luni, 24 octombrie 2016

„Nono” de Renata Carageani - Recenzie

Titlu: Nono
Autor: Renata Carageani
Editura: ALL
Anul apariției: 2012
Nr. pagini: 168

RATING: 5 STELUȚE







Nono este un ursuleț de pluș care a ajuns la gunoi. Așa cum scrie și pe coperta din spate a cărții, el ne țese o poveste ingenioasă, cu o mulțime de personaje ce reprezintă simple nume date melancoliei, revoltei, fricii, extravaganței, singurătății, prieteniei, iubirii sau nepăsării. Dacă într-o seară veți găsi la ușa casei un ursuleț de pluș moale și cu picioarele blegi, lăsați-l să intre. Nu vă va cere nimic. Poate doar o îmbrățișare. Astfel încât să vă poată auzi bătăile inimi...

  Cred că majoritatea ați avut un ursuleț de pluș sau o altă jucărie pe care o iubeați și o strângeați la piept, poate cu care dormeați în copilărie. Nono m-a făcut să-mi amintesc de zilele în care umblam peste tot cu ursoaica mea de pluș, Cocolina, pe care o făceam „sora mea mai mică” înainte să am una adevărată. Îmi imaginam cum am să-i încălzesc laptele, am să-i dau biscuiți și-o să am grijă de ea. Sigur că ursoaica era un cobai perfect, înveșmântată cu un batic și strânsă bine la piept, ca un copil mic. O purtam prin grădină, pe drum, o duceam la masă, adică peste tot. 


Cocolina și Nono
  Lumea pe care o descrie Renata Carageani este foarte realistă. Ajuns la o groapă de gunoi, Nono încearcă să supraviețuiască, împrietenindu-se cu un câine mare și alb pe nume Alburimea Sa. Ajunge să cunoască și alte animale și să se împrietenească cu ele: Întâmplare, un câine viteaz și orb, Fetița, Vasile și cele două pisici, Jeanette și Amelie, numite Abjectele. 
  Nu am să vă descriu cum a ajuns ursulețul la groapa de gunoi, trebuie să aflați singuri. Una dintre caracteristicile acestei cărți e că te face mereu curios, tot mai curios. Pe măsură ce avansezi cu lectura, afli și ce s-a întâmplat cu Nono, de ce e acolo. Însă nu, nu ai dezlegat misterul așa, dintr-o dată. Taina continuă mereu, mereu, până la sfârșitul cărții...
  Mi-a plăcut foarte mult această carte. De altfel, atunci când am ales-o m-am gândit că ar trebui să fie o carte bună. Credeam că merită. Ei bine, nu m-am înșelat. 
  Cred că personajul meu preferat este Nono. Apoi, cred că m-a impresionat în mod special Întâmplare, care și-a sacrificat vederea pentru oameni. Personajele sunt frumoase, foarte reale. Știu că afirmația mea pare absurdă, dar contează foarte mult să vezi în personajele unei cărți măcar puțin realism. Dacă n-au nici măcar o legătură cu realitatea asta, cea reală, atunci cum le vei putea înțelege, chiar și parțial? 
  Istoria cărții nu m-a ajutat să ghicesc ce se va întâmpla mai departe. Nu a fost o acțiune previzibilă sau ceva premeditat; am simțit că totul se petrece natural, fără aranjamente artificiale. Nu pot să spun că am avut o parte preferată a cărții. Pur și simplu, totul mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult partea în care Nono i-a scris îngerului și atunci când a primit răspunsul lui. Sau atunci când povestea momentele petrecute împreună cu prietenul lui și cu Asta. Toate scenele au fost scrise foarte bine, indiferent că era vorba de fericire sau tristețe în contextul lor. 

