miercuri, 26 iulie 2017

Mid-Year Book Freak Out | BOOK TAG


Chiar dacă am lipsit o lungă perioadă de timp de pe blog, încă mai am speranța că totul poate reveni la normal și că voi, cititori ai blogului și iubitori ai lecturii, încă sunteți aici. Sau pe undeva prin bucătărie, în vacanță ori la muncă, dar ați prins ideea: sper că mă veți citi în continuare.

Ar fi multe de spus despre perioada în care nu am scris deloc aici. Tot ce pot să spun — și, de altfel, cred că sunt pregătită să spun — este că am avut examene, admitere, daturi de ceasul morții că de ce n-am făcut aia și aia la timp, stat aproximativ patru zile în comă de dor de casă...


Dar să trecem la lucruri importante: cărțile. Oni de la Books vs Reality mi-a „pasat” un tag interesant al cărui scop este să-l ajute pe cel care răspunde cerințelor să facă un fel de bilanț, pe plan literar, la jumătatea anului. Prin acest tag ne dăm seama, în linii mari, de situația noastră livrească de până acum: ce și cum am citit, dezamăgiri și surprize literare, cea mai bună carte citită până acum în 2017 și așa mai departe. 

Cum mi-am folosit eu timpul pe plan literar și ce dezamăgiri ori încântări „am adunat” eu în acest timp, o să vă dați seama, în linii mari, din răspunsurile de mai jos.

1. Care este mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?

Mi-e destul de greu să aleg (ca întotdeauna, de altfel), mai ales pentru că am citit variat: biografii, cărți cu temă psihologică, romane de aventură ori de dragoste și, ca întotdeauna, cărți pentru copii. Ciuleandra de Liviu Rebreanu este, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți citite de când mă știu. Am să menționez și Întâi l-au omorât pe tata de Loung Ung, Și v-am spus povestea așa de Florin Bican. Serios, nu mă puneți să aleg între copiii mei!


2. Cea mai bună continuare (a unei cărți) citită în 2017.

Planeta de Jad, al doilea volum al trilogiei scrisă de K.J.Mecklenfeld și bazată pe aventurile lui Hendrik de Mol

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.


Această carte a apărut în iunie și m-a captivat cu totul. Mai întâi coperta, titlul și mai apoi povestea. Vouă nu vă face cu ochiul? 

4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.

Am ales această carte nu fiindcă am fost la curent cu știrile și am aflat „din vreme” că noul președinte al Franței va lansa o carte, ci fiindcă mi se pare previzibil. Poate nu are nicio logică, dar m-am gândit instant la alte lucrări „fabuloase” scrise de politicieni care au ajuns „pe culmile succesului”. Și nu vreau să-l compar pe Macron cu Iohannis, dar vă aduceți aminte de Pas cu pas?

5. Cea mai mare dezamăgire.

Voiam să spun că eu sunt, dar imediat o luminiță s-a aprins: fără gânduri negative, toată lumea greșește! Trecând peste detalii, sunt câteva cărți citite anul ăsta care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele. Cu toate astea, n-am să spun că sunt dezamăgiri, deoarece toate acele titluri sunt, în opinia mea, cărți bune. O lume dispărută a fost, totuși, cea mai depărtată de așteptările mele.


6. Cea mai mare surpriză

Povestea, personajele, atmosfera și finalul m-au surprins cu totul. Voi reveni cât de curând cu o recenzia acestei cărți care m-a crispat și încântat totodată. 

7. Noul autor preferat (debutant sau nou pentru tine)


Florin Bican, cu siguranță! Caii lui m-au fermecat. Nu pot decât să-i mulțumesc din nou și din nou pentru că mi-a adus aminte că am datoria de a nu uita copilul din mine, indiferent de anii prin care sufletul îmi trece.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.

Față de crush-urile care vin și trec... vreau să fac o mărturisire. Să bată tobele!  Uimitor, dar am adorat o perioadă mai lungă de timp un personaj dintr-o carte decât un om din viața reală. Ca să fiu sinceră, nici măcar nu e un lucru atât de surprinzător.

Deși aproape voiam să fiu în locul lui Sybil Vane, să stau față-n față cu Dorian Gray și să-i pot vedea chipul cu ochii mei, am ajuns la un total dezgust față de personaj. Încerc, totuși, să mă scârbesc doar de evenimente, nu și de personaje, dar e atât de greu... Și da, e vorba de clasicul Oscar Wilde cu a lui operă, Portretul lui Dorian Gray.


