miercuri, 25 ianuarie 2017

RECENZIE „Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia” de Loung Ung


Azi am terminat de citit această carte, devenind mai bogată. Fiindcă e una dintre acele cărți care te îmbogățește mult, foarte mult. Când am văzut-o pentru prima dată pe site-ul celor de la TârgulCărții.ro am știut că vreau și trebuie s-o citesc. E una dintre acele povești adevărate, una dintre acele cărți de memorii care te lasă cu gura căscată, îți fură din timp ca să-ți acorde în schimb o poveste care, mai mult sau mai puțin, te va schimba.

Pe când avea cinci ani, Loung trăia împreună cu familia ei în Phnom Penh, ducând o viață liniștită și fără prea multe lipsuri, întrucât tatăl ei era un înalt funcționar guvernamental. Autoarea ne introduce în această lume liniștită și plină de veselie în care trăia odinioară, descriind până la cele mai mici detalii ocupațiile familiei și stilul lor de viață.

Toate acestea se schimbă atunci când în aprilie 1975 armata khmerilor roșii ai lui Pol Pot intră în oraș, gonind toți locuitorii spre zonele rurale. Fiindcă tatăl lui Loung lucrase pentru Lon Nol și pentru fosta conducere a Combodgiei, familia ei era în mare pericol: dacă khmerii ar fi aflat de tatăl ei, l-ar fi ucis împreună cu întreaga familie.


Cartea vorbește despre perioada Războiului Civil Cambodgian, un conflict dintre Partidul Comunist al Kampuchiei (Khmerii roșii) și aliații lor împotriva forțelor guvernamentale din Cambodgia (susținută de SUA și Republica Vietnam - Vietnamul de Sud). În 1975 se instalează la putere Pol Pot (șef al guvernului) și Khieu Samphan (șef al statului), impunând un regim de teroare comunistă, izolând țara și conducând-o spre ceea ce ei numeau reeducare. 

În concepția khmerilor roșii, veșmintele venite din import, diferite de cele tradiționale, cât și alte lucruri moderne „suceau mințile oamenilor”. Toți cei care munceau în servicii publice, ca doctorii și profesorii, cât și cei considerați intelectuali trebuiau eliminați; chiar și cei care purtau ochelari erau în pericol, fiindcă asta însemna că au învățat carte. Concepții de care nici țara noastră n-a fost lipsită.

Khmerii roșii execută pe oricine reprezintă cât de cât o amenințare pentru Angkar. Țara asta acum nu mai știe ce înseamnă legea și ordinea. Oamenii de la oraș sunt omorâți fără niciun motiv. Oricine poate fi considerat o amenințare pentru Angkar, foști funcționari civili, călugări, medici, infirmiere, artiști, dacăli, studenți, chiar și dacă porți ochelari, deoarece soldații consideră ochelarii drept un semn că ești intelectual.

În speranța că își va putea apăra familia de executare sau chinuri grele, tatăl lui Loung se preface a fi țăran, întrucât țăranii, fermierii - în fine, cei de la țară - erau considerați cetățeni model, credincioși patriei (munceau din greu și existau mai puține șanse ca acești oameni să fi avut parte de studii). De la părăsirea Phnom Penh-ului, călătorește cu familia din sat în sat, acolo unde îi duc khmerii.

Meng, Loung și cumnata ei Eang, în prima zi din tabăra de refugiați din Thailanda, în 1980

Instalându-se într-un sat, încep să muncească din greu, de dimineața până seara, pentru a-și asigura zilnica rație de mâncare (de obicei orez și pește sărat). Deși familia lui Loung, cât și ceilalți oameni veniți în acel sat muncesc din greu, tot mai mult în fiecare zi, rația de mâncare scade considerabil și mulți copii și bătrâni sau oameni în toată firea, mor de foame.

Autoarea povestește cum devenise foarte slabă, cu burta umflată și pielea ca de cauciuc (atunci când o atingea cu degetul, rămânea un semn ca o gropiță care se estompa doar după câteva minute), aproape incapabilă să mai muncească. Încearcă să facă rost de mâncare pescuind sau adunând ciuperci, iar la un moment dat sunt nevoiți să prindă lăcuste și broaște pe care să le mănânce, asta atunci când le găseau.

Mama lui Loung a trebuit să-și trimită copiii departe de lângă ea. După ce soțul ei a fost luat de khmeri, știa că vor veni și după ei și că, dacă i-ar fi prins împreună, i-ar fi omorât pe toți. Despărțiți, vor avea mai multe șanse să scape. Loung ajunge într-o tabără de muncă pentru orfani, unde e instruită pentru a deveni copil-soldat.

După ce tatăl ei a fost luat, alte familii și-au pierdut tații. Loung a fost supusă unui spectacol mult prea înfiorător pentru un copil: khmerii roșii care veneau aproape zilnic și luau oameni, conducându-i printre lovituri la moarte.

