iertare de la voi. Sper să mă iertați și să îmi citiți blogul în continuare, să fiți în continuare alături de mine.

Există cărți uitate. Da. V-am povestit despre câteva în niște recenzii. Articolul ăsta va fi despre ele, mai bine zis despre faptul că sper ca și ele să fie readuse. Există cărți care nu apar nici măcar pe GoodReads, cărți bune, care zac în biblioteci și care, din păcate, nu mai sunt atât de cunoscute.


Acum, desigur, nu sunt cărți precum cele ale lui Dostoievski, dacă erau astfel de cărți celebre probabil că acum erau pe GoodReads și lipseau din proiectul ăsta.

Cărțile despre care vorbesc sunt bune, deși nu sunt nu știu ce opere premiate, însă sunt cărți pe care le-am citit și eu le recomand din tot sufletul.

Ca să trec mai repede la subiect, vreau să demarez un proiect prin intermediul căruia, cu ajutorul vostru, să le readucem pe cele care merită citite. Știu că pare ceva greu, știu că poate acele cărți uitate vi se pare imposibil de readus în librării, însă eu cred că se poate !

Sunt cărți pe care mulți le caută, însă nu le găsesc, pentru că exemplarele sunt puține rămase și nici pe internet nu prea sunt de găsit. Însă unele sunt cărți din care avem ce învăța, care cred că merită citite și care, nu în ultimul rând, cred că merită atenția editurilor.

Știu, pare imposibil. Dar nu e ! Nu putem face lucruri mari, într-adevăr, sau cel puțin nu prea multe, dar putem face în afară de puținele lucruri mari, putem face multe lucruri mici cu multă dragoste !

Acum, desigur, pentru că pomeneam de GoodRead.ro, am să mă adresez lor. Și știu că nu va fi ușor. Dar ei sunt echipa care mă pot ajuta să fac acest proiect cunoscut, echipa pe care mă bazez, echipa care cred că va face tot posibilul ca și cărțile acestea să existe măcar pe GoodReads. Știu, și pentru ei e greu, depun foarte multă muncă, un proiect în plus ar fi și mai multă oboseală, dar simplul fapt că m-ar ajuta să fac acest proiect cunoscut ar fi destul. Pentru că o dată ce voi, GoodRead.ro veți dori să vă alăturați acestui proiect, cred că și ceilalți, vorbesc despre edituri&others, vor dori să se alăture.


Nu, ăsta n-a fost un reproș. Vreau să mă ajutați. Și nu e un capăt de lume dacă nu acceptați. Și, la fel, nu e un capăt de lume dacă acceptați puțină trudă în plus.

Și acum chem, desigur, și ceilalți bloggeri la proiect. Vă chem pe toți.

Acum, pentru cine se oferă, dacă banner-ul ăsta nu-i acceptat, să-mi facă altul, de dragul proiectului. Știu că n-a ieșit prea bine - hai, serios, nu mă pricep la editat - dar acum cred că e destul de bun și sper să se afle cineva care să dorească să facă altul, dacă nu-i place cuiva.
Am de gând ca în fiecare săptămână, sper, să vă prezint printr-o recenzie una sau două cărți uitate, citite de mine, cărți care, repet, merită citite. 

În special cărți pentru copii.
Vă cer să-mi lăsați părerile voastre în comentarii și să răspândiți acest articol, alături de banner-ul amintit mai sus. Mulțumesc !
Simina.

vineri, 3 iunie 2016

„Mica Fadette” de George Sand - Recenzie

Astăzi doresc să scriu recenzia unei cărți absolut minunate, o carte pe care nu o credeam atât de bună însă s-a dovedit a fi peste așteptările mele. Este vorba despre „Mica Fadette” a lui George Sand, autoare despre care am să vă povestesc în rândurile de mai jos.