  De multe ori am râs la această carte, însă mi-a și venit să plâng. De multe ori tristețea profundă, sau mai bine zis realitatea este atât de actuală, de aproape și de reală în această carte! Iar istoria cărții m-a făcut să întorc paginile fără contenire atunci când citeam. Deși, drept să vă spun, nu am terminat cartea atât de repede pe cât mă așteptam. Poate din lipsă de timp, poate din lene. 
 Mi-a plăcut foarte mult realismul visător cu care Nono nara totul. Cartea asta e specială, demnă de trecut în rândulcărților cu atmosferă, care pot fi citite în orice atmosferă Presupun, de fapt știu sigur, că e potrivită pentru toamnă, pentru perioada Crăciunului, pentru zile ploioase sau săptămâni în care ninge, dar și pentru timp frumos. E o experiență potrivită oricând și oricui. Poate fi citită de la o vârstă fragedă, apoi recitită în timp. Cartea asta e ca o oglindă în care-ți privești propriile griji și temeri, sau ca un Oz pe care-l întrebi Cât m-am schimbat? atunci când citești sau recitești cartea și el îți va răspunde.
  Întâlnești în ea cele mai naive probleme ale vieții, cele mai simple, frecvente sau mai de căpătâi. De ce spun de căpătâi? Pentru că Nono povestește și trăiește situații și momente pe care toți le-am trăit sau avem să le trăim. Probleme naive ale copilăriei, primejdiile adolescenței sau chiar situații ale vieții de adult și momente ale maturizării. Nono trăiește totul foarte real și intens, chiar dacă e un urs de pluș. De aici și adevărul, sinceritatea cărții pe care o simțim în timpul lecturii.


  Toate personajele sunt complexe, fiecare reprezentând tipologia unui om, chiar și oamenii. Fiecare e în căutarea a ceva. Unii caută ceva material, dorind să-și asigure existența... materială. Alții se caută pe sine, caută spiritual, au un scop: să se dezvolte pe ei înșiși sau să-i aute pe alții. Unele personaje vor doar să-și recapete starea de dinainte, luxul, condiția materială pe care o aveau înainte.
   Simplismul și claritatea cu care e construită, acțiunea și personajele ca un tot unitar este de calibrul celor mai înalte culmi ale literaturii, fie ea clasică sau contemporană. Simt că un geniu modest și-a făcut loc în literatura noastră cu o frumusețe rar întâlnită chiar și la cărțile dopate, promovate, super-cunoscute de toată lumea.
  În altă ordine de idei, copilăria cu care cartea e înveșmântată impresionează pozitiv și liniștește mereu cititorul, îl relaxează, introducându-l mult mai bine în poveste și ajutându-l să trăiască intens acțiunea. Cum să fim niște adulți copii ar fi titlul perfect dacă această carte ar fi trecută în rândul ghizilor de hârtie care prind viață sub lecturare. Ghizi pentru viață... 
  Știu că poate părea ceva egoist sau absurd, dar eu recomand această carte tuturor, de la adulți la copii. 
  Mulțumesc Editurii ALL pentru șansa de a citi această carte, pe care o puteți găsi aici. De asemenea, aveți la îndemână o multitudine cărți online, atât străine cât și românești, pentru toate gusturile.
Voi ați citit această carte? Aveți de gând?

Citate

Abia acum, în spatele pleoapelor lăsate, reușește să vadă.
„Încredere! Ăsta e cuvântul-cheie”, a punctat el. 
Bieți sclavi care fac pe artiștii la circ.
Miroase a omletă cu ceapă. Era mâncarea pe care prietenul meu o ura, fiindcă niciodată, dar niciodată, Asta n-a vrut s-o împartă cu el.
În dimineața asta, nu știu dacă vă vine a crede, m-a trezit liniștea. Ploaia s-a oprit dintr-o dată.
(...) am înțeles că nu poți rămâne o jucărie toată viața. Dacă ai fost desenat trist, nu-i musai să mori așa. Într-o bună zi, apare ceva care te transformă...
Pentru ea, tot ce nu înțelege e minciună.
Pe măsură ce li se umple stomacul, devin tot mai prietenoși unii cu alții.
Îmi iau memoria și scriu acolo cuvintele: „Capetele noastre, unul plin cu câlți, celălalt plin cu aer.”
Simina S.

joi, 20 octombrie 2016

2 ani cu SIMINA'S BOOKS

Salutări,

și la mulți ani! Azi blogul împlinește doi ani și, implicit, împliniți și voi x zile sau săptămâni sau ani de când îl urmăriți. Oricât ar fi, ori că mă urmăriți de când am început să scriu aici sau că prima dată mi-ați citit blogul ieri, nu contează. La mulți ani vouă, la mulți ani mie, la mulți ani nouă!