Mă uit la rochie și îmi dau seama că nu va fi niciodată rochița pe care mi-a făcut-o mami. Nici ea, nici mama nu mai sunt.

Citind că o femeie a fost bătută groaznic fiindcă voia să cumpere un pui pe care să-l gătească fetiței sale de patru ani, bolnavă și pe moarte din cauza malnutriției, mi-am adus aminte de sacrificiile pe care o mamă e în stare să le facă pentru copiii ei. Vă dați seama câte mame s-au sacrificat în acest genocid pentru copiii lor? Ca mai apoi, cum s-a întâmplat de multe ori, copiii să-i moară și să moară și ea? Și groaznic e faptul că acești khmeri roșii, oameni sălbăticiți mai rău ca animalele, au fost ajutați de țara noastră (vorba vine, dar mai mult de conducătorul ei) ca să chinuie mii de oameni! La gândul ăsta, menționat și în prefața cărții, nu poți să nu te cutremuri.

Cu blidele pline dinaintea noastră, mâncăm în tăcere. Încet jupoi pielea care e tare și ca un cauciuc. Îmbuc restul cu plăcere și tristețe când îmi aduc aminte că mama a fost bătută când a încercat să-i aducă un pui lui Geak.

Când citești cartea asta ești determinat să crezi că, într-adevăr, ești privilegiat. Da, probabil și ție ți s-au întâmplat o mulțime de lucruri rele, dar în adâncul inimii simți totuși că nu ești pierdut și că n-ar mai trebui să te plângi atât, fiindcă n-ai fost în locul acelor oameni.

Nu știu ce înseamnă lume kafkiană fiindcă nu l-am citit pe Kafka, dar presupun că lumea lui e destul de tristă, pesimistă, deprimantă. Probabil genocidul prin care a trecut Loung a fost de mii de ori mai kafkian decât însuși Kafka, dar Loung a reușit să supraviețuiască.

La șapte-opt ani a scăpat ca prin minune de un soldat care voia s-o violeze; a plâns în fiecare noapte după părinții și frații ei; a mâncat semințe de bumbac și buruieni doar ca să nu moară de foame; a fost nevoită să umble printre cadavre și morminte; a muncit zilnic în tabăra de orfani până la epuizare și a suportat multe alte atrocități, dar a reușit, la fel ca pasărea Phoenix care renaște din cenușa ei, să meargă mai departe.

Povestea ei este o poveste adevărată despre dragostea unei familii care a învins războiul, genocidul, comunismul - despre copii care au supraviețuit în timp ce oameni ai morții amenințau în fiecare noapte să-i ia pe sus și să-i omoare. Să-i chinuiască groaznic fiindcă au furat câțiva știuleți de porumb.
Prinţul Norodom Sihanouk al Cambodgiei în vizită în România în 1972 (Wikipedia) împreună cu dictatorul Nicolae Ceaușescu

Știu, toată lumea vrea cărți bune. Poate de obicei cu toții preferăm un roman care să ne facă să râdem, o carte distractivă. Însă e esențial să citim o carte precum asta. Întâi l-au omorât pe tata este o carte pe care trebuie s-o citiți. Trebuie să aflați ce s-a întâmplat în Cambodgia. Până acum, n-am știut nimic despre acest genocid și poate mulți dintre profesorii mei nu știu despre asta. Acest lanț de atrocități a fost sprijinit în mod direct de Nicolae Ceaușescu, dictatorul care a supus și țara noastră unor lucruri cu siguranță nu prea democratice, fiindcă și aici au suferit mulți oameni.

Mi-a plăcut enorm această carte, nu cred că trebuie să v-o mai spun. Și mă bucur atât de mult că am citit-o! A fost o lectură unică, diferită, o carte cu adevărat bună. M-a schimbat, m-a îmbogățit. Motiv pentru care i-am dat 5 pe GoodReads. A devenit una dintre cărțile mele preferate și abia aștept să citesc celelalte cărți scrise de autoare.

În prezent, Cambodgia se recuperează, fiind o țară democrată. Loung Ung este acum purtător de cuvânt a Campaign for a Landmine-Free World și călătorește în multe țări pentru a face cunoscute pericolele minelor terestre și nenorocirile din Cambodgia. Cartea cuprinde mai multe fotografii cu Loung și familia ei, făcute înainte și după ce au scăpat de genocid.

Din când în când, războiul s-a mutat din lumea viselor mele în realitate, așa cum s-a întâmplat în 1984, în timpul secetei din Etiopia, când vedeam zilnic imagini cu copii care mureau de foame(...) Aveau fețe supte, buze uscate, ochii duși în fundul capului. În ochii aceia o vedeam pe Geak și-mi aduceam aminte că nu-și dorea nimic altceva decât să mănânce.



Mulțumesc celor de la Târgul Cărții pentru această carte care m-a făcut, oarecum, mai conștientă decât înainte. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, pe site-ul anticariatului și librăriei online TârgulCărții.ro găsiți o mulțime de cărți, pentru toate gusturile, la prețuri excepționale. 

marți, 24 ianuarie 2017

RECENZIE „Hendrik de Mol și Planeta de Jad” de K.J. Mecklenfeld

 Ați văzut coperta? Strigă „Jad!”