Daaar pe Nath din Tot ce nu ți-am spus nu îl urăsc (sau nu întru totul). Am să-l aleg pe el pentru că am citit cartea recent. La un moment dat m-a apucat o empatie grozavă pentru el. Și pe Jack din aceeași carte, chiar dacă nu era agreat de sus-numitul. 


9. Cel mai nou personaj preferat

Basil Hallward din Portretul lui Dorian Gray. Omul ăsta era atât de bun, atât de dedicat artei sale, atât de om! Și-a iubit prietenii și arta, dar, cred eu, mai ales viața, pentru că a trăit-o într-un mod atât de frumos. 


10. O carte care te-a făcut să plângi + 11. O carte care te-a făcut fericit

Am plâns la Întâi l-au omorât pe tata. E o carte cutremurătoare, o biografie despre viață și moarte, speranță, iubire, lacrimi și durere. Am plâns la propriu, cu lacrimi. De altfel, cartea aceasta m-a făcut și fericită. M-a făcut să realizez multe lucruri la care nu mă gândisem până atunci, cel puțin nu atât de profund, să-mi doresc să cunosc mai mult trecutul omenirii.


12.Cea mai bună ecranizare a unei cărți pe care ai văzut-o anul acesta

Ecranizarea făcută după nuvela Pădureanca de Slavici, carte pe care nu am citit-o încă, dar plănuiesc s-o fac de când am văzut filmul, care mi-a plăcut enorm.


13. Recenzia preferată scrisă până acum.

Sinceră să fiu, nu prea vreau să numesc vreo recenzie ca și „preferata mea”. În special recenziile făcute cărților care mi-au plăcut, ori recenziile recente, în fine, cele scrise mai bine îmi plac mai mult, dacă pot să spun așa. Cui nu-i place să-și admire „operele”, lucrurile făcute cum trebuie? 


14. Cea mai frumoasă carte pe care ți-ai cumpărat-o sau ai primit-o anul acesta. 

Frumoasă din punct de vedere al aspectului sau scriiturii, cărții în sine? Cred că Răpită la 12 ani, deoarece este o carte frumoasă dacă ne raportăm la conținut, cât și la aspectul exterior. Recenzie și acestei cărți, în curând.

15. Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului?

Bine, de asta îmi era mie frică. 


Sincer vă spun, atâtea cărți sunt în așteptare pe lista de TBR, încât mă simt îndreptățită să dramatizez și să vă descriu felul cum se jeluiesc toate acolo, pe rafturi. Cărți pentru copii în poveștile cărora abia aștept să mă pierd, romane clasice pe care le amân de atâta amar de vreme, cărți de aventură și al doilea volum din Moromeții. Și Viața la țară a lui Zamfirescu, desigur. 


Într-o zi m-am apucat să alcătuiesc o listă și, mă credeți ori nu, datoria mea livrească se rezumă pe puțin la douăzeci de cărți doar pentru restul verii. Lenea mi-e otravă fatală, iubiți cititori. 

Dau tag-ul mai departe următorilor bloggeri și, de asemenea, tuturor celor care doresc să-l facă:
Aștept impresiile voastre legate de „aventurile” mele livrești în secțiunea de comentarii. Vă cuprind cu inima! 
Simina.

luni, 20 martie 2017

RECENZIE „Cireșarii. Cavalerii florii de cireș” ( „Cireșarii” Vol. 1) de Constantin Chiriță


Am terminat cartea asta (367 pagini) în aproape o săptămână. Așa cum am constatat în ultima vreme de mai multe ori, și această carte a venit în viața mea la momentul potrivit. Voiam de mult timp să o citesc, fiindcă toată lumea, adulți și copii, spuneau că seria asta cuprinde niște cărți pe care trebuie neapărat să le citească orice copil/adolescent și nici din lista celor mari nu trebuie să lipsească, dacă nu le-au lecturat deja. Ba chiar le-am văzut menționate în diverse liste de cărți pentru copii sau în topuri ale cărților cu deosebite valori comune.

Prima carte din seria Cireșarii e despre aventurile celor șapte prieteni (opt, cu cățelul Țombi) în Peștera Negroaia. Cei șase cireșari „titulari”, Maria, Victor, Ursu, Lucia, Ionel și Dan pregătesc de multă vreme o expediție la misterioasa peșteră, cu scopul unor momente de neuitat și a eventualei completări a hărții peșterii. Aventurile lor ne poartă prin locuri și priveliști descrise cu pricepere de autor, prin clipe grele și momente de fericire, obligându-ne, odată ce am pornit la aventură, să trăim împreună cu eroii cărții frici, temeri, spaime, mistere, bucurii și victorii, cu nelegiuiți pe urmele noastre și cu aflabtul morse drept limbaj secret.


