sâmbătă, 11 februarie 2017

RECENZIE „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen


Când domnul Bingley, un june cu nume bun și o avere considerabilă vine în Hertforshire, doamna Bennet vede oportunitatea perfectă pentru a-și mărita una dintre cele cinci fiice încântătoare. Răsturnările de situație, momentele de cumpănă, dar și evenimentele fericite nu lipsesc din această carte care a devenit unul dintre cele mai celebre romane de dragoste, o carte citită și adorată de generații.

Cred că aproape toate fetele de vârsta mea și chiar tinerele femei visează sau au visat măcar o dată să trăiască în societatea aristocratică a secolelor XVIII-XIX, să aibă ca pretendent un tânăr june frumos și nobil, care s-o cucerească prin dansuri, scrisori, declarații și alte fantasme din astea. Chiar ar fi tare frumos, sincer, dacă în societatea de atunci nu ar fi existat regulile și lucrurile impuse atât de dur tinerelor fete și nu numai.

Până acum, mi-am format ideea că în centrul cărții stau Bingley și Jane, prima fiică a soților Bennet, de care se îndrăgostește noul venit. Și între cei doi se produc scântei, dar pe mine m-au încântat mult mai mult Elizabeth și Darcy, pretendentul ei, care sunt, de altfel, și personajele centrale ale cărții.

Elizabeth este frumoasă, dar și inteligentă — o femeie care pare să aibă toate calitățile, numai rude nobile nu. Îl cunoaște pe Darcy la un bal, dar mai târziu află că este un om arogant și mândru, iar zvonurile care circulă mai târziu pe seama lui o indignează de-a dreptul.

Amândoi sunt niște personalități puternice, minți cultivate, genul acela de personaje pe care le adori doar prin modul lor de a gândi și de a se purta, care s-ar potrivi atât de bine, dar care e puțin probabil să fie împreună.

Și totuși,  Darcy îndrăgostește de Elizabeth, iar aceasta îl respinge din cauza zvonurilor care circulă pe seama lui. Mi se pare ciudat, totuși, că Elizabethei o se „luminează mintea” și decide să-i acorde o șansă domnului Darcy doar după ce trece împreună cu unchiul și mătușa ei pe la proprietățile pe care le deține. Știu că autoarea construiește povestea în așa fel încât între cei doi să existe o dragoste pură, fără ca bunurile materiale să intervină, dar mi se pare că autoarea a făcut să pară că Lizzy îi acordă lui Darcy o șansă doar din cauza banilor lui.

În ciuda acestui lucru, cele două personaje se numără acum printre preferatele mele. Au fost singurele pe care am reușit să le agreez pe tot parcursul lecturii. Pe de altă parte, au fost și personaje pe care nu le-am plăcut, ba din potrivă. Vărul fetelor, domnul Collins, e unul dintre  cele mai detestabile personaje din toată literatura pe care am citit-o până acum, alături de „cunoștința lui personală”, Lady Catherine. Într-adevăr, autoarea a reușit să creeze două personaje care reflectă perfect defectele omenești din acele vremuri, precum și din prezent.

Tot în rândul personajelor dezagreabile intră și doamna Bennet, care nu doar pare, ci și este uneori lipsită de bun simț. Desigur, orice mamă ar face tot ce-i stă în putință pentru binele copiilor ei, înțeleg asta, dar lipsa de educația și nerozia pe care ea o arată în unele momente te fac pur și simplu să citești mai repede doar ca să treci mai repede prin scenele doamnei Bennet. De asemenea, Lidya, una dintre fiicele ei, nu e nici ea mai cultă sau cu mai mult bun simț. Kitty, deși studiază foarte mult și vrea să pară inteligentă, sfârșește prin a-și arăta și mai mult defectele, iar Mary e destul de deșteaptă ca să devină o femeie educată și demnă de admirație, însă ignoranța tatălui său, care se amuză pe seama prostiei celor din jurul ei, nu o ajută deloc, cum nici Elizabeth sau Jane nu îi oferă destulă atenție.
Apropo de Jane, mi-a plăcut foarte mult caracterul acestui personaj, deși sufletul său pur și bunătatea pe care o arată tuturor pot părea de necrezut. Delicatețea și faptul că îi pasă de alții mai mult decât de ea m-au făcut să o simpatizez. Naivitatea ei absolută mi s-a părut uneori exagerată, căci se punea uneori în pericol doar fiindcă nu-i credea pe ceilalți în stare de lucruri rele.  În altă ordine de idei, nu m-a impresionat prea mult. E un personaj care, zic eu, aduce mai multă delicatețe și feminitate acestei lecturi, fiind și un model demn de urmat, dar în afară de asta nu are nimic deosebit.