Am terminat această carte destul de repede după ce am început-o, cam în trei zile, asta fără să citesc aproape toată ziua. Nu e o lectură pentru copii de mici întinderi sau extrem de ușoară, dar felul cum povestea decurgea, suspansul și mai ales stilul autorului de a nara totul m-au făcut să dau pagină după pagină.

Volumul al doilea din aventurile lui Hendrik de Mol ne poartă prin alte aventuri spațiale, pline de suspans și umor. Acum, Hendrik de Mol merge la școală ca orice băiat de 11 ani. Dar totul se schimbă într‑o clipă: mama lui dispare, maleficul unchi Severin îl amenință că îl va trimite la orfelinat și, pe deasupra, Floris și gașca lui îl terorizează. Transformat din nou într‑o cârtiță de pluș, dar de data aceasta cu o navă spațială nemaipomenită la dispoziție, Hendrik decide să se întoarcă în spațiu pentru a‑și regăsi părinții. Planeta de Jad nu este ce pare a fi, ursuleții de pluș sunt războinici încercați în bătălii, monștrii pufoși se dovedesc mai puțin primejdioși decât se zvonise, iar situația se răstoarnă (cu susul în jos, chiar) spectaculos.

Așa cum v-ați dat seama și voi, e rost de aventură! Acum, bunicul Martinus nu mai e alături de Hendrik în spațiu, iar sarcinile pe care le are de îndeplinit cârtița de pluș sunt mult mai diverse și dificile. Fiindcă află de la Berend că tatăl său se află încă în viață, Hendrik își pune-n minte să-l salveze și să-l aducă din nou pe pământ, căci îi simte lipsa mai mult ca oricând: acum că merge la școală, a făcut și el cunoștință cu nelipsiții bătăuși care se iau la harță cu toți copiii, mai ales cu Hendrik. 

Cum nu se poate altfel, de câte ori se întâmplă ceva rău în Universul Cunoscut, sceleratul Calavera e cel care-și bagă coada cu magia lui neagră. Astfel, scheletul de lemn coboară din nou pe Pământ pentru a se reuni cu Severin, transformat și el într-o jucărie mai mult decât hilară. Cum necazurile nu vin singure, Hendrik și prietena lui, Hildegard împreună cu Floris, bătăușul de la școală, se află în raza vrăjii lui Calavera și sunt transformați din nou în jucării de pluș....

...Așa că pleacă în aventuri galactice împreună cu Berend, care primește vești despre vechea Planetă de Jad, pe care Calavera vrea să pună mâna în speranța că-l va face atotputernic. Și așa încep aventurile printre jucării de pluș și de lemn, monștri și creaturi magice de jad.


Toată lumea vrea să plece în aventură cu Hendrik și Berend

Mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar mai mult decât primul volum. Țin minte că nu-mi plăcuse la primul faptul că nu era „atâta descriere pe câtă aș fi vrut” dar acum am remediat problema asta: încerc să nu simt atât de tare lipsa unei descrieri kilometrice (haha, Simina și problemele...). Dar stilul autorului chiar a evoluat și lumea aventurilor galactice (și pufoase) mi s-a părut mult mai bine definită.


— Am învățat ceva, să știi, în aventura asta. Orice acțiune are o reacție pe măsură. Mai devreme sau mai târziu, vei primi înapoi exact ceea ce ai dat. De aceea am ales să nu fie omorât. Nu am vrut să îl avem pe conștiință. Oricât de mult rău a făcut, este și el o ființă cu un suflet.

Cum era de așteptat, am aflat mult mai multe despre personajele din primul volum. Unele care apăreau doar în treacăt în primul volum s-au implicat total în a doua aventură a lui Hendrik. Am cunoscut, desigur, și personaje noi, de care am fost încântată. Veți vedea că unele personaje pozitive iau o turnură ciudată și, fără să vă dați seama, vă pun și vouă bețe-n roate.

—(...) Războiul este urât oriunde te-ai afla, Pământ sau Planetă de Pluș.

E un aspect foarte important care trebuie musai menționat: partea mai „psihologică” a cărții. K.J. strecoară adevărate lecții de viață în aventurile simpaticilor pufoși. Pentru că Floris bătăușul e transformat și el într-un pompon buburuză de pluș, rolurile dintre el și Hendrik se schimbă: victima de odinioară devine cârtița de pluș care știe cum să se descurce în spațiu, iar bătăușul se transformă într-un pompon neajutorat. 

De altfel, Hendrik e tentat să-i plătească lui Floris cu aceeași monedă, așa că pe parcursul aventurii îi face viața grea drăgălașei buburuze, Hendrik devenind agresor, iar Floris - o victimă, în ciuda lui Hildegard care făcea încercări disperate de „reeducare” a lui Hendrik. Un caz de bullying care-și schimbă rapoartele, adică. 