Îmi pare rău că nu am scris un articol despre asta ceva mai devreme azi. Școala îmi ocupă mult timp dar n-am să mă plâng de asta fiindcă știu că dacă m-aș strădui un pic mai mult ar fi mai bine.

Oricum, îmi pare rău pentru faptul că în ultima vreme nu am scris atât de des. Voi încerca să fiu mai activă și sper ca ideile mele să vă trezească interesul.

Nu am să spun prea multe, nu am să mă lungesc, vreau doar să vă mulțumesc și să vă amintesc să vă bucurați pentru asta, de fapt, să vă bucurați pentru orice și pentru tot din viața voastră. Îmi sunteți alături și știu că pot avea încredere în voi - sunteți prieteni tăcuți, la fel ca și cuvintele pe care le scriu. Ei bine, tăcuți în sensul că nu mă condamnați sau judecați. Și chiar dacă s-a întâmplat așa ceva, eu nu pot să numesc asta altfel decât critică constructivă.

Aici este articolul de anul trecut, când am împlinit un an. Acolo găsiți povestea blogului, dacă vă interesează să citiți.

Aștept sugestii despre cum ați vrea voi să fie blogul. Nu, nu am să renunț la subiectivismul personal, ci doar vă cer părerea.

Ei bine, da... Mulțumesc Domnului că sunt aici, că vă scriu, mulțumesc mamei care m-a sprijinit mereu (și care mă iartă deși o rănesc), mulțumesc Dariei, mulțumesc Angelei, mamei sale, care m-a ajutat enorm de mult și m-a încurajat, mulțumesc lui Andrei cel teoretic dublu (mai știi, nu?), mulțumesc Alinei și Ilincăi, Adina, Amalia, Laura care vine și comentează aici, îmi scrie, mulțumesc tuturor celor care mă citiți, vă știu pe toți, mulțumesc profesorului meu de română care m-a încurajat să citesc, dirigintelui care-mi cumpăra cărți de la anticariat și surorii mele, și tuturor sponsorilor, scriitorilor și editurilor/librăriilor cu care am colaborat și/sau colaborez, iar aici voi menționa TârgulCărții.ro și Editura ALLfa, mulțumesc Laurei cu Ticul și Andreiul ei, uf, mulțumesc tuturor și nu știu de ce m-am apucat acum să înșir mulțumirile astea, dar să știți că nu-s formale, ci sunt din suflet!

Sper să citiți asta: VĂ IUBESC! La mulți ani!
Simina S.

miercuri, 19 octombrie 2016

„Iepurele de catifea” de Margery Williams - Recenzie


 Iepurele de catifea sau Despre cum au devenit jucăriile adevărate e o poveste dulce-acrișoară, un basm liniștitor, numai bun de ținut în brațe pe timp de ploaie și de citit cu o ceșcuță de ceai alături. Dar ce spun eu? Cartea asta e bună de citit oricând, cu sau fără ceai — exact ca cele mai frumoase basme.

Margery Williams a fost o scriitoare americană care a trăit în Pennsylvania, atingând celebritatea la vârsta de 41 de ani, când a publicat această carte. Iepurele de catifea a devenit imediat clasică. Autoarea a scris și alte cărți. Winterbound s-a aflat pe lista scurtă pentru Medlia Newberry în 1937. A fost căsătorită, având doi copii. A murit la vârsta de șaizeci și trei de ani, în 1944.

Mi-am dorit cu ardoare să citesc cartea și, când am văzut-o pe site-ul celor de la Târgul Cărții m-am bucurat foarte tare. Poate știți și voi că iubesc cărțile pentru copii, cele din literatura universală și numai, și nu cred că voi putea vreodată să spun că refuz să mai citesc literatură pentru copii deoarece am crescut prea mare sau că nu-mi plac. Eu, sinceră să fiu, consider că unele cărți pentru copii trebuie neapărat citite și chiar recitite de adulți.

 E ușor să recomanzi o carte, mai greu să o recomanzi ca fiind esențială sau numai bună pentru un copil. 