 Au fost și personaje care inițial par niște „îngeri”, adevărați maeștri ai ipocriziei. N-am să vă spun, desigur, care sunt aceia, fiindcă aș strica, mai mult sau mai puțin, magia lecturii, fiindcă de aceste personaje se leagă enigme și răsturnăride situație din cele mai surprinzătoare. Am tras concluzia că, dacă nu mă obișnuiam cu ironia subtilă a autoarei, ajungeam să urăsc de-a dreptul cartea doar din cauza personajelor absolut detestabile.

Mi-a plăcut mult cum totul era descris până la cele mai mici detalii, eleganța și rafinamentul acelor vremuri, cu o măiestrie și o pricepere pe măsură. Deși uneori capitolele erau destul de lungi, nici nu-mi dădeam seama când se termina unul și începea altul, căci eram foarte absorbită de povestea cărții, mai ales spre sfârșit, când voiam să aflu cu tot dinadinsul ce se va întâmpla între Elizabeth și Darcy, dădeam paginile una după alta fără să simt oboseală sau plictiseală.


Mi-au plăcut evenimentele imprevizile (și dezastruoase) care compuneau o tentă atrăgătoare cărții și îi dădeau o notă dinamică. Faptul că răsturnările de situație s-au ivit exact atunci când mă așteptam mai puțin este cu siguranță un plus.

Mi-a plăcut atmosfera, povestea și ideea cărții. Am apreciat faptul că autoarea a reușit să mă facă să intru în poveste și să trăiesc intens acțiunea.

Mi-a plăcut foarte mutl cartea, deși meditând asupra ei mi-am dat seama că și-a pierdut puțin din impactul inițial pe care l-a avut asupra mea. Încă păstrez în inimă ce am simțit lecturând-o și iubesc personajele care m-au cucerit. Am dat cărții 5 stele ★ pe GoodReads și vă invit să o citiți și voi dacă sunteți în căutare de romane de dragoste cu personaje rafinate sau sunteți vrăjiți de atmosfera secolelor optsprezece-nouăsprezece.

Aștept, desigur, păreri despre carte în comentarii și impresii despre film, căci nu l-am văzut încă.😄😊
Simina.

RECENZIE „Vechiul oraș imperial” de Yasunari Kawabata



Yasunari Kawabata s-a născut la 14 iunie 1899 și a decedat la 16 aprilie 1972. A fost un  prozator japonez care a primit premiul Nobel în 1968, fiind al treilea asiatic distins cu acest premiu.

Vechiul oraș imperial sau Kyoto sau Tinerii îndrăgostiți din străvechiul oraș imperial sau Vechiul oraș imperialo are în centrul acțiunii pe Chieko, fiica proprietarilor unui magazin de mătăsuri pentru kimono-uri din Kyoto, despre care ea descoperă că nu sunt părinții ei adevărați.

Ca mai toate operele sale, Vechiul oraș imperial este o scriere cu un spațiu epic gol. Se favorizează deplasarea centrului de greutate spre episod și detaliu. Am observat doar cam pe la jumătatea cărții că începe o acțiune propriu-zisă, în relația lui Chieko cu sora ei pierdută.


De asemenea, și fiul de țesător de obi-uri pe care Chieko îl ține la distanță sau dragostea ei secretă pentru prietenul său din copilărie, Shinichi, par să țeasă un fir al acțiunii, o poveste de dragoste; însă, spre dezamăgirea mea, acestea două nu au un deznodământ la final; întâmplările care ar trebui să urmeze sunt, de fapt, lăsate pe seama imaginației cititorului sau, așa cum cred eu, sunt înlăturate din centrul cărții pentru ca celelalte aspecte, poate mult mai importante, să intre în atenția cititorului.

— Dacă-i așa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur...?
— Câtuși de puțin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie strașnică la noapte și scutură toate florile?
— Atunci nu ne mai rămâne decât să admirăm frumusețea florilor scuturate.


Trebuie să menționez că multe evenimente din viața autorului au fost transpuse în carte; am să exemplific prin adopția lui Chieko și despărțirea de sora ei: asemenea lor, autorul a fost despărțit în copilărie de fratele său și asemenea părinților lui Chieko, Yasunari Kawabata a avut un singur copil — o fetiță adoptivă.

Mi-a plăcut cum personajele sunt conturate foarte tare pe baza a ceea ce spun și fac. Observăm în comportamentul lor adevărata fire pe care o posedă, caracterul și personalitatea lor. Autorul nu condamnă personajele, nu le face observații, însă ne arată foarte clar faptele lor, care nu sunt întotdeauna de lăudat. Au fost personaje pe care le-am admirat și îndrăgit enorm, precum sora și mama lui Chieko.

Personajul principal m-a intrigat foarte mult. Chieko pare mereu tristă, melancolică, singuratică în mijlocul propriei familii. E oarecum izolată și mereu tristă, însă nu vrea s-o arate părinților săi. Îi plac momentele de singurătate, când admiră viorelele crescute în scorbura arțarului din grădină sau contemplă pădurea de cedri.