Sincer, la început nu mi-am imaginat că povestea cireșarilor e cine știe ce. Sunt mulți bloggeri de carte și scriitori care le apreciază, și sunt multe articole și topuri în care seria se regăsește ca fiind printre cărțile de aur ale copilăriei, care la vremea lor au fost bestsellere și continuă să fie apreciate de generații și generații. Însă, în ciuda acestor lucruri, este evident că părerea mea nu putea fi pe deplin formată de la început. Ceva mă făcea să mă îndoiesc de aceste cărți, însă nu pot defini ce anume. Acum prefer să spun că e doar o simplă îndoială pe care orice cititor care vrea să acopere un număr cât mai mare de cărți bune citite o simte.

O cazarmă întreagă transformată în cor ar fi sunat alături de vocea lui precum căderea unui strop de apă lângă o cascadă.

De la primele pagini am întâlnit o scriitură simplă și în același timp complexă. Vedeți voi, complexă pentru că da, există uneori paragrafe mai lungi și pentru că nu e folosit un limbaj exagerat de simplu. Este exact cum trebuie, astfel încât n-o să-i pună în dificultate pe cei mai mici și cu un vocabular mai puțin dezvoltat, dar nici n-o să-i plictisească pe cei mai mari. În această privință există un echilibru de necontestat.


Felul prietenesc, familiar prin care autorul vorbește pur și simplu cititorului creează o ambianță caldă, primitoare, și te face să simți că aparții acelei lumi și acelor aventuri. Nu-ți trebuie mai mult de câteva rânduri ca să te acomodezi stilului autorului, așa cum n-ai nevoie decât de una-două pagini ca să îți dai seama că ai pășit în lumea potrivită pentru tine. Că nu mai vrei să pleci, ci o să continui aventura, citind până la capăt.

Popasul se făcu sub supravegherea foarte severă a Luciei: jumătate de oră, fără nicio prelungire; nimeni să nu se lungească pe iarbă; ceai fierbinte și biscuiți; două mere de cap; interzicerea discuțiilor triste. Punct!

Personajele și lumea pe care autorul le construiește încet și solid m-au acaparat din prima: totul este descris cu finețe și rafinament, astfel încât după doar câteva pagini ai impresia că ai mai fost acolo, că ai mai întâlnit acele persoane. Scriitorul te ajută să cunoști fiecare personaj într-un mod lăuntric, special: pe de o parte, parcă ai privi de pe margine la tot ce se întâmplă, parcă ai asculta ascuns după un copac dialogul lor, dar pe de altă parte, autorul îți permite să stabilești cu personajele o legătură personală, ca și cum ar fi prietenii tăi de o viață; fără să te chinui, le reții cea mai detaliată trăsătură și ajungi să le cunoști sufletele ca pe o hartă...


La fel și locurile, curtea școlii, casa Mariei și a lui Tic, parcul, drumurile întortocheate, pădurea, toate ți se întipăresc în minte și se formează o imagine de ansamblu în același timp detaliată a lumii cireșarilor, ca și cum tu însuți ai fi vizitat acele locuri.

— S.O.S.! tresări puștiul. Salvați sufletele noastre!
— Doamne! se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întâmplat?
— Tu nu simți cât de frumos e mesajul ăsta? întrebă Victor cu tremur în glas. Ionel vrea să fie salvat, ne cheamă să-l salvăm, și ne mai spune că poate fi salvat!

Fiecare personaj are caracteristici proprii; fiecare reprezintă o lume separată, o înfățișare pe care n-ai mai întâlnit-o până acum și un suflet pe care nu l-ai mai cunoscut, cu aspirații, visuri, gânduri și trăiri unice. Unul dintre cele mai importante lucruri care trebuie musai menționate este că, oricât de mult m-aș gândi, nu pot să găsesc vreun clișeu în această carte. Totul e construit la milimetru de mintea autorului într-un mod original, un stil propriu. Cred că asta înseamnă să-ți aleși amprenta asupra unei povești, asta înseamnă să scrii o carte a ta, care să devină cartea iubită de atâția copii și adulți...