— Ei, ei, ușurel, zise Hendrik încruntat. Nu este momentul să facem educație, suntem în misiune...
— Ba este, spuse Hildegard neclintită. Momentulsă înveți ceva nou nu este unul special, ci unul ca oricare altul. Începi acum, nu mai amâna.

Această schimbare pare mai puțin importantă, dar e strâns legată de poveste. Hendrik și Floris trebuie să învețe pe parcurs să se suporte unul pe celălalt și amândoi învață lecții prețioase, fiecare trecând și prin statutul de victimă, dar și de agresor. Genial, adică. Mi-a plăcut enorm cum autorul m-a făcut să învăț niște lucruri frumoase (și, aș spune, esențiale) în timp ce mă distram copios, râzând sau întrebându-mă ce se va întâmpla mai departe.


Mi-am dat seama că nimeni nu se naște violent, ci vede la alții cum să se exprime prin violență. Am învățat pe pielea mea, însă, că obții rezultate mai bune dacă ești pașnic și refuzi să fii violent.

Mi-a plăcut felul cum decurgea acțiunea, nici prea repede (astfel încât să nu mai înțelegi nimic) sau prea încet. Nu m-a plictisit deloc, ci mi-a  antrenat tot timpul mintea ca să găsească răspunsuri la misterele care se iveau, într-un totaaal suspans. Și m-a făcut să râd, apropo, iar umorul e un lucru musai prezent într-o carte potrivită pentru copii.

Este o carte pentru copii (de toate vârstele), care m-a introdus în lumea pufoasă a răufăcătorilor lemnoși și eroilor pufoși O aventură de 5 steluțe !

 Țin să-i mulțumesc autorului până la... Planeta de Jad și înapoi pentru exemplarul cărții. Aventura asta a fost extrem de palpitantă și abia aștept al treilea volum. Cât de repede, sper! 

Voi ați citit cartea? Aveți de gând? O găsiți AICI . :)
Simina.

luni, 23 ianuarie 2017

Citate „Miradoniz” de Gheorghe Tomozei

Dacă are minți atât de înțelepte satul acela nu pare a fi tot atât de sărac.
Ți-am spus, tu taci altfel decât noi... Când taci și ne privești cu ochii țintă, ne îmbătrânești, Mihai. Ne grăbim să ne găsim vini imaginare... Astăzi, aruncând o privire, o „repede ochire”, cum îți place să zici, prin manuscriptele tale, m-a cuprins un fel de frig...

Tu trebuie să fii în primul rând Eminovici. Sînt mulți Mihai în țara noastră, Eminovici, dar, de va fi ceva de capul tău, ar fi numai unul.

— Vezi, Eminovici, aici e universul meu, cosmosul meu. Cărțile mă răpesc vieții reale și mă consacru lor cu devoțiune. Niciodată nu mi-am dorit mai mult în peregrinările mele,  decât o odaie simplă, văruită la un an odată, în care să așez o modestă masă de brad. O ladă cu cărți, un clondir în care să pun lumânarea și, dacă îmi bate cineva în geamul chiliei și e timp de taifas, o sofa roșie. Nu mă îndoiesc, orice gând ar avea tătâne-tău cu tine tu vei fi un om de carte. Hotărât, cărțile te-au ales și ele vor fi rostul vieții tale...

— (...)Trebuie să cercetezi cu dragoste și răbdare trecutul românilor, dragul meu, în istorie vei găsi pilde minunate despre nobleța neamului nostru, despre mândria lui de a fi liber. Mai ales asta...
— Ați fi atât de bun să-mi împrumutați câteva cărți? 
— Ție îți dau, Eminovici, deși sunt tare avar cu cărțile.

Dar nu plăcerea de a sorbi din halbele verzi (...), ori de a-l combate pe blajinul profesor de limbământ îl ține legat de scaun pe rumenul popă Veniamin.

— Prietenul tău a trăt și a murit fericit. Toți oamenii l-au îndrăgit, copile, și trebuie să începi să te deprinzi și cu gândul că într-o zi îi vei coborî sub iarbă și pe părinții tăi.
Își vedea netulburat de treburile moșiei cu afaceri tot mai încurcate prin cancelariile cu miros de cerneală stătută a Botoșanilor. Târziu, Raluca găsește cu cale să-l încunoștiințeze că odrasla lor a împlinit șase luni, ori un an, că a început să meargă, că a rostit primul cuvânt și că acela a fost tată (singura nevinovată minciună a Ralucăi, pe care, firesc, copiii o cheamă pe nume pe ea întâia oară) ori că are doi dinți și râde cu ei toată ziua...