Lacrimile fetei de pe Muntele de Miază-noapte erau lacrimi de bucurie. După ce le plânse, fața îi rămase senină.
*
Chieko nu știa să se bucure așa de simplu și de firesc cum știa fata asta.
*
(...) totul depinde de ce e în sufletul tău! își spuse Chieko și grăbi pasul.

 În unele momente parcă mă identificam cu ea, iar în altele pur și simplu îmi venea să strig de ce ești atât de tristă când în jurul tău sunt atâtea lucruri minunate?!, asta fiindcă autorul ne prezintă foarte multe peisaje și locuri frumoase din Japonia, grădini, temple, păduri de cedri, lacuri și piețe pe unde se plimba Chieko.

— Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca și florile, spuse el și râse.

Acum știu, însă, știu că plimbările ei în care contempla frumusețea lumii erau doar niște singurătăți în care scăpa de tristețe sau, dimpotrivă, melancolia o rodea și mai tare.

Sunt conturate și aspecte ale societății și mentalității oamenilor de atunci, totul pe fundalul unei Japonii care ia contact cu Occidentul și a tradițiilor și ritualurilor străvechi japoneze, precum ceremonia ceaiului.

Un rol foarte important în proza lui Kawabata, mă încumet să cred eu, este felul cum descrie totul, pictând parcă în mintea cititorului peisajele naturale care apar în carte. Pădurea de cedri, grădina cireșilor, munții sau chiar numai arțarii și minunatele viorele ale lui Chieko, toate sunt descrise într-un mod poetic dar totodată simplu. În privința acestor descrieri făcute de Kawabata, cred că îl pot numi poetul prozator sau prozatorul poet. De asemenea, orașele, clădirile și evenimentele sunt decrise amănunțit, alături de sărbătorile străvechi și tradițiile japonezilor, cartea fiind încărcată de cultura japoneză care se află într-un anume fel în antiteză cu înclinația  spre creștinism pe care o prezintă Chieko.

Iar în privința enigmelor pe care le dăruiește celor care îi citesc cărțile, îmi permit să-l numesc pe Kawabata ca fiind și... filozof. Un filozof care se bazează pe evenimentele posibile din viața oamenilor și își obligă cititorii să gândească asupra lor; într-o manieră subtilă, le pune creierul la treabă. Mi-a plăcut faptul că prin tot ceea ce se întâmpla, deși autorul nu se baza pe acțiune, puteam scoate din context unele personaje și întâmplări care astfel deveneau învățături foarte frumoase și demne de urmat.
pădure de cedri

De exemplu, greierii pe care îi crește Chieko într-un vas de Tamba și care îi aduc aminte de o veche poveste, Univesul din vas. Cei din vas nu sunt acolo pentru că lumea exterioară nu e demnă de interes, ci pentru că aceștia nu știu că trăiesc într-un vas; orizontul lor se limitează la viața trăită izolați în vasul antic de Tamba. Putem compara limitarea acestor greieri cu limitarea noastră atunci când refuzăm să ieșim din spațiul nostru de comfort pe care, sunt sigură, îl avem sau l-am avut fiecare.

— Să spui că florile se scutură nu se potrivește decât pentru florile de cireș. Dar despre lalele cum poți să spui?
(...) — Hai să plecăm de aici, spuse Hideo cu voce blândă. M-am convins, în orice caz, că țesăturile cu modele de lalele care se vând astăzi nu seamănă nici pe departe cu lalelele vii.

*
— Muntele Hiei nici nu pare chiar așa de înalt. Să fie oare din cauza ceții? se adresă Sasuke lui Takikiro.
—Ceața primăverii îl face să aibă mai multă grație... răspunse Takikiro și privi câteva clipe îndelung spre munți. Dar, nu simți cum trece primăvara, domnule Otomo? Uite chiar și după acest abur.

Deși inițial credeam (ca o neștiutoare) că e un roman grafic sau o poveste desprinsă dintr-un anime, cartea m-a surprins foarte plăcut și totodată m-a impresionat prin profunzimea ei, dându-i ★ stele pe GoodReads.

Vă invit și pe voi să citiți cartea, dacă vă plac autorii asiatici, cărțile mai ușor de citit și totodată meditative, care să vă dea de gândit, sau dacă doriți să descoperiți Japonia, cu peisajele și vechile ei tradiții.
Simina.

RECENZIE „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupéry | Inocență și înțelepciune

Titlu: Micul prinț
Autor: Antoine de Saint-Exupéry
Titlu original: Le Petit Prince
Editura: RAO
Data primei publicări: 6 aprilie 1943
Data apariției (prezenta ediție): Decembrie 1998
Nr. pagini: 122
Ilustrator: Antoine de Saint-Exupéry 

O carte frumoasă, emoționantă, scrisă pentru copii și neapărat recomandată adulților.

Voiam de foarte mult timp să citesc această carte, încă de pe vremea când eram o puștoaică din clasele primare care venea acasă aruncându-și ghiozdanul pe pat, pregătită să vizioneze noul episod din serialul animat Micul Prinț. 