Am citit paragrafele care erau uneori mai lungi foarte repede. Da, există multe descrieri, pagini întregi fără dialog, dar nu m-am plictisit absolut deloc, n-am fost tentată să sar peste paragrafe. Ba chiar aș putea spune că paragrafele de o jumătate de pagină se aseamănă cu cele de trei rânduri, fiindcă maniera cu care autorul descrie sau narează face totul mult mai simplu și mai viu. Dădeam paginile una după alta, abia așteptam să aflu ce se întâmplă mai departe, alimentată de o intrigă construită perfect și de perspectiva prietenească cu care autorul îmi dezvăluia totul.


Înainte nu eram foarte fascinată de peșteri, sau fascinația s-a pierdut în timp. La începutul călătoriei cireșarilor nu eram foarte entuziasmată cu privire la locul unde se vor desfășura restul aventurilor, dar după ce acestea au început, peșterile au devenit din nou pentru mine obiectul fascinației, desăvârșindu-mi, odată cu cireșarii, cunoștințele în legătură cu aceste minuni ale naturii; imaginația mea era hrănită tot timpul, și ea îmi arăta ce minunat trebuie să fie acele locuri...

...Toată călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina...

M-am atașat de personaje așa cum m-am atașat de cei mai buni prieteni: am suferit alături de ei, m-am speriat, am fost fericită, am vrut să le aflu povestea, să le deslușesc tainele. Fiecare era atât de diferit și de special, și chiar dacă vreunul dintre cireșari mi se părea mai enervant la început, până la sfârșit i-am înțeles pe toți. De exemplu, Ursu mi se părea plictisitor și înfumurat, și cât mă înșelasem! Cred că a devenit unul dintre personajele mele favorite din toată literatura citită până acum. Sau Tic, cireșarul novice plin de energie și carismă! Până la urmă mi s-au lămurit și relațiile dintre personaje, care era mai antipatic pentru celălalt și invers. Toată aventura asta mi-a deschis o lume nouă, plină și frumoasă, care abia așteaptă să-și continue tainele în următorul volum.


Mai trebuie să menționez că am râs cu gura până la urechi de multe ori, deci umorul nu lipsește, ba chiar și-a găsit un loc foarte bun. E un umor lipsit de zeflemea pentru cititor, de sexualitate sau mai știu eu ce... Autorul a reușit să mă înveselească fără să folosească astfel de „mijloace” și, trebuie să recunoaștem, să scrii o carte cu un astfel de umor „curat” e mai greu.

Ce să mai spun despre revoltele care se întâmplat în mintea mea?... De multe, multe ori am fost uimită și mi-am ridicat ochii din carte spre tavan ca să exclam cu buzele sau cu gândul: Doamne! Cum să zici așa ceva?! CUM SĂ FACI ASTA?!

Uneori m-am identificat cu personajele, inclusiv cu Tic. Iar când eroii treceau prin situații grele, dar nu mă puteam asemăna direct cu ei, alegeam să învăț de la cireșari. Le-am admirat inteligența, curajul, hotărârea și voința de a învinge. Și dacă e să vorbim despre simbolism, există două personaje feminine, Maria și Lucia, cele două fete din grupul cireșarilor, care nu sunt tratate drept niște păpuși delicate care trebuie ținute în casă să nu se spargă. NU! Participă la aceleași aventuri ca băieții, împreună cu băieții. Și nici măcar nu există vreunul care să se revolte, ci sarcinile sunt împărțite egal, hotărârile sunt luate egal, iar speranța expediției stă nu doar în băieți, ci și în fete. Asta fără să facem abstracție de grija cavalerească pentru ele, evident.


M-a impresionat bunătatea lui Moș Timofte, determinarea lui Tic, logica și puterea de convingere pe care le avea Victor, forța fizică și în același timp sentimentalismul care îl dominau pe Ursu, iar acestea sunt doar câteva dintre personajele minunate care mi-au rămas veșnic prieteni. Și Țombi, de asemenea, un cățel fără pereche, un supraviețuitor, un cireșar animalier, ce mai!

Și hărțile de la sfârșit, cele din jurnalul lui Victor, mi-au plăcut mult, întrucât au fost realizate de autor și au respectat foarte bine traseul cireșarilor. Dar prin scriitura lui, mai mult decât prin desen, autorul m-a ajutat să-mi creez o hartă în minte, mult mai mare și mult mai bună!

Cartea primește... ★ stele  pe GoodReads! 