Această carte relatează povestea unei jucării, Iepurele de catifea, care ajunge de Crăciun în mâinile unui băiețaș. Se joacă cu el două ore și mai apoi îl ignoră din cauza feluritelor cadouri pe care le mai deschide. Însă treptat iepurele devine un prieten de nădejde al copilului, cu care se va juca, va dormi, căruia îi va construi adăposturi în ferigile din pădure sau sub zmeura din grădină.

Deși este privit cu dispreț de unele jucării din camera copilului, Iepurele găsește alinare în iubirea pe care i-o poartă băiatul și în vorbele înțelepte ale Calului de piele, o jucărie trecută prin multe. Speranța lui cea mare e să devină Adevărat. Însă a fi Adevărat nu e un lucru care ți se întâmplă dintr-o dată; devii treptat. 

- Adevărat nu-nseamnă felul cum ești făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ți se-ntâmplă. Când un copil ține la tine vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubește CU ADEVĂRAT, atunci devii și tu Adevărat.
- Și doare? a întrebat Iepurele.
-Uneori, a zis Calul de Piele, care nu mințea niciodată. Dar când ești Adevărat, nu iei în seamă durerea.

Și astfel cartea urmărește viața acestui iepuraș de pluș care-și dorește să devină adevărat. Am putea spune că-i inițiază pe copii în călătoria lor de a deveni oameni. Suferința este un subiect tratat aici foarte intens, dar pe înțelesul celor mici. Iubirea, suferința și sacrificiul personal sunt tratate aici cu multă importanță, bine puse în scena acestei povești.

Așa că Iepurașul a fost vârât într-un sac, la un loc cu cărțile cu poze și cu o sumedenie de vechituri, apoi dus în capătul grădinii, în spatele cotețului de păsări. Era locul cel mai bun pentru făcut focul, numai că grădinarul avea prea multă treabă în ziua aceea.

Am dat gata cartea aceasta în mai puțin de o oră, cred, și nu doar pentru că nu e lungă, ci pentru că pur și simplu povestea e foarte frumoasă și te fascinează de la primele pagini. E o poveste foarte simplă. Cred că de aici i se și trage frumusețea. Eu chiar voiam să prelungesc puțin clipele de lectură, în speranța că magia va mai dura. Și, credeți-mă, durează! Am rămas cu farmecul blând al acestei povești. 

Mai presus de toate caracteristicile, blândețea stilului autoarei e de necontestat. Întrebată fiind despre caracterul sumbru al poveștii, ea a răspuns că suferința și perseverența de-a lungul suișurilor și coborâșurilor vieții sunt acele lucruri care fac ca omenirea să devină măreață și plină de compasiune.

Tema pierderii a fost inspirată de moartea tatălui ei, un om minunat care i-a hrănit imaginația cu povești, cărți și chiar întâmplări sau personaje descrise de el, inspirând-o să devină scriitoare. Autoarea l-a pierdut când avea numai nouă ani. 

Înclin să cred că încercările prin care trece Iepurele de catifea sunt acele aspecte sumbre. Și indiferent de ele, eu tot cred că autoarea a povestit minunat această aventură.

O lectură ușoară, simplă, frumoasă și numai bună de rumegat! De gândit asupra ei, pardon. 

Despre formatul fizic pe care cei de la ART i l-au dăruit în această ediție, nu pot să spun decât că mi-a plăcut foarte mult. Ediție cartonată, cu o copertă superbă, un font al textului numai bun și o așezare în pagină foarte frumoasă. Ilustrațiile făcute de Gennady Spirin sunt superbe! Te introduc în atmosferă și chiar dacă aparent vor avea acel aspect de vechi, de porțelan, așa cum le-am văzut eu prima dată, sunt sigură că vă vor încânta.


Aș vrea să citesc și Winterbound. Această încercare a unei autoare până acum necunoscute mie a fost o decizie bună și mă bucur mult că am avut ocazia să descopăr o carte atât de frumoasă.

Mulțumiri librăriei TârgulCărții.ro pentru șansa de a citi această carte! Și nu, nu o spun formal, ci din tot sufletul! Vă invit să aruncați câteva priviri pe site-ul lor, plin de cărți frumoase. Eu am ochit poate prea multe deja, hehe! Deci haideți să ne întâlnim la o vânătoare de cărți, AICI.