Atunci nu am reușit să vizionez toate episoadele, dar în vacanța de iarnă a lui 2015 am reușit să le văd pe toate împreună cu soră-mea; am fost foarte curioasă dacă povestea din desene se potrivește cu cea a cărții.

Cartea urmărește povestea unui pilot naufragiat în deșert ce întâlnește un mic prinț care îi cere să-i deseneze o oaie. Pilotul, care este și narator, povestește totul dintr-o perspectivă matură și înțeleaptă, dar totuși copilăroasă; am avut impresia că citesc cuvintele scrise de un copil mai mare. Pilotul este un adult care nu vrea să se transforme într-un om matur și nepăsător, așa că își păstrează cum poate mai bine latura copilăroasă și tot ce-a mai rămas din candoarea lui, lăsând copilul din el să iasă la iveală.

Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătățit părerea despre ei.

Până la urmă, pilotul e de acord și încearcă să-i intre în voie Micului prinț, desenând tot felul de oi care însă nu-i sunt pe plac. Mai târziu, îi face și un portret.

Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac. Desenul meu e însă, bineînțeles, mult mai puțin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. Pe când aveam șase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor(...)

Micul prinț rămâne cu pilotul nostru și, astfel, poate fi cunoscut de cititor. Primul lucru pe care îl aflăm este că Micul prinț vine de pe asteroidul B-612.

Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.Acesta a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internațional de Astronomie, o mare demonstrație a descoperirii sale. Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta. Așa sînt oamenii mari.

Niciodată nu știam ce se va întâmpla mai departe, ceea ce mi-a întreținut suspansul și curiozitatea. În timp ce citești ești prins într-un mister total, cu personaje pline de metafore și enigme.


Deși cartea conține o mulțime de metafore și anecdote care pot fi extrase și considerate adevărate lecții de viață și sfaturi esențiale, stilul autorului e destul de simplu și cartea nu poate fi considerată grea. Poate fi citită la orice vârstă, iar dacă alegeți să o recitiți n-are să vă plictisească, pentru că oricât ai citi-o, tot vei găsi ceva nou; e o sursă inepuizabilă de interpretări.

— Trebuie totuși să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii.

Sunt foarte multe idei care mi-au plăcut enorm. De exemplu, faptul că oamenii trebuie să creeze legături, să îmblânzească alți oameni, făcându-și prieteni noi.

Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebiți de-ai tuturora. Pașii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie.
— Numai timpul împărțit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de prețioasă. (...)Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiți. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu ești răspunzător de florea ta.

De asemenea, cartea ne face într-un mod subtil să punem maturizarea noastră sub semnul întrebării. Cât de mult și în ce sens m-am maturizat? Sunt mai bună, realizez mult mai multe, cu alte cuvinte am evoluat - sau doar m-am dezvoltat din punct de vedere fizic și am devenit mult mai nepăsătoare?...


În călătoria sa spre Pământ, Micul prinț a trecut, desigur, prin Spațiu și a descoperit multe alte planete. Astfel, întâlnește un businessman, un bețiv, un vanitos, un rege, un lampagiu și un geograf, fiecare având planeta lui micuță. Asta ne duce cu gândul la limitarea fiecăruia dintre noi...
Aceste personaje, alături de alte câteva (cum ar fi Trandafirul și Șarpele) reprezintă defecte omenești, cât și urmările lor.
Acasă, eu aveam o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...




Tare s-ar mai socoti jignită, își zise el, dacă ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse și s-ar preface chiar că moare. ca să scape de rușine. Iar eu aș fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze și pe mine, s-ar lăsa să moară cu-adevărat...

Mi-a plăcut mult partea cu căutarea fântânii prin deșert. Citind-o, am primit altă lecție de viață: că lecțiile trebuie învățate și pe propria piele.

De aceea e frumos pustiul, zise micul prinț, fiindcă undeva ascunde o fântână...

Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe detalii despre carte. Micul prinț e o carte ce cuprinde o poveste plină de frumusețe și înțelepciune. Nu regret că am citit-o și vă mărturisesc că aproape în fiecare zi recitesc câte un citat sau două din ea — după ce o citești, nu te mai poți sătura. I-am dat 5 stele ★ pe GoodReads.

Cartea este disponibilă aici, cu -45% reducere, pe site-ul anticariatului și librăriei online Târgul Cărții. Le mulțumesc din suflet pentru această carte minunată, cu care sper să vă delectați și voi. De asemenea, pe site găsiți și alte cărți frumoase, pentru toate gusturile, la prețuri excepționale.
Simina.

vineri, 10 februarie 2017

RECENZIE „Și v-am spus povestea așa” de Florin Bican


Doru și părinții săi fac o călătorie spre Sinaia. Abătându-se puțin de la drum spre Posada, aceștia ajung într-un loc magic numit Fantascalia, unde pot sărbători Paștele cailor. Și, fiindcă ei au ajuns tocmai la timp, au ocazia să asculte o poveste împletită din mai multe povești, spusă în compania celor mai destoinici și uimitori eroi din basmele cu care am crescut cu toții. Ascultând povestea, eroii care se adună acolo își aud propriile povești și, astfel, își aduc mai bine aminte cine sunt ei și renasc, putând da viață mai departe poveștilor lor.