În concluzie, pot să spun că primul volum din seria Cireșarii mi-a plăcut foarte, foarte mult și îmi permit să-l recomand tuturor: de la cei mici, la cei mari. Dacă vreți să redeveniți copii, sau dacă vreți ca și copilul din voi să prindă putere și să se înalțe, atunci vă recomand cu mult drag (și cunoștință de cauză) Cavalerii florii de cireș. Curaj, onoare, prietenie, aventură și speranță - toate și încă multe altele într-o singură carte.
Voi ați citit cartea? Sau ați pus-o pe lista de lecturi? 

vineri, 3 martie 2017

8 autori contemporani pe care îi recomand | Ziua Mondială a Scriitorilor



Pentru că azi sărbătorim Ziua Mondială a Scriitorilor, m-am gândit să fac o listă cu 10 autori contemporani (români și străini) pe care i-am citit și a căror opere merită lecturate și de tine. E o listă subiectivă, desigur, iar dacă un anumit scriitor nu se regăsește în listă, nu înseamnă că nu scrie bine. Probabil nu l-am citit, nu mi-a plăcut sau încă nu l-am înțeles!


Doina Ruști scrie minunat, ilustrând realități ale vieții în Lizoanca la 11 ani. O carte care m-a determinat pe parcursul lecturii să râd și să mă întristez alături de personaje.

Renata Carageani e una dintre scriitoarele mele preferate. M-a cucerit cu cartea ei, NONO, cu povestea și toate personajele ei de care m-am îndrăgostit iremediabil.



Florin Bican a scris Și v-am spus povestea așa combinând trecutul cu vechiul, dăruindu-ne ceva inedit prin ceea ce e vechi. Dacă Twain și C.S. Lewis te-au impresionat, fii gata să redescoperi poveștile copilăriei tale într-o aură nouă. Autorul păstrează magia, eroismul și antiteza dintre bine și rău, desăvârșind notele definitorii ale basmelor și conferindu-le o magie distinctă, veche și totodată nouă.



Îmi place foarte mult cum scrie Lauren Frankel. Nu atât prin stil (deși nici acesta nu lasă prea multe de dorit), cât prin mesajele de actualitate pe care vrea să le transmită prin povești impresionante.



Loung Ung a scris în prima sa carte despre copilăria ei atât de plină de durere, despre Cambodgia comunistă, Khmerii roșii și toate crimele care s-au întâmplat acolo. Citindu-i povestea impresionantă despre supraviețuire și renaștere, mi-am dat seama că știu foarte puține despre trecut, dar și că, în ciuda faptului că acesta e atât de sângeros, merită să îl cunosc mai bine.



Dacă îți plac suspansul, ciudățeniile și aventurile întunecate sau ești pur și simplu un adult care vrea să copilărească, Neil Gaiman e autorul potrivit pe care să-l citești. Deși Coraline e o carte destul de sinistră, cu multe elemente înfricoșătoare, în spatele întâmplărilor terifiante se ascund mesaje profunde.


Suspans, istorie, mister. Și iubire, totodată. Domnișoara Einstein rămâne una dintre cărțile mele preferate. Dacă îți place ficțiunea istorică, ești pasionat de viața lui Einstein sau cauți o carte în care să se regăsească un suspans construit impecabil și o poveste tulburătoare, ai găsit cartea potrivită.


Cărțile lui Ransom Riggs sunt foarte populare, atât la noi în țară, cât și peste hotare (ai observat rima, nu?). Chiar dacă le găsești peste tot menționate, am să mărturisesc și eu că sunt geniale. Aventură, mister, iubire, magie, suspans, personaje complexe, ciudate și interesante, toate astea într-o carte bazată pe fotografii vechi (și înfricoșătoare) pe care le vei putea admira și tu, în timp ce fugi de suflete-pustii și înveți să-ți controlezi puterile deosebite. 

*
*Nu toți autorii contemporani pe care i-am citit/pe care îi apreciez se regăsesc în această listă. De asemenea, am încercat să menționez autori care sunt încă în viață. Don't ask me, don't judge me!

Pe voi ce autori contemporani v-au impresionat și pe care îi recomandați?
Ne citim,
Simina.

sâmbătă, 11 februarie 2017

RECENZIE „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen


Când domnul Bingley, un june cu nume bun și o avere considerabilă vine în Hertforshire, doamna Bennet vede oportunitatea perfectă pentru a-și mărita una dintre cele cinci fiice încântătoare. Răsturnările de situație, momentele de cumpănă, dar și evenimentele fericite nu lipsesc din această carte care a devenit unul dintre cele mai celebre romane de dragoste, o carte citită și adorată de generații.