Ați citit această carte? Aveți de gând?
Simina S. 

luni, 17 octombrie 2016

„Peter Pan” de J.M. Barrie - Recenzie


Cartea de față ne propune o călătorie în lumea celor mici, vrând parcă să reînvie copilul din noi și să ne ducă în zbor, alături de personaje, în Țara Niciunde, tărâmul imaginar unde copiii pot pătrunde în vis. Tot acolo au pătruns și Wendy, John și Michael, dar de data aceasta nu în vis: ei au fost duși acolo de-adevăratelea, în zbor, de către cel ce, am putea spune noi, stăpânește acest tărâm: Peter Pan, copilul care nu mai vrea să crească, ci să rămână tânăr pentru totdeauna. Universul teluric ia o altă față în carte, căci este țesut din vis și joc.

Probabil că știți și voi povestea acestei cărți: trei frați își părăsesc camera împreună cu un copil ce zboară și o zână luminoasă care vorbește o limbă asemănătoare unui clinchet de clopoțel. Da, lucrurile nu se petrec prea complicat.

 Peter pătrunde în camera copiilor odată și, din păcate — sau din fericire pentru noi — își pierde umbra în camera copiilor. El revine împreună cu zâna Clopoțica să-și caute umbra și, când în sfârșit o găsește, nu reușește s-o pună la loc. Încearcă s-o lipească cu săpun, dar nu merge, așa că se pune pe plâns. O trezește pe Wendy, sora cea mare, care-l întrebă de ce plânge.

-  Cum te cheamă? întrebă el.
- Wendy Moira Angela Darling, răspunse cu o voce încântată. Dar pe tine?
- Peter Pan.

Discuția dintre ei devine una foarte amuzantă și interesantă. De fapt, e adorabilă. M-am îndrăgostit pur și simplu de dialogul dintre cei doi, de candoarea și naivitatea lor. Wendy găsește o soluție pentru umbra lui, dar Peter, înfumurat și mândru, crede că el a rezolvat problema:

- Cât sunt de deștept, chiui el în extaz, câtă deșteptăciune zace-n mine!
  Cu toată jena, trebuie să mărturisim că înfumurarea era, în cazul lui Peter, una dintre cele mai ademenitoare însușiri ale sale. Ca s-o spunem pe șleau, nu cred să fi existat vreodată băiat mai înfumurat.

Wendy se supără, iar Peter încearcă s-o îmbuneze:

  Ca să o facă să se uite la el, Peter se prefăcu că pleacă, și când nici figura asta nu-i ieși, se așeză la capul patului și îi făcu semn ușurel cu piciorul:
- Wendy, nu te ascunde! Nu pot să nu scot chiote de bucurie când sunt încântat de mine. 
 Wendy nu se uită la el, în schimb era numai urechi.
- Wendy, continuă el, cu vocea aceea căreia nicio femeie nu-i rezista, Wendy, o fată face mai mult decât douăzeci de băieți la un loc.

Mi-a plăcut mult partea cu „sărutul” lor care era de fapt un degetar. A fost amuzantă, absolut delicioasă. Am să redau o mică părticică din dialogul lor, lăsându-vă pe voi să descoperiți restul:

  Îi mai spuse că, dacă vrea, îi dă și un sărut, iar Peter, neștiind la ce se referă, întinse mâna așteptând să-l primească.
- Știi precis ce este un sărut? întrebă ea, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
- Am să știu îndată ce mi-l dai, îi răspunse el, înțepat.
  Ca să nu-l jignească, îi oferi un degetar.
- Ei, acum să-ți dau și eu un sărut, spuse el(...)
  Se comportă un pic frivol, lăsându-și capul spre el, dar el, pur și simplu, îi puse o ghindă în mână; așa că ea se îndreptă și-i spuse politicos că o să poarte sărutul lui la gât, pe lănțișor.

 Cred că toată lumea e curioasă să știe câți ani o fi având Peter. Eu m-am gândit că, poate, are chiar secole. În carte ni se spune că el habar n-avea câți ani are(...), dar îi spuse lui Wendy la nimereală: — În ziua când m-am născut, am și fugit de-acasă. Peter își păstra încă râsul de pe vremea când gângurea și avea dinții de lapte în gură. Nu știa să scrie sau să citească, dar oricum le considera niște fleacuri. Uita adeseori aventurile de care avea parte și chiar persoanele cu care intra în contact, astfel încât într-una din scene el aproape o uită pe Wendy.