În fiecare an se povestește alt mănunchi de povești, iar povestitorul este de fiecare dată altul. Anul acesta venise rândul poveștilor cu cai năzdrăvani – de aia se numea sărbătoarea „Paștele Cailor”. Dar cine va spune povestea, nu vor ști până când nu dau semnalul câinii din Giurgiu.

Cartea e numai bună pentru copii, dar mai ales pentru adulți. Nu știu de alții, dar când am citit eu cartea, am renăscut la fel ca eroii poveștilor ei. Fiindcă povestea creată de Florin Bican se bazează pe mai multe povești din literatura română, cu care am crescut toți, e în același timp o aventură formidabilă și o reamintire a zilelor atât de vesele din copilărie.

De exemplu, atunci când citeam despre Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure Șchiop, mi-am amintit foarte clar momentele când mi se citea povestea lui Aleodor și faptul că personajul acesta mi se părea foarte straniu, chiar înfricoșător. Mi-a plăcut foarte mult cum autorul a combinat aceste povești și a întrunit toți Feții-Frumoși, răufăcătorii, prințesele, zânele și mai ales toți căluții deosebiți din povești, încadrându-i într-o aventură plină de suspans care are un scop nobil — și pe care îl veți dori împlinit după ce-l veți afla.

Stilul autorului e pur și simplu savuros. Florin Bican are un umor de zile mari, lipsit de zeflemea. Limbajul pe care îl folosește nu e ca cel utilizat în majoritatea romanelor, dar mai ales a cărților pentru copii scrise în zilele noastre, atât de pline de jargon și argou. E, mai degrabă, limbajul folosit în basme, simplu dar atrăgător, cu o notă modernă ce îmbogățește povestea. Cu toții aflăm, deci, că ursitoarele chiar urseau înainte, nu se prefăceau, ca azi, când sunt...

(...) niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii, „Cât mai stăm, fată?”

Sinceră să fiu, orele de limba română ar fi mult mai distractive și atractive dacă, după ce am studia ore întregi un anumit basm (învățând pe de rost o mie și una de definiții pentru măritul examen) am citi și vorbi măcar puțin despre repovestirile din această carte, cum ar fi Făt-Frumos cu părul de aur sau Harap-Alb, care mi s-au părut delicioase.

Muream de nerăbdare să citesc în continuare basmul înțesat de umorul calului care-l povestea, cum mi s-a întâmplat la istorisirea căluțului Hiparion, cu Luceafărul. Repovestirea asta e în rime și absolut genială. Unde mai pui că, atunci când vorbea cu ceilalți cai, Hiparion tot în rime o dădea — și-și arăta credința pentru veșnica poezie. Calul meu preferat din toată cartea, asta e clar. 

A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, un cal cu aripi îngerești, cu coama-nvolburată. Și calul ăsta sunt chiar eu, cum cred c-ați priceput; dar nu am fost așa mereu... (...)De mic, păduri cutreieram și-n adieri ușoare de frunze ce foșneau pe ram, dormeam lângă izvoare... Urmând al valurilor glas, în unda străvezie, sub vraja calului Pegas, ghiceam o poezie și-o repetam de multe ori, cu voce lină, clară, să pot pe toată, până-n zori, s-o-nvăț pe dinafară. Căci nu voiam să-nvăț să fac minuni de vitejie. Un singur lucru mi-era drag – eterna poezie. Când mama mea s-a lămurit că-s língav și cúsurgiu, mi-a tras un ghiont de-am auzit cum latră câinii-n Giurgiu. Și, fascinat de ghiersul lor, am fugit de-acasă, spre încotro-și uneau în cor cântarea lor duioasă.

Nici până azi nu pot să spun de Giurgiu chiar există, deși umblat-am de nebun prin lumea asta tristă, până când soarta m-a adus în curte la o babă — n-aș fi rămas o clipă-n plus, aș fi plecat degrabă. Dar baba cea cu chipul slut era o vrăjitoare: m-a fermecat de n-am putut să stau nici în picioare, necum să fug din casa ei și să mă-ntorc la mama. Mi-am consumat, ani mulți și grei, în casa babei drama.

Copiii sigur vor gusta povestea, iar cei mai mari vor înțelege și lecțiile din spatele aventurilor uimitoare ale celor mai iubiți eroi. Mi-a plăcut mult cum personajul principal în jurul căruia se-ncheagă toate aceste povești descoperă binele și răul, sau învățăturile frumoase strecurate printre istorisirile căluților.