Cred că aproape toate fetele de vârsta mea și chiar tinerele femei visează sau au visat măcar o dată să trăiască în societatea aristocratică a secolelor XVIII-XIX, să aibă ca pretendent un tânăr june frumos și nobil, care s-o cucerească prin dansuri, scrisori, declarații și alte fantasme din astea. Chiar ar fi tare frumos, sincer, dacă în societatea de atunci nu ar fi existat regulile și lucrurile impuse atât de dur tinerelor fete și nu numai.

Până acum, mi-am format ideea că în centrul cărții stau Bingley și Jane, prima fiică a soților Bennet, de care se îndrăgostește noul venit. Și între cei doi se produc scântei, dar pe mine m-au încântat mult mai mult Elizabeth și Darcy, pretendentul ei, care sunt, de altfel, și personajele centrale ale cărții.

Elizabeth este frumoasă, dar și inteligentă — o femeie care pare să aibă toate calitățile, numai rude nobile nu. Îl cunoaște pe Darcy la un bal, dar mai târziu află că este un om arogant și mândru, iar zvonurile care circulă mai târziu pe seama lui o indignează de-a dreptul.

Amândoi sunt niște personalități puternice, minți cultivate, genul acela de personaje pe care le adori doar prin modul lor de a gândi și de a se purta, care s-ar potrivi atât de bine, dar care e puțin probabil să fie împreună.

Și totuși,  Darcy îndrăgostește de Elizabeth, iar aceasta îl respinge din cauza zvonurilor care circulă pe seama lui. Mi se pare ciudat, totuși, că Elizabethei o se „luminează mintea” și decide să-i acorde o șansă domnului Darcy doar după ce trece împreună cu unchiul și mătușa ei pe la proprietățile pe care le deține. Știu că autoarea construiește povestea în așa fel încât între cei doi să existe o dragoste pură, fără ca bunurile materiale să intervină, dar mi se pare că autoarea a făcut să pară că Lizzy îi acordă lui Darcy o șansă doar din cauza banilor lui.

În ciuda acestui lucru, cele două personaje se numără acum printre preferatele mele. Au fost singurele pe care am reușit să le agreez pe tot parcursul lecturii. Pe de altă parte, au fost și personaje pe care nu le-am plăcut, ba din potrivă. Vărul fetelor, domnul Collins, e unul dintre  cele mai detestabile personaje din toată literatura pe care am citit-o până acum, alături de „cunoștința lui personală”, Lady Catherine. Într-adevăr, autoarea a reușit să creeze două personaje care reflectă perfect defectele omenești din acele vremuri, precum și din prezent.

Tot în rândul personajelor dezagreabile intră și doamna Bennet, care nu doar pare, ci și este uneori lipsită de bun simț. Desigur, orice mamă ar face tot ce-i stă în putință pentru binele copiilor ei, înțeleg asta, dar lipsa de educația și nerozia pe care ea o arată în unele momente te fac pur și simplu să citești mai repede doar ca să treci mai repede prin scenele doamnei Bennet. De asemenea, Lidya, una dintre fiicele ei, nu e nici ea mai cultă sau cu mai mult bun simț. Kitty, deși studiază foarte mult și vrea să pară inteligentă, sfârșește prin a-și arăta și mai mult defectele, iar Mary e destul de deșteaptă ca să devină o femeie educată și demnă de admirație, însă ignoranța tatălui său, care se amuză pe seama prostiei celor din jurul ei, nu o ajută deloc, cum nici Elizabeth sau Jane nu îi oferă destulă atenție.
Apropo de Jane, mi-a plăcut foarte mult caracterul acestui personaj, deși sufletul său pur și bunătatea pe care o arată tuturor pot părea de necrezut. Delicatețea și faptul că îi pasă de alții mai mult decât de ea m-au făcut să o simpatizez. Naivitatea ei absolută mi s-a părut uneori exagerată, căci se punea uneori în pericol doar fiindcă nu-i credea pe ceilalți în stare de lucruri rele.  În altă ordine de idei, nu m-a impresionat prea mult. E un personaj care, zic eu, aduce mai multă delicatețe și feminitate acestei lecturi, fiind și un model demn de urmat, dar în afară de asta nu are nimic deosebit.

 Au fost și personaje care inițial par niște „îngeri”, adevărați maeștri ai ipocriziei. N-am să vă spun, desigur, care sunt aceia, fiindcă aș strica, mai mult sau mai puțin, magia lecturii, fiindcă de aceste personaje se leagă enigme și răsturnăride situație din cele mai surprinzătoare. Am tras concluzia că, dacă nu mă obișnuiam cu ironia subtilă a autoarei, ajungeam să urăsc de-a dreptul cartea doar din cauza personajelor absolut detestabile.