Se naște la 1 iulie 1804  Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil, cu pseudonimul George Sand, scriitoare franceză.  În 1808 rămâne orfană de tată, mort aruncat de un cal greu de strunit. Tatăl său era Maurice, locotent în armata lui Bonaparte. Amandine este crescută de bunică, care era fiica naturală a mareșalului de Saxa. În 1817 este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, având pentru un timp aspirații spre viața monahală. După trei ani este retrasă de bunica sa, care moare pe 25 decembrie 1821, pentru care Amandine păstrează o dragoste maternă. 

Amandine se mărită ulterior cu primul venit baronul Casimir Dudevant, din cauza unor certuri cu mama sa. Din această căsătorie rezultă doi copii, Maurice și Solange. În 1831 divorțează și părăsește Nohant-ul. Se instalează cu cei doi copii la Paris, apoi se angajează la „Figaro”. 

Ajunge să călătorească în Italia, iar un important capitol din viața ei îl reprezintă relația cu Frederic Chopin. De asemenea, înainte de asta există o legătură între ea și poetul Alfred de Musset.

Ea încedează din viață în 1876 la Nohant (Indre). Pe ultimul drum este condusă de Flaubert și Dumas fiul.

Această carte face parte dintre mulțimea acelor cărți care te învață cu adevărat ceva, îți captează atenția cu o poveste superbă și are niște personaje simple, puternice, dar cu un caracter puternic.

Povestea acestei cărți începe în Franța, mai exact într-un sat, la Cosse, pe moșia familiei Jupîn Barbeau, în casa căruia se nasc doi gemeni, numiți mai târziu Sylvinet și Landry. Moașa lor îi avertizează pe părinți despre frați. Le spune că atunci când vor crește, iubirea lor reciprocă va fi atât de mare, încât nu vor putea trăi despărțiți unul de altul și că această adicție unul față de celălalt îi va duce pe amândoi la pierzanie, iar familiei îi va pricinui nenorocire și tristețe. Din această cauză, moașa îi învață ce să facă, cum să-i separe pe cei doi: să le aleagă haine de culori diferite, să fie despărțiți în majoritatea timpului zilei și așa mai departe. După moartea moașei, părinții nu respectă întru totul sfaturile ei, așa că ceea ce ea a prevestit se întâmplă iar părinții aproape că nu mai văd altă cale de scăpare.

Trebuie să spun că deși este vorba despre adicția celor doi gemeni unul față de celălalt, cartea nu prezintă nici un fel de tangență spre homosexualitate. Legătura dintre cei doi copii este iubirea frățească, obișnuința de a trăi unul cu celălalt.

Lăsând deoparte adicția lor, ei cresc iar Landry este dus la un stăpân bun, ca să muncească. Sylvinet, fiind mult mai sensibil decât fratele său, intră în tristețe și amărăciune, aproape de depresie. Landry evoluează, muncește, renunță la râzgâierile de copil mic. Așa se face că, în timp ce se întorcea de la stăpân acasă, nu îl mai găsește pe fratele său...
Landry și Fadette, la dans
Așa se întâlnește cu Fadette, o fetiță mică și desconsiderată, poreclită „Greierele”, ce umbla mereu cu fratele ei pe urme, poreclit la rândul său „Greierașul”.

Landry și Fadette, la dans
Landry ajunge să-și dezamăgească așa-zisa iubire, o fată întâlnită la stăpânul său, din cauză că dansează la o sărbătoare cu Fadette.  Fata se dovedește a fi mândră și orgolioasă, cu multe capricii și cu două fețe.

Madeline, iubita lui Landry

Așa Landry ajunge să fie tot mai apropiat de Fadette, să-i șteargă lacrimile, să-i zâmbească, deși înainte nu o putea suporta, nici pe ea și nici pe fratele ei. Landry o crede vrăjitoare, deoarece vindecă miraculos diverse boli, la fel ca bunica ei, vestită ca fiind o vrăjitoare malefică. Adevărul este, de fapt, că Fadette învăța diferite lecuri de la bunica sa, care o crescuse de când mama ei plecase.