This or That Book Tag | Întrebări și răspunsuri

A venit vremea să fac și un tag... Sau, mai bine zis, să mă arăt mai des pe-aici. Așa că iată-mă!
Mulțumesc  Alinei pentru nominalizarea la acest tag. Iată regulile:
  1. Menționează creatorul tag-ului
  2. Menționează blogger-ul care ți-a transmis ție tag-ul
  3. Alege o opține din cele de mai jos
  4. Dă tag altor 5 persoane pentru a realiza acest tag.
Preferi cititul în pat sau în alt loc? 
Eu citesc aproape oriunde, deși e mai confortabil să citesc în pat. Nu există o a treia variantă care se referă la un câmp plin de flori și iarbă verde într-un amurg târziu de vară? Nu? Bine. Voi alege cititul în pat, presupun...

Personaj principal feminin sau masculin? 
Chiar sunt obligată să aleg una din două?! Nu am nicio problemă când personajul principal e băiat, chiar nu mă deranjează. De multe ori m-am identificat enorm cu personaje băieți. Vă spun eu, Tom Sawyer e unul dintre prietenii mei cei mai buni. Și Summy Skim din Vulcanul de aur. Un visător total. Daaar, presupun că mi-e mai ușor cu personajele feminine; cert e că probabil mă înțeleg mai bine (?).

Gustări dulci sau sărate? 
Fiindcă trebuie să ne păstrăm sistemul imunitar cât mai puternic, voi alege gustările sărate, deși îmi plac foarte mult dulciurile. 

Trilogii sau serii alcătuite din mai multe volume? 
Dar întrebările astea sunt chiar grele, fraților! De obicei, dacă îmi place foarte mult cum sunt scrise, prefer ca și cărțile să aparțină unei serii, asta fiindcă vreau să petrec cât mai mult timp cu personajele de care m-am atașat și să plec în mai multe aventuri. 


Narațiune la persoana I sau narațiune la persoana a III-a? 
Cu siguranță, mi-au plăcut cărți narate la persoana I, dar înclin spre persoana a III-a. 

Citire în cursul nopții sau în cursul dimineții? 
Fiindcă uneori în timp ce citesc seara până târziu încep să mă doară ochii, voi alege dimineața.

Librărie sau bibliotecă?
Mie îmi place tare mult să merg la bibliotecă, dar îmi plac și librăriile, fiindcă îmi place să am propriile cărți. Să-mi fie cu iertare, aici n-o să aleg. Voi încălca regula? Da! Hai în aventură

Cărți care îți provoacă râsul sau cărți care te fac să plângi? 
Am citit cărți geniale care m-au făcut să plâng și cărți geniale care m-au făcut să râd. Totuși, voi alege prima variantă. 

Copertă albă sau copertă neagră? 
ALBĂ.

Roman psihologic sau roman de acțiune?
...Bine, voi alege romanul psihologic. Și romanul de acțiune de asemenea, muahahaha!

Dau tag-ul mai departe tuturor celor care doresc să-l facă. :)

M-am distrat să fac tag-ul ăsta, deși a fost destul de greu să aleg. Voi ce ați alege? 
Simina.

RECENZIE „Miradoniz - Copilăria și tinerețea lui Eminescu” de Gheorghe Tomozei

Tocmai ce am terminat de citit această carte - cu copertă neasemuit de frumoasă - care aștepta să mi se destăinuie încă de anul trecut... Ce-i drept, a avut parte de o rușinoasă amânare, momentul oportun venind pe 15 ianuarie, când s-au împlinit 167 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, dar cum n-am dispus de atât de mult timp (și atâta determinare) ca s-o termin mai repede, vă prezint umilele mele scuze pentru o recenzie atât de... întârziată.

După cum sugerează și titlul recenziei, Miradoniz e despre copilăria și tinerețea lui Eminescu, un fel de biografie a zilelor (mai) însorite din viața poetului, a unei perioade care ține până la terminarea studiilor din Viena. Spre deosebire de alte biografii, Miradoniz se arată a nu fi o carte rigidă, cu multe date și o atmosferă ceremonioasă sau plictisitoare, ba din contră.

Personal, am rămas cu un „gust” dulce după ce am terminat cartea, nicidecum cu epuizarea aceea atât de persistentă după ce termini de citit o biografie scorțioasă, de mare amploare, plină de date și mențiuni de ordinul cel mai important, închegate fără niciun pic de viață, fără ceva care să-ți țină interesul viu. În niciun caz nu s-a dovedit plictisitoare ca o lectură obligatorie pentru un referat sau o prezentare monotonă din manual.

Povestite cu admirație și mult umor, zilele petrecute în Ipotești, la Obergymnasium și în Viena sunt structurate în două părți (sau „cărți”): Dacă treci râul Selenei și Miradoniz, titluri inspirate, desigur, din poezii ale poetului.