Mi-a plăcut mult cum totul era descris până la cele mai mici detalii, eleganța și rafinamentul acelor vremuri, cu o măiestrie și o pricepere pe măsură. Deși uneori capitolele erau destul de lungi, nici nu-mi dădeam seama când se termina unul și începea altul, căci eram foarte absorbită de povestea cărții, mai ales spre sfârșit, când voiam să aflu cu tot dinadinsul ce se va întâmpla între Elizabeth și Darcy, dădeam paginile una după alta fără să simt oboseală sau plictiseală.


Mi-au plăcut evenimentele imprevizile (și dezastruoase) care compuneau o tentă atrăgătoare cărții și îi dădeau o notă dinamică. Faptul că răsturnările de situație s-au ivit exact atunci când mă așteptam mai puțin este cu siguranță un plus.

Mi-a plăcut atmosfera, povestea și ideea cărții. Am apreciat faptul că autoarea a reușit să mă facă să intru în poveste și să trăiesc intens acțiunea.

Mi-a plăcut foarte mutl cartea, deși meditând asupra ei mi-am dat seama că și-a pierdut puțin din impactul inițial pe care l-a avut asupra mea. Încă păstrez în inimă ce am simțit lecturând-o și iubesc personajele care m-au cucerit. Am dat cărții 5 stele ★ pe GoodReads și vă invit să o citiți și voi dacă sunteți în căutare de romane de dragoste cu personaje rafinate sau sunteți vrăjiți de atmosfera secolelor optsprezece-nouăsprezece.

Aștept, desigur, păreri despre carte în comentarii și impresii despre film, căci nu l-am văzut încă.😄😊
Simina.

RECENZIE „Vechiul oraș imperial” de Yasunari Kawabata



Yasunari Kawabata s-a născut la 14 iunie 1899 și a decedat la 16 aprilie 1972. A fost un  prozator japonez care a primit premiul Nobel în 1968, fiind al treilea asiatic distins cu acest premiu.

Vechiul oraș imperial sau Kyoto sau Tinerii îndrăgostiți din străvechiul oraș imperial sau Vechiul oraș imperialo are în centrul acțiunii pe Chieko, fiica proprietarilor unui magazin de mătăsuri pentru kimono-uri din Kyoto, despre care ea descoperă că nu sunt părinții ei adevărați.

Ca mai toate operele sale, Vechiul oraș imperial este o scriere cu un spațiu epic gol. Se favorizează deplasarea centrului de greutate spre episod și detaliu. Am observat doar cam pe la jumătatea cărții că începe o acțiune propriu-zisă, în relația lui Chieko cu sora ei pierdută.


De asemenea, și fiul de țesător de obi-uri pe care Chieko îl ține la distanță sau dragostea ei secretă pentru prietenul său din copilărie, Shinichi, par să țeasă un fir al acțiunii, o poveste de dragoste; însă, spre dezamăgirea mea, acestea două nu au un deznodământ la final; întâmplările care ar trebui să urmeze sunt, de fapt, lăsate pe seama imaginației cititorului sau, așa cum cred eu, sunt înlăturate din centrul cărții pentru ca celelalte aspecte, poate mult mai importante, să intre în atenția cititorului.

— Dacă-i așa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur...?
— Câtuși de puțin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie strașnică la noapte și scutură toate florile?
— Atunci nu ne mai rămâne decât să admirăm frumusețea florilor scuturate.


Trebuie să menționez că multe evenimente din viața autorului au fost transpuse în carte; am să exemplific prin adopția lui Chieko și despărțirea de sora ei: asemenea lor, autorul a fost despărțit în copilărie de fratele său și asemenea părinților lui Chieko, Yasunari Kawabata a avut un singur copil — o fetiță adoptivă.

Mi-a plăcut cum personajele sunt conturate foarte tare pe baza a ceea ce spun și fac. Observăm în comportamentul lor adevărata fire pe care o posedă, caracterul și personalitatea lor. Autorul nu condamnă personajele, nu le face observații, însă ne arată foarte clar faptele lor, care nu sunt întotdeauna de lăudat. Au fost personaje pe care le-am admirat și îndrăgit enorm, precum sora și mama lui Chieko.

Personajul principal m-a intrigat foarte mult. Chieko pare mereu tristă, melancolică, singuratică în mijlocul propriei familii. E oarecum izolată și mereu tristă, însă nu vrea s-o arate părinților săi. Îi plac momentele de singurătate, când admiră viorelele crescute în scorbura arțarului din grădină sau contemplă pădurea de cedri.