O mică problemă a cărții este că e puțin violentă. Puțin mai mult. Începeam să mă îndoiesc că e o carte pentru copii. Moartea se împletea alături de aspecte vesele uneori în relatările lui Peter despre atât de mulți pirați omorâți cu nonșalanță de el. Nici n-ar fi rău dacă s-ar opri aici, dar unele aventuri de-ale lor din Țara Niciunde și scenele în care apar pirați sunt presărate adesea cu violență și moarte. Și totuși, autorul reușește să facă cititorii să treacă peste asta, mai mult sau mai puțin.

Ce-i drept, m-a lăsat așa, cu o senzație tristă și melancolică. Ideea principală a cărții cu privire la Wendy este că ea e dusă de Peter în Țara Niciunde pentru a le fi mamă băieților pierduți, și chiar se întâmplă asta. Ea îi îngrijește, și nu numai pe ei, ci și pe Peter, care visează de multe ori lucruri urâte, iar ea îl ia în brațe și-l liniștește cu blândețe și duioșie, oprindu-l din plâns. Dar Peter este, de multe ori, încăpățânat și mândru. Își pune propria persoană pe primul loc și nu-și calcă prea ușor pe mândrie pentru pentru persoana iubită (alias Wendy, evident, pentru care are sentimente mai... speciale).


Poate acum înțelegeți de ce am spus că în această carte se ascunde și puțină tristețe. Un fragment potrivit ca să ilustrez ce spuneam adineaori și care mie îmi place foarte mult, că-i încărcat de romantism și dor, pe care l-am citit și recitit, ar fi cel în care Peter este pus față în față cu decizia care i-ar putea schimba viața: să rămână cu Wendy pentru totdeauna sau să aleagă jocul, distracția și, mai pe scurt, Tărâmul Niciunde?

- Și mă veți trimite la școală? se interesă el abil.
- Da.
- Și apoi o să lucrez într-un birou?
- Presupun că da.
- Și curând urmează să devin bărbat?
- Foarte curând.
- Nu vreau să merg la școașă și să învăț lucruri serioase, îi spuse el cu ardoare. Eu nu vreau să fiu bărbat. Vai, mama lui Wendy, ce m-aș face dacă m-aș trezi cu barbă?
- Peter, spuse Wendy, aducătoarea de alinare, mi-ai plăcea la nebunie cu barbă.

După cum vedeți, Peter este pus să se sacrifice pentru iubire sau să renunțe la ea. Și la Wendy. Și vă las pe voi să aflați ce alege, că deja v-am scris mai sus un fragment adorabil, nu-i așa?

Dor, dragoste, melancolie, tristețe, copilărie. O carte pentru copii pe care o recomand tuturor. Eu iubesc cartea aceasta, pentru că mi-a oferit atâtea clipe în care am zâmbit, în care mi-a venit să plâng sau în care simțeam că-s tristă și sfâșiată de durerea personajelor, dându-i 5 stele  pe GoodReads.

Barrie țese o poveste cu dor și dragoste din care nu lipsește aventura și palpitantul. Stilul lui are ceva din basm, o atmosferă cum numai un britanic ar putea crea, și totodată ceva romantic. El combină aventura cu povestea de dragoste; lupta, momentele de acțiune cu subiectele sensibile, psihologice, totul cu o ușurință admirabilă. Construiește personaje frumoase, interesante, și nu trebuie să vă mai spun că dialogul și descrierile, capitolele și felul cum narează totul au o calitate și un farmec aparte. Eu am rămas fermecată de povestea dintre Wendy și Peter, încarcată de romantism și împletită cu aventuri pline de suspans și umor.

Sunt foarte sigură că desenele nu se compară cu ce am trăit eu citind această carte. Așa că vă îndemn să puneți mâna pe ea. Nu repovestirea,  ediția prescurtată sau cine știe ce altceva, cel puțin nu acum. Vă îndemn să puneți mâna pe romanul lui J.M. Barrie; e o recomandare de suflet. Nu accept niciun refuz!