Împărăția cea adevărată e-n sufletul omului. Pe aceasta trebuie să o păzim. Și dacă o păzim cum se cade, fiecare din noi, nici împărățiile din afară nu vor putea fi smintite.

De asemenea, vorbele pline de duh rostite și de Sfânta Duminică sau alte personaje care debordează de bunătate sunt, cu siguranță, destul de bine înțelese de copiii puțintel mai mari — sau poate și de cei mici, cu puțin ajutor de la părinți.

Numai cei deprinși să gândească și să spună adevărul întreg nu cad pradă tertipurilor jumătăților de om care au împânzit lumea și care nu se dau în lături să înghită omul cu totul, cum au pățit cei doi din colivie.

Stăpân nu-ți poate fi decât cel care te iubește.

Până la urmă, ceea ce am apreciat cel mai mult la cartea asta a fost că e originală. Florin Bican e un geniu. Autorului și celui cu ideea cărții, Dragan Ibrahimovici, le fac o plecăciune. Nu e lucru ușor să scrii o carte care să trezească în cititor emoții și nostalgii atât de puternice, introdus fiind într-o lume atât de frumoasă, încât să zâmbească dar să se și teamă de zece ori pe minut sau mai mult. Vă dați seama de câte ori mi-a zâmbit inima pe tot parcursul lecturii, dat fiind că n-am sărit niciun paragraf? De un infinit de ori, normal! Asta fiindcă și cartea e infinit de frumoasă și infinit de specială. Ceea ce m-a făcut să-i dau 5 stele  pe GoodReads.

Și ilustrațiile realizate de Mircea Pop sunt un plus al cărții, deși trebuie să recunosc că mă așteptam la un pic mai mult din partea ilustrațiilor, dar e OK și pot să spun că mi-au plăcut.


Așa că, dacă plănuiți să evadați din cotidianul monoton, să vă retrăiți copilăria, să faceți cunoștință cu personaje pe care le-ați iubit și pe care sigur încă le păstrați în inimă, sau dacă vreți să vedeți ce poate crea condeiul unui om înzestrat cu geniu, atunci vă îndemn să citiți cartea asta. O să întineriți, vă garantez. Pardon, o să renașteți la fel ca eroii din basme!

Mulțumesc celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a-mi retrăi copilăria atât de intens! Pe site-ul lor (librărie și anticariat online) puteți găsi foarte multe cărți pentru gusturile și domeniile la prețuri excepționale, cum ar fi cartea de față, Și v-am spus povestea așa pe care o găsiți cu -24% reducere, aici.

marți, 7 februarie 2017

RECENZIE „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu


Făcând parte dintre romanele moderne, Ciuleandra nu respectă canonul momentelor subiectului, astfel încât începe tocmai cu intriga: crima care schimbă viața lui Puiu Faranga. Acesta își sugrumă soția într-un acces de furie, pozând în ipostaza de criminal cu sânge rece.

Imediat după ce înfăptuiește crima, Puiu se trezește ca după o baie rece și se refugiază sub aripa protectoare a tatălui său, fost ministru și om cu renume mare. Acesta nu-și poate crede ochilor — A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta ta mârșavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut și tot ce nădăjduiam în viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaș ordinar! 

Pentru a-și salva copilul de la ispășirea crimei și numele de la o totală terfelire, tatăl încearcă să-și convingă odrasla să accepte internarea într-un sanatoriu, pe motiv că este nebun și deci total iresponsabil de fapta lui.

— Vrei să mă declari nebun?
— Vreau să te salvez! accentuă tatăl. În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate unde vei sta sub observație medicală un răstimp. (...)Va depinde numai și numai de tine să dovedești lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, firește, socoteala cu tine însuți, cu sufletul tău, ai să ți-o faci singur! Ispășirea inevitabilă pentru imensa-ți nedreptate față de sărmana Mădălina se va depăna în conștiința ta, fără ca eu să mai pot fi de ajutor...

Zis și făcut! Deși Puiu se opune într-o oarecare măsură deciziei tatălui său, este obligat să-i accepte dragostea salvatoare. Policarp Faranga se bazează pe un vechi prieten, profesorul Demarat, că îl va declara pe Puiu bolnav de nervi și-l va scăpa de osândă. Deși planul pare perfect, doctorul este plecat din țară și un altul, mai tânăr și neștiutor în astfel de afaceri, îl are ca pacient pe Puiu.

Ce planuri, când nimic nu mai depinde de dânsul, când el a ajuns o jucărie stricată aruncată între patru ziduri...

Mi-a plăcut foarte mult această a doua carte a lui Rebreanu pe care am citit-o. Nu știu cum să fac o distincție între Pădurea spânzuraților și Ciuleandra, căci mi se par infinit de profunde și actuale. Fiindcă este un roman psihologic, autorul se axează pe conturarea trăsăturilor personajului principal, Puiu Faranga. Acesta nu este nebun la început, ci criminal, iar pe parcursul șederii lui la sanatoriu starea lui psihică cade dintr-o extremă în alta tot timpul.