Lacrimile fetei de pe Muntele de Miază-noapte erau lacrimi de bucurie. După ce le plânse, fața îi rămase senină.
*
Chieko nu știa să se bucure așa de simplu și de firesc cum știa fata asta.
*
(...) totul depinde de ce e în sufletul tău! își spuse Chieko și grăbi pasul.

 În unele momente parcă mă identificam cu ea, iar în altele pur și simplu îmi venea să strig de ce ești atât de tristă când în jurul tău sunt atâtea lucruri minunate?!, asta fiindcă autorul ne prezintă foarte multe peisaje și locuri frumoase din Japonia, grădini, temple, păduri de cedri, lacuri și piețe pe unde se plimba Chieko.

— Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca și florile, spuse el și râse.

Acum știu, însă, știu că plimbările ei în care contempla frumusețea lumii erau doar niște singurătăți în care scăpa de tristețe sau, dimpotrivă, melancolia o rodea și mai tare.

Sunt conturate și aspecte ale societății și mentalității oamenilor de atunci, totul pe fundalul unei Japonii care ia contact cu Occidentul și a tradițiilor și ritualurilor străvechi japoneze, precum ceremonia ceaiului.

Un rol foarte important în proza lui Kawabata, mă încumet să cred eu, este felul cum descrie totul, pictând parcă în mintea cititorului peisajele naturale care apar în carte. Pădurea de cedri, grădina cireșilor, munții sau chiar numai arțarii și minunatele viorele ale lui Chieko, toate sunt descrise într-un mod poetic dar totodată simplu. În privința acestor descrieri făcute de Kawabata, cred că îl pot numi poetul prozator sau prozatorul poet. De asemenea, orașele, clădirile și evenimentele sunt decrise amănunțit, alături de sărbătorile străvechi și tradițiile japonezilor, cartea fiind încărcată de cultura japoneză care se află într-un anume fel în antiteză cu înclinația  spre creștinism pe care o prezintă Chieko.

Iar în privința enigmelor pe care le dăruiește celor care îi citesc cărțile, îmi permit să-l numesc pe Kawabata ca fiind și... filozof. Un filozof care se bazează pe evenimentele posibile din viața oamenilor și își obligă cititorii să gândească asupra lor; într-o manieră subtilă, le pune creierul la treabă. Mi-a plăcut faptul că prin tot ceea ce se întâmpla, deși autorul nu se baza pe acțiune, puteam scoate din context unele personaje și întâmplări care astfel deveneau învățături foarte frumoase și demne de urmat.
pădure de cedri

De exemplu, greierii pe care îi crește Chieko într-un vas de Tamba și care îi aduc aminte de o veche poveste, Univesul din vas. Cei din vas nu sunt acolo pentru că lumea exterioară nu e demnă de interes, ci pentru că aceștia nu știu că trăiesc într-un vas; orizontul lor se limitează la viața trăită izolați în vasul antic de Tamba. Putem compara limitarea acestor greieri cu limitarea noastră atunci când refuzăm să ieșim din spațiul nostru de comfort pe care, sunt sigură, îl avem sau l-am avut fiecare.

— Să spui că florile se scutură nu se potrivește decât pentru florile de cireș. Dar despre lalele cum poți să spui?
(...) — Hai să plecăm de aici, spuse Hideo cu voce blândă. M-am convins, în orice caz, că țesăturile cu modele de lalele care se vând astăzi nu seamănă nici pe departe cu lalelele vii.

*
— Muntele Hiei nici nu pare chiar așa de înalt. Să fie oare din cauza ceții? se adresă Sasuke lui Takikiro.
—Ceața primăverii îl face să aibă mai multă grație... răspunse Takikiro și privi câteva clipe îndelung spre munți. Dar, nu simți cum trece primăvara, domnule Otomo? Uite chiar și după acest abur.

Deși inițial credeam (ca o neștiutoare) că e un roman grafic sau o poveste desprinsă dintr-un anime, cartea m-a surprins foarte plăcut și totodată m-a impresionat prin profunzimea ei, dându-i ★ stele pe GoodReads.

Vă invit și pe voi să citiți cartea, dacă vă plac autorii asiatici, cărțile mai ușor de citit și totodată meditative, care să vă dea de gândit, sau dacă doriți să descoperiți Japonia, cu peisajele și vechile ei tradiții.
Simina.