Mulțumesc celor de la Târgul Cărții pentru faptul că mi-au oferit șansa de a citi această carte. Puteți găsi Peter Pan de J.M. Barrie AICI. De asemenea, vă îndemn să trageți cu ochiul la ofertele lor, la cărțile frumoase pe care le au. Sunt sigură că tot veți găsi ceva care să vă stârnească curiozitatea.
Citiți și îndrăgostiți-vă de cărți și oameni. Citiți, rugați-vă, bucurați-vă!

Ați citit această carte? Aveți de gând?

Simina.

marți, 4 octombrie 2016

„Cer întunecat” de Gulwali Passarlay - Recenzie


Înainte să scriu această recenzie, spun că nu iau apărarea lucrurilor murdare făcute de imigranți sau faptului că unii dintre ei ar vrea ca toate femeile de pe pământ să se acopere integral și să poarte burqa. Știu că unii s-au comportat oribil în Koln, Germania, și nu scriu lucrurile astea ca să le maschez faptele urâte sau să conving pe cineva că valul acesta de imigranți e ceva bun în totalitate. Nici eu nu sunt de acord cu războiul din țările lor și cu atât mai puțin cu faptul că unii ne obligă pur și simplu să ne deschidem granițele spre ei sau să fim de acord cu ei (și aici vorbesc despre moscheea cu care-s de acord cei care nu vor să se construiască ceva ce ne reprezintă pe noi și altele).

Trebuie să spun din start că e o carte foarte frumoasă și eu am învățat multe lucruri din ea. Relatează călătoria plină de greutăți și suferinți a unui copil de doisprezece ani pe nume Gulwali, care este trimis de acasă împreună cu fratele său, Hazrat, cu îndemnul mamei lor de a nu se mai întoarce.

Cei doi copii sunt dați pe mâinile unor intermediari, unor călăuze care le asigură transportul și condițiile necesare călătoriei până în Grecia, deci implicit în Europa, locul unde mama lor crede că vor găsi siguranță. Mafia acestor călăuze e bine pusă la punct și din aceste afaceri se câștigă foarte bine. Toate estimările și explicațiile necesare sunt date de coautoarea cărții, Nadene Ghouri, spre sfârșit.

Gulwali a fost despărțit după puțin timp de la începerea călătoriei de fratele său. Acest lucru l-a marcat dar l-a ajutat să continue, sperând că într-o bună zi îl va găsi. Chiar dacă a suferit de foame și de sete, a dormit pe betonul rece și a fost pe punctul de a se scufunda în mare, Gulwali a continuat. Exact acesta e farmecul cărții: ne învață să nu renunțăm. Și cât de des renunțăm fiecare la ceea ce ne dorim, la datoria noastră, la ceea ce ar trebui să facem, renunțăm în comoditatea casei noastre!
Un duș, haine curate, libertate și un loc în care să stau - doar atât aveam și mă simțeam ca un rege.

El este Gulwali. Nu-i așa că după o astfel de călătorie e greu să credem că a ajuns până aici? Într-adevăr, suferința a fost pentru el o metamorfoză.

 Gulwal a încercat de două ori să se sinucidă. Prin câte a trecut, cât de confuz și speriat era! Pentru toți cei pe care i-a întâlnit în călătorie el a fost un punct de sprijin. A fost ajutat, însă, și de oameni frumoși precum Baryalai. Gulwali a pierdut legătura cu el până la urmă și numele lui este unul dintre puținele care au rămas neschimbate în carte, în speranța ca va ajunge cumva să citească toate acestea și să reia legătura cu Gulwali.

Chiar dacă încet-încet Gulwali a fost mai bine, flashback-uri din călătoria sa îi reveneau în minte și noaptea se transformau în coșmaruri; se trezea neputând să respire sau să se miște, în încercarea de a se calma. Nervozitatea, furia și confuzia îl făceau pe Gulwali să se simtă singur și trist. El spune că a rămas cu sechele fizice și psihice pe care le va purta toată viața. A reușit totuși să se integreze și să se implice în multe acțiuni de ajutorare. În 2012 a fost invitat să poarte torța olimpică la Londra. Și-ar dori ca în viitor să ajungă președintele Afganistanului, țara lui. Cu siguranță, nu toți imigranții sunt extremiști, ISIS sau, mă rog, detonatori de bombe.