— Mă crezi și laș, tată?
— Asasinii sînt de obicei lași, ripostă Faranga cu o răceală tăioasă.

Gândurile și stările lui se schimbă cu repeziciune: când credeam că în sfârșit Puiu e mai bine, că a scăpat de frământări, imediat se întâmpla ceva neprevăzut care îmi arăta că e într-o stare mult mai proastă. Alienarea mintală se produce, de fapt, pe parcurs, comportamenul personajului fiind tot mai bizar și ieșit din comun cu fiecare zi în care stă la sanatoriu.


Îi rămase fluturând în minte că niciodată n-a putut adormi cu lumina aprinsă și o teamă că nici acuma nu va putea... Și adormi îndată...

Puiu chiar ajunge, la un moment dat, la concluzia că este un criminal înnăscut; că pornirile lui ucigașe au fost oprite până acum doar de tatăl său și de cei care l-au iubit, dar că el trebuia să omoare pe cineva și soarta a făcut ca și Madeleine, soția lui, să fie osândita. Își aduce aminte de plăcerea cu care privea la găinile care erau tăiate.

Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, știu eu... nu știu... Și atunci n-am mai putut îndura țipătul și m-am năpustit asupra ei...

Mi-a plăcut foarte mult motto-ul de la început și faptul că în el e cuprinsă esența cărții și însuși personajul principal. Încercarea lui Puiu de a se crede altcumva de cum este și faptul că la sfârșit își dă jos masca, arătându-și adevăratul caracter, adevărata situație mentală și sufletească e în legătură directă cu motto-ul. E vorba, deci, și despre ceea (cine) crezi că ești și ceea ce ești de fapt.


A fost foarte interesantă legătura dintre personaje și Ciuleandra, un dans de la munte. Nu vreau să vă spun ce e cu dansul acesta și care e legătura dintre el și poveste, ci vă las satisfacția de a afla. La început, nu mi-aș fi imaginat ce am aflat, dar a fost minunat cum povestea personajelor a luat o întorsătură neașteptată. A fost un fel de BUM! care m-a lăsat cu gura căscată, fiindcă nu mă așteptam deloc la așa ceva. Sigur că pe parcursul cărții întâlnești câteva indicii - minore, de altfel - a ceea ce urmează să se întâmple, dar n-am fost în stare să le cred.  Ceea ce, sincer, apreciez la o carte. Ăsta e și motivul, alături de poveste, scriitură și personaje, pentru care am dat cărții 5 stele ★.

— Nu te-am descusut deloc, adevărat... Nu te-am întrebat nici de ce-ai omorât-o și nici cum ai omorât-o... Ar fi fost și de prisos. Moartea vorbește mai elocvent decât toate frazele.


Mi-a plăcut foarte, foarte mult și v-o recomand cu drag, dacă vă plac romanele psihologice, poveștile de dragoste mai neobișnuite, dacă aveți nevoie de o lectură care să vă scoată din monotonie sau chiar dacă nu puteți bifa unul dintre motivele de mai sus. Merită să ieșiți din zona de confort, orice fel de lecturi v-ar plăcea în general, și să lecturați Ciuleandra.

În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. De-abia atunci i se lămurește că el constituie o lume separată, complicată(...) Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă, de la care a și dobândit conștiința existenței. Tragediile ca și bucuriile cele mari omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte și singurătatea mai mare. 
Ne citim,
Simina. 

luni, 6 februarie 2017

Leapșa: Printre cărți Book Tag

Salutare, dragi cititori!

Iată că s-a încheiat și prima lună din 2017 (apropo de asta, plănuiesc un wrap-up al cărților citite în ianuarie; scrieți-mi în comentarii dacă vă place ideea). Prima postare din februarie este... un tag (sau o leapșă, mai pe românește)Ați ghicit (adică scria în titlu, dar mă rog...). L-am primit de la Robert de pe blogul Cărți și ceai, căruia îi mulțumesc foarte mult.

Să purcedem a răspunde acestor întrebări!

Când faci o pauză de citit, folosești un semn de carte sau îndoi un colț al paginii?
Îmi plac foarte mult semnele de carte, confecționate de mine sau nu. Dacă nu am un semn de carte, folosesc altceva: o bucată de hârtie, un bon, orice. Nu-mi place să îndoiesc paginile cărților. Dacă nu am nimic la îndemână (puțin probabil, având în vedere că de obicei găsești și frunze prin copaci, semne perfecte de carte, nu??), încerc să țin minte pagina. Mă descurc.


Ai primit în ultima vreme o carte? Care a fost aceasta?
Ultima carte primită este Și v-am spus povestea așa de Florin Bican. În curând recenzie!

Citești în baie?
Sincer, nu.