Între Landry și Fadette ajunge să se înfiripe o dragoste imensă, nesfârșită. Fadette este smerită, înțeleaptă, drăgăstoasă. Știe cum să întrețină relația dintre ea și Landry, astfel încât orice s-ar întâmpla, Fadette este un sprijin pentru Landry, știe să-l sfătuiască, să-l ajute, nelăsând nenororicirile și problemele să tulbure în vreun fel relația lor. Ea întărește chiar și dragostea lui Landry, prin propria sa dragoste.



Fadette are o credință puternică, ceea ce o face înțelegătoare și iubitoare. Știe să-i sfătuiască pe cei din jurul ei, să-i înțeleagă, astfel încât vă propun o anume situație în legătură cu Sylvinet: ar putea fi oare el vindecat de Fadette de gelozia și adicția orbească față de fratele său, sau nu ?

Cartea este absolut minunată. A devenit o carte pe care am să mi-o amintesc mereu, am s-o recomand tuturor. Stilul autoarei mi se pare frumos, nu prea greu, nici prea lejer, povestea nu este absolut clișeică, ci originală, simplă, frumoasă, plină de învățături și de momente în care categoric veți dori să aflați ce se va mai întâmpla.

Toate dialogurile sunt structurate foarte bine. Personajele sunt descrise într-un mod în care nu ai cum să nu ți le imaginezi, la fel și toate peisajele.

Nu pot să vă spun mai multe, nu ar fi corect. Trebuie să descoperiți voi cartea. Tocmai pentru că este o carte atât de bună și care merită citită, voi scrie un articol separat în care voi menționa câteva fragmente și citate din carte, fără ca acestea să vă dea spoilere sau să vă taie din plăcerea lecturii, doar vă vor convinge și mai mult să citiți cartea.

Da, într-adevăr, fotografiile prezente, majoritatea, sunt din filmul făcut după carte. Poate că vă bate gândul să vă uitați mai întâi la film, dar vă spun ceva: în caz că țineți la cărți și vă doriți o carte bună, citiți-o, nicidecum nu începeți să vă uitați la film înainte de lecturarea ei !

Eu probabil  am să vizionez și filmul, deși știu că nu s-ar putea compara cu cartea.

Aștept să-mi spuneți în comentarii dacă ați citit-o, dacă aveți de gând sau să vă exprimați părerea.
Simina.




miercuri, 1 iunie 2016

Prima zi de vară

Salutări !

Da, e întâi iunie, la mulți ani copilului din voi, tuturor copiilor, tuturor oamenilor, să vă păstrați mereu copilul din voi !

Nu am prea multe de spus deoarece m-a pocnit puțin prima zi de vară, azi-dimineață m-am trezit dintr-o dată cu ideea că a venit vara, parcă până-n momentul acela nu mi-aș fi dat seama, de parcă trandafirii agățători n-ar fi înflorit tot mai tare pe zi ce trecea... s-a încheiat și luna mai, și primăvara, de-acum așteptăm vacanța, e mai cald, mai mult soare, mai multe ploi torențiale, de vară, mai multe flori pline de nectar, mai multe gângănii prin aer, mai multe păsări în înaltul cerului... și slavă Domnului că vacanța aduce cu ea și timp liber, adică, știți voi, fără atâtea ore, fără școală și teste, teze... mai mult timp de citit, de ieșit în aer liber, de fotografiat, trei luni în care iarăși creștem, suntem plouați, atinși de raze de soare, citim, scriem, călătorim... personal abia aștept mai mult timp liber, să termin cărțile începute, să citesc altele, să merg la bibliotecă, să postez pe blog... da, așa e, așteptăm cu toții vacanța.

Ei bine, n-am să vă întreb ce planuri aveți pentru vara asta. Pentru că n-avem nevoie de planuri, atâta timp cât iubirea e în inima noastră. Nu avem nevoie de scheme, liste, planuri. Iubirea e singurul plan. E singurul care n-ar putea niciodată să dea greș.




Simina.