America este iubită de cetățeni din toate categoriile sociale, iar faptul că visul american este încă posibil îi determină pe mulți imigranți să dea năvală acolo. Din păcate însă, există și extremiști. Dar ca să-i contracarăm trebuie să-i înțelegem. 

Am realizat, într-adevăr, că e ușor să te dai bătut și mai greu să mergi înainte. Dar curajul presupune să mergi înainte.

Ar fi fost atât de ușor pentru mine să mă dau bătut, poate să particip la o întâlnire a extremiștilor în noaptea aceea, să intru pe rețele de socializare și să mă plâng de toate nedreptățile sau chiar să încerc din nou să mă sinucid. 

Peste toate acestea, călătoria a fost un proces de maturizare. O certitudine a faptului că nu trebuie să dăm înapoi, ci să megem înainte. O afirmație a dreptului la pace, libertate, la un cer senin. O recunoaștere a iubirii mamei. O adevărată dovadă că se poate. A fost metamorfoza prin suferință.

Gulwali a suferit așa cum suferă o cometă: ca să fie frumoasă, trebuie să sufere, să ardă, să cadă. În cazul lui, aproape să se scufunde. Să fie traumatizat, înfometat, însetat. Să-i fie dor. Să plângă, dar de data asta nu la pieptul mamei sale.

În Afganistan nu se vorbește despre dragoste. Familiile aranjează căsătorile  conform structurilor sociale, tribale sau chiar pentru a ușura înțelegerile în afaceri; nimeni nu se așteaptă și nici nu-și dorește să se îndrăgostească.

Un continuu drum înainte, o continuă sforțare de nerenunțare, și peste toate astea niște cuvinte: cuvintele mamei, mama, atât de puternică, de unică, de originală, simplă și naturală în sentimentul ei, voința ei specială și autentică de a-și salva copiii! A fost atât de emoționantă partea când Gulwali i-a auzit glasul la telefon, după luni întregi, după ce atâta timp a tânjit să-l audă, să-l soarbă, să se hrănească cu el. Da, glasul mamei, cuvintele ei, un fel de energie interminabilă, o emoție neepuizată.

-Băieți? Voi sunteți? 
Avea o voce agitată, tremurătoare. Simțeam că tremur.
-Morya, eu sunt, Gulwali! 
Apoi, dintr-o dată, am început cu toții să râdem și să plângem, în același timp.

Nu puteam să nu vă împărtășesc faptul că și pe mine m-a ajutat Gulwali, prin ceea ce a scris. A fost minunat să citesc experiența unui copil care a suferit atâtea și să-mi dau seama că eu mă cred nedreptățită când de fapt sunt privilegiată. A fost un fel de refresh, ceva unic, original, pe care o carte bună - dar și alte lucruri - ți-l pot aduce.

L-am căutat pe Gulwali pe Google, Facebook, am privit îndelung fotografiile în care zâmbea, fața care parcă nu purta cicatricile arsurilor de care a avut parte. Nu, fața lui purta voință. El a fost șlefuit de suferință, de focul acesta binefăcător. Și noi ne plângem când îl primim, și încă al nostru e mult mai blând... căci nu suntem supuși - spun și eu, ce puțin în cazul meu - înfometării, însetării, dormitului pe betonul rece, și altor astfel de condiții.

Pe lângă toate astea, stilul lui Gulwali, în colaborare cu Nadene Ghouri și traducerea este, pentru mine, un tot frumos. Frumos scris, frumos tradus.

Vă recomand din tot sufletul această carte. Sper că v-am convins de faptul că este frumoasă, aș putea spune, o carte bună care merită citită. Le mulțumesc celor de la Târgul Cărții și nu, nu este doar un fel de mulțumire formală, obligatorie, cum poate vi se pare - este chiar o mulțumire adevărată. Recunosc: fără ei nu aș fi citit cartea aceasta și nu v-aș fi putut îndemna s-o citiți. O puteți comanda de AICI, cu reducere de -14%. Fac o treabă minunată și pe site-ul lor găsiți foarte multe cărți interesante, pentru toate gusturile.


Mai multe citate, în curând, într-o viitoare postare.

Simina.