Magia stilului cu care Tomozei relatează zilele copilăriei poetului m-a captat încă de la început prin proza atât de încărcată de lirism, care făcea ca orice descriere a ceva banal să se transforme în artă. Inițial m-am așteptat la mențiuni plictisitoare despre Mihai - copilul model și câteva date despre evenimente „importante”, dar n-a fost deloc așa. Copilul Mihai nu ne este prezentat doar în mod direct, ci mai ales prin întâmplările, jocurile copilăriei.
Contactul liber cu natura și oamenii este un aspect pe care îl va evoca mai târziu și în poemele sale: îi plăceau albinele (făcea vizite constante la moș Miron prisăcarul, fost apicultuor cu renume, care se refugiase la bătrânețe în pădure, singur, și care-l primea mereu cu nespusă bucurie pe Mihai), afla cele mai ascunse cuibare ale găinilor, construia cu Ilie, fratele și tovarășul său de joacă, mărețe castele de noroi în care fereca broaștele inamice și avea de totală credință din partea lui Șoltuz, câinele pe care numai Mihai îl putea călări.
ilustrația cu Mihai și moș Miron

Au existat momente când am râs din toată inima. Dar sunt scene și întâmplări care pur și simplu te emoționează, te mișcă, pline de afecțiune și candoare. Ca asta, care mi-a plăcut foarte mult, mi-a transmis multă candoare și naivitate copilărească:

Mihai e îngândurat. Arată cu capul spre gura beciului:
— S-a prins?
— Da. Un șoricuț mic. 
— Unde e?
— Păi nu mai e...
— Dă-mi-l!
— Cere-i-l motanului. Chioru l-a mâncat de cum l-a prins...
— Vreau șoricuțul, vreau să-l văd!

Cartea se continuă apoi cu adolescența și tinerețea poetului care-și face prieteni la Obergymnasium, unde îl întâlnește pe Aron Pumnul, profesorul de română care a văzut cel dintâi un mare potențial în gimnazistul avid de lecturi și fără prea mare interes asupra matematicii. Întâmplările din perioada ruperii de această instituție sunt frumos relatate în carte, așa că n-am să vă spun nimic cu privire la ele.

Mi-e teamă, Eminovici, că m-am irosit în zadar. Să nu lași timpul să ți-o ia înainte, dragul meu.

În schimb, perioada în care Eminescu e student trebuie menționată, cea în care a scris tot mai mult, tăinuindu-și manuscrisele pentru modificarea continuă a versurilor. Iubirea pentru teatru și capacitatea creatoare sunt dezvoltate semnificativ în acești ani.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, în primul rând fiindcă n-a fost o biografie formală, ci una plină de umor, având ceva ce face dintr-o carte o lectură de neuitat. Mi-a plăcut mult stilul autorului, proza aceea atât de lirică și magică, ce mă făcea să recitesc paragrafe întregi... Am dat, pur și simplu, pagină după pagină. Uneori frazele erau destul de încărcate, încetinindu-mă, dar asta nu m-a împiedicat să-i dau 5 stele  pe GoodReads.

Nu mai citisem înainte vreo lucrare care să se axeze pe copilăria sau tinerețea (sau amândouă) lui Eminescu. M-am gândit la carte ca la o cheie a incertitudinilor: existau lucruri improbabile pe care le auzisem și despre care voiam să aflu dacă sunt sau nu adevărate. Cartea conține pe alocuri și versuri ale poetului, potrivite cu contextul capitolului în care sunt plasate.

Văzusem un film și voiam să termin cât mai repede cartea ca să aflu răspunsul unei curiozități pe care mi-o insuflase filmul... Ei bine, mai mult de atât nu spun despre asta, e caz de amuzament grav...

Ilustrațiile sunt absolut geniale: nu am mai văzut decât rar cărți ilustrate (fără culoare, doar alb și negru) care să fie atât de expresive și pline de magie.
preferata mea

Vă recomand această carte nu numai dacă sunteți pasionați de Eminescu. Poate citind-o și nefiind pasionați, veți deveni. Oricum, e o lectură bună chiar și mijlocul unei săptămâni aglomerate. Pe mine m-a ajutat să mă relaxez în zilele când ajungeam cu o „față lungă” de la școală.

UPDATE: Sper că nu m-am exprimat greșit. Nu am spus că e o biografie mai altfel fiindcă ar fi înflorituri sau altceva... Mi s-a părut diferită fiindcă n-a fost plictisitoare și ceremonioasă, ca o lecție din manual. Au fost relatate diferite întâmplări și experiențe prin care a trecut poetul, toate povestite cu mult umor și admirație pentru Eminescu. Nu cred că au existat înflorituri, mi se pare o lucrare foarte sinceră din punct de vedere al justeții conținutului. :)

Voi ați citit această carte? Aveți de gând? Lăsați-mi părerile și gândurile voastre în comentarii. >:D<
Simina.
Găsiți citatele din carte dând click aici. :)

luni, 9 ianuarie 2017

Citate „Coraline” de Neil Gaiman



• Citate Coraline de Neil Gaiman*

*mică mențiune: de obicei scot destul de multe citate dintr-o carte fiindcă am grijă să evidențiez tot ce mă inspiră din ea, orice frază sau paragraf aș vrea să recitesc mai des. Atunci când scriu recenzia unei cărți, introduc citate pentru a exemplifica, dacă se poate, câteva aspecte menționate în cuprinsul recenziei. Uneori le scriu și la sfârșit, dar mă gândesc că n-aș vrea ca recenzia să „arate” foarte lungă sau „greu de citit” din cauza unui conținut aparent titanic. Așa că de acum voi introduce câteva citate în recenzie și restul le voi scrie separat, într-o postare ca și aceasta. Nicio grijă, vor fi fără spoilere. :) 

• Nu vreau tot ce vreau. Nimeni  nu vrea tot ce vrea. Nu cu adevărat. Ce farmec ar avea să am tot ce-mi doresc? Așa, cât așa bate din palme. N-ar mai conta. Ce-ar mai rămâne?