Te-ai gândit vreodată să scrii o carte? Dacă da, despre ce? 
Mă gândesc la asta de multă vreme și sper să se întâmple. Am scris tot felul de lucruri, despre te miri ce. În momentul de față aș putea scrie o carte despre cum mândria te poate duce la regret, iar regretul la planuri diabolice. Nicio grijă, n-am făcut nimic (referitor la planuri diabolice) încă.


Care este cartea ta preferată? 
Sunt o mulțime de cărți care mi-au plăcut enorm. Dacă le-aș menționa pe toate, n-aș termina prea repede. Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee sunt două dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în viața mea.


Îți place să recitești cărți?
Nu prea fac asta, ci mai mult recitesc citate din ele. Recitesc cărți întregi doar în cazuri speciale.


Ce părere ai despre o întâlnire cu autorii cărților pe care le apreciezi? Ce le-ai spune?
O întâlnire cu Rebreanu, da! Iertat să-mi fie, dar ar fi minunat. Revenind la aspecte mai realiste și autori contemporani care încă trăiesc, îmi dorsc s-o întâlnesc pe Lauren Frankel și... mulți alții.


(Ca fapt divers: știați că Simina își dorește, de asemenea, să întâlnească și un câțiva autori de poezii de pe eCreator.ro? Sigur nu știați. Ei bine, tocmai acum încearcă să descifreze o poezie ciudată găsită pe site-ul ăsta. Apropo, care e legătura dintre...)

Îți place să vorbești despre ceea ce citești? Cu cine?

De asta scriu pe blog, evident. Îmi place să vorbesc cu toată lumea despre cărți. Cu mama, cu soră-mea, cu prietenii, cu profesorii (în special cu profesorul meu de română) și cu voi.

Care sunt lucrurile care te determină să alegi o carte?

Uneori, o carte îmi atrage atenția doar prin copertă sau doar prin titlu. Încerc să citesc descrierea și să negociez cu mine însămi... Trebuie să fie o carte apropiată lecturilor pe care le prefer, însă nu e neapărată nevoie. Uneori, pur și simplu simt că mă cheamă — Vino să mă iei și să mă citești! așa că mă las purtată de glasul suav și aleg cartea. Simplu!

Sau, mai bine zis, autorul, genul, coperta, titlul, mai ales descrierea mă conving să citesc o carte. Și părerile celorlați, deși nu mereu.

Crezi că există o lectură obligatorie, o carte care ar trebui citită de toată lumea?

Eu, ca și copil, nu am învățat să iubesc lectura și cărțile prin lecturi obligatorii. Sigur că există cărți frumoase, esențiale, adevărate lecții de viață transcrise pe hârtie, pe care ar trebui să le citim. Însă nu merg pe ideea de a obliga pe cineva să citească o anumită carte. Poți să-i povestești despre ea, să-i scrii o recenzie, iar dacă vrea, o va citi în viitorul apropiat sau în cel îndepărtat. Ori n-o va citi niciodată. Cu siguranță dacă îl lovești cu ea în cap sau urli să o citească, n-o va citi niciodată sau, în majoritatea cazurilor, n-o va citi cu atâta tragere de inimă.


Care este locul tău preferat pentru lectură?
Îmi place foarte mult să citesc în natură, dar cum în momentul de față e prea frig pentru așa ceva, voi alege patul.


Când citești asculți muzică sau preferi liniștea? 
Liniștea, în principal. E minunat dacă pe fundal există și sunete „naturale”, ca și trosnetul lemnelor în sobă sau, dacă citești afară, păsări ciripind, rațe măcăind, albine zumzăind, pisici miorlăind... Ați prins ideea. Îmi place și muzica, dacă e ceva care se potrivește cu ce citesc. Muzică clasică sau celtică, în principal, fiindcă se potrivesc mai bine atunci când citești.

Citești numai cărți cumpărate sau și cărți împrumutate?
Amândouă.

Ai citit cărți în format electronic?
Nu am ajuns să citesc o carte întreagă în format electronic. Mă dor ochii și nu e același lucru. În plus, am citit undeva că citești mai încet în format electronic.

Fă un top al celor mai bune cărți/serii citite vreodată.
Nu pot face așa ceva. Am citit foarte multe cărți bune. Fără să le ordonez într-o anumită ordine, am să menționez câteva cărți care mi-au plăcut foarte mult:

Nono de Renata Carageani
Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry
Miradoniz de Gheorghe Tomozei
Întâi l-au omorât pe tata. Povestea unei fetițe din Cambodgia de Loung Ung
Ciuleandra de Liviu Rebreanu (în curând recenzie)


Dau tag-ul mai departe Alinei, Mariei, Laviniei, lui Anster, Laurei, Anei, Dariei, lui Roxi Adina, Angelei, Gabrielei, Mălinei, lui Claudiu, Leontinei, Ralucăi, Biancăi, lui Oni, Ely, Dianei, Mihaelei, Alexandrei, Dorinei, Cătălinei, lui Gabii și tuturor celor care doresc să-l facă! 

Ne citim!
Simina.