• Mâna o ustura, iar din genunchi îi curgea sânge pe pijamaua ruptă. Era la fel de rău ca în vara în care mama îi scosese roțile ajutătoare de la bicicletă: numai că atunci, în ciuda rănilor și a juliturilor (avusese coji peste coji la genunchi), Coraline simțise că se alesese cu ceva. Învățase ceva făcând ceva ce nu știa cum se face. 

• - Dar nu e corect, zise Coraline, în vis, furioasă. Pur și simplu nu e corect. Ar fi trebuit să se termine.
Băiatul cu fața murdară se ridică și o îmbrățișă strâns pe Coraline.
- Bucură-te, șopti el. Ești vie. Ești în viață.

• Coraline merse pe hol până la biroul tatălui ei. Deschise ușa. La computer era un bărbat, cu spatele la ea.
- Bună, zise Coraline. Am... adică ea a zis să zic că prânzul e gata.
Bărbatul se întoarse. Ochii lui erau doi nasturi, mari, negri și strălucitori.
- Bună, Coraline, zise el. Sunt lihnit de foame.
• - Nume, nume, nume, zise o altă voce, de foarte departe, pierdută. Numele sunt primele care se pierd, după ce dispar răsuflarea și bătăile inimii. Amintirile rămân cu noi mai mult decât numele noastre. Eu încă o pot vedea cu ochii minții pe guvernanta mea într-o dimineață de mai, ducându-mi cercul și bățul, cu soarele de dimineață în spate - și toate lalele legănate de briză. Dar am uitat numele guvernantei și numele lalelelor.

Citate pe care le-am introdus și în recenzie:

• -(...)Mi-a zis că e cealaltă mămică a mea, dar pe mămica mea adevărată n-am mai văzut-o niciodată.
-Fugi, zise prima voce - o altă fată, se gândi Coraline. Fugi cât încă mai ai suflu în plămâni și o inimă caldă. Fugi, cât mai ai minte și suflet.-N-o să fug, zise Coraline. Mi-a luat părinții. Am venit să-i iau înapoi.-Ah, dar o să te țină aici și zilele o să se prefacă-n praf, frunzele o să cadă și anii o să treacă unii după alții, ca tic-tacul unui ceasornic.-Nu, zise Coraline. N-o să mă țină.

• -Fugi, copilă. Pleacă de-aici. Vrea să-ți fac rău, să te țin aici pentru totdeauna, ca să nu termini niciodată jocul și să câștige ea. Mă silește să-ți fac rău. Nu mă pot împotrivi.
-Poți, zise Coraline. Fii curajos. 

• -Vrea să simtă că iubește ceva, cred, zise pisoiul. Ceva ce nu este ea.

• Era adevărat: cealaltă mamă o iubea. Dar o iubea așa cum un avar își iubește banii, sau cum își iubește un dragon aurul. În ochii din nasturi ai celeilalte mame, Coraline știa că ea era o proprietate, nimic mai mult. Un animal de companie tolerat, al cărui comportament n-o mai amuza.

Recenzia cărții o găsiți aici.
Simina.

luni, 2 ianuarie 2017

„Orașul pustiu” (Miss Peregrine #2) de Ransom Riggs - Recenzie

Titlu: Orașul pustiu
Autor: Ransom Riggs
Titlu original: Hollow City
Editura: ART
Data primei publicări: 14 ianuarie 2014
Data apariției (prezenta ediție): noiembrie 2015
Nr. pagini: 471

3 septembrie 1940 este ziua în care zece copii deosebiţi încearcă să se salveze de o armată de monştri. Miss Peregrine este singura care îi poate ajuta, dar ea este captivă în corpul unei păsări. Extraordinara aventură începută în volumul anterior din seria Miss Peregrine continuă într-o călătorie plină de neprevăzut pentru Jacob Portman şi noii săi prieteni. Fără altă soluţie, copiii pornesc către Londra, oraşul în care s-ar putea afla singura lor salvare, sperând să găsească acolo leacul care să o vindece pe Miss Peregrine. Pe străzile distruse, cu ferestrele clădirilor întunecate ca nişte ochi fără vedere, pericolul pândeşte la fiecare colţ. 
Ca un adevărat magician, Ransom Riggs se foloseşte şi de această dată de fotografii vechi, care completează şi pun în valoare fascinanta poveste a copiilor deosebiţi.

O carte genială despre iubire, prietenie, trecut și prezent, despre responsabilitate, datorie și alegeri grele; despre puterea de a te învinge pe tine însuți.

Mi-a plăcut foarte mult acest al doilea volum al seriei Miss Peregrine, care s-a dovedit a fi de departe mult mai bun ca primul. Stilul autorului a evoluat considerabil în toate privințele.

Primul volum al seriei ni-l prezintă pe Jacob, un adolescent care află că este deosebit, la fel ca prietenii săi de la un orfelinat vechi, uitat de lume, de pe insula Cairnholm. În al doilea volum, Riggs ne poartă alături de copiii deosebiți prin bucle ale timpului, cu speranța că vom ajunge teferi la Londra. Personajele trec prin încercări de neimaginat, având la îndemână puteri deosebite și în spate monștri oribili — strigoi și suflete-pustii.
Mă întrebam dacă aveam să-i văd și pe întuneric: erau niște făpturi făcute din umbre într-un oraș scufundat în întuneric.
Aventura magnifică din această carte ne conduce spre lumi din trecut, direct în mijlocul războiului — și cine nu și-ar dori să călătorească în timp?
La doar câteva minute de mers de la iadul acela, oamenii își vedeau de treburile lor.
Reușim să cunoaștem mult mai bine personajele conturate în primul; pe lângă asta, cum era de așteptat, facem cunoștință cu altele noi, interesante și enigmatice. Și relațiile dintre personaje sunt mult mai bine definite: grupul de copii deosebiți de la orfelinatul de pe Cairnholm capătă mai multă încredere în Jacob și în ei înșiși, iar relația dintre Emma și Jacob se amplificat, deși chestiunea lor e foarte delicată - veți afla voi mai multe despre asta, nu vreau să vă dau spoilere.

— Ce e? Mă întrebă Emma. Te holbezi la mine.
— Voiam să-ți mulțumesc, am spus.
Emma strâmbă din nas și miji ochii de parcă aș fi zis ceva amuzant.
— Să-mi mulțumești? Pentru ce?
— Pentru că-mi dai o putere pe care nu știam c-o am, am spus. Mă faci un om mai bun.

În afară de acțiune, personaje genialeși suspans, există și o parte mai... filozofică. Jacob este foarte contrariat de situația lui și inițial nu știe ce vrea, nici măcar nu crede că poate reuși ceea ce și-a propus, regretând într-un fel că s-a implicat în a-i ajuta pe copiii deosebiți. Deznădejdea îl încolțește ușor. Faptul că el și prietenii lui sunt vânați de monștri și tot grupul se bazează pe el îl face să-și piardă încrederea și speranța. Se simte inferior și, chiar dacă e unul dintre deosebiți, trăiește clipe în care se simte laș și neputincios.


Atmosfera creată de Riggs, călătoria în timp și fotografiile acelea vechi m-au făcut să simt fiori, închizând uneori cartea și meditând asupra aventurilor pe care, parcă, le trăiam atât de intens alături de personaje.
Am trecut printr-un cimitir distrus de bombardament, în care londonezi de mult uitați fuseseră scoși din pământ și aruncați în copaci, rânjind în costume putrezite.
Orașul pustiu e o carte scrisă cu mult umor. Sigur, momentele amuzante nu sunt prezente tot timpul, însă atunci când există, te determină să le recitești minute întregi și să râzi ca un zănatic.
— O, Doamne, sper că nu v-a supărat prea tare, continuă câinele, interpretând greșit tăcerea mea. Mârâilă e bine intenționat, dar trebuie să-l iertați. A fost crescut, literalmente, într-un grajd. 

Am scos din carte o mulțime de citate frumoase care mi-au atras atenția prin profunzimea lor. Chiar dacă acest volum e scris de un autor contemporan și e o carte citită de foarte mulți adolescenți și tineri (în principal), m-am ales cu o mulțime de cuvinte prețioase, niște fragmente care scoase din context sunt pur și simplu o mină de aur. 5 stele ★ pe GoodReads!
<<Important e să nu te împotrivești durerii>>, spune bunicul meu. <<Ea îți spune ceva. Întâmpin-o, las-o să-ți vorbească. Durerea spune: salut, sunt la fel ca tine; fac parte din sufletul-pustiu, dar și din tine.
Este o serie scrisă foarte, foarte bine, iar dacă vă doriți o lectură plină de suspans, personaje autentice, dar care să fie în același timp profundă și ca obiect în sine încântătoare, atunci asta e cartea potrivită.

Cartea este disponibilă aici, cu -24% reducere. Mulțumesc celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi această carte. Totodată, pe site-ul anticariatului și librăriei online TârgulCărții.ro puteți găsi diverse cărți, pentru toate gusturile, la prețuri excepționale. Lectură plăcută vă doresc!
Simina.