vineri, 2 octombrie 2015

„Singur pe lume” de Hector Malot Recenzie

Hector Malot, scriitor francez, s-a născut pe 20 mai 1830 în La Bouille, în apropiere de Rouen. A studiat dreptul la Rouen și la Paris, apoi a activat un timp ca notar. A cochetat cu literatura încă din perioada studenției, continuând să scrie și după absolvire. A colaborat cu articole si încercări literare la diverse publicații și, în cele din urmă, renunță la cariera juridica în favoarea celei literare.



In 1853 se muta la Paris, dorind să-și faca intrarea în lumea literara ca dramaturg, însă fără succes. Pentru a-și asigura traiul de zi cu zi scrie articole pentru cîteva publicații locale, însă, după un timp, este nevoit să se întoarcă în casa părintească, unde începe sa scrie la romanul Amanții (Les Amants), cu care își face debutul in 1859. Acest roman, alături de volumele Soții (Les Epoux) și Copiii (Les Enfants), formează trilogia Les Amours de Jacques.
De-a lungul carierei sale, Hector Malot a scris un număr impresionant de romane, peste șaptezeci, fiind comparat din punct de vedere al productivității cu Al.Dumas. Deși a scris peste șaptezeci de volume, scriitorul este renumit pentru romanul Sans famille (Singur pe lume), pentru care a fost premiat de Academia Franceză.
Nu regret că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam zece-nouă ani... însă Dumnezeu a făcut să-l cunosc acum.
Povestea lui Remi m-a înduioșat atât de mult ! E genul ăla de carte în care-s băgate zece „Micul prinț” și cincizeci de Titanice. Este atât de complexă și totuși atât de logică, atât de „divină” din punct de vedere al stilului și totuși atât de simplă, atât de inplictisitoare și atât de fermecată, atât de frumoasă și totuși atât de magică, la fel ca o eclipsă pe care o urmărim cu drag. Nu știu câte-au fost momentele la care am plâns sau la care am plâns de bucurie dar știu sigur că ele au existat și încă peste măsură. Am trăit cartea ca nimeni altcineva sau mai bine zis ca nicio altă carte - dar ce vorbesc, spun asta la toate șocurile mele... sau nu - și cât despre personaje și stil, vă voi povesti în cele ce urmează însă, mai întâi, să ne oprim la povestea micuțului Remi, eroul acestei povestiri, sau mai bine zis eroul principal, căci câți eroi nu se ascund în această carte !
Aruncat în strada Breteuil de către nu se știe cine, Remi a fost găsit de un zidar ce locuia în Chavanon și care se gândea că, după ce va crește copilul, părinții lui îl vor căuta și-i vor oferi o răsplată. Speranțe! Nici gând de așa ceva, căci Barberin - așa-l chema pe nenorocitul zidar - plecă la Paris cu mnca și lăsă copilul în grija nevestei sale, tușa Barberin, care crescuse copilul pentru că nu se îndurase să-l dea la orfelinat. După ce Barberin se întoarce acasă, după ani buni acesta fiind rănit din cap până-n picioare din cauza meseriei sale de șantier care de data asta îi pusese capac și jumătate, Remi este... vândut, sau mai bine zis dat cu sânge rece - dar atenție, fără milă, și deloc nobil ! - unui muzicant ambulant pe nume Vitalis, fost cântăreț vestit în Franța. De-aici, dragii mei, să citiți și restul recenziei da' după aia mergeți frumușel la carte și vă lămuriți că dacă vă spun prin ce-a trecut Remi în aventura sa, apoi atunci înseamnă că-mi bat joc de voi.
De la Arthur până la moartea generalului Suflețel, de la Vitalis până la Liza și de la James până la Driscoll, eh, pot spune că toate personajele au fost conturate minunat. Descrierile cărții sunt absolut frumoase și fără plictiseala aia care se află de obicei în clasici, ș nici pe departe nu putem spune că dialogul nu-i întrebuințat cum trebuie. Partea psihologică, umană, te face să-ți dai seama de toate lipsurile și lucrurile pe care le ai. Din păcate, am observat că am multe lipsuri. Că nu știu să apreciez ceea ce am, de cele mai multe ori, că uneori mă plâng... însă mi-e bine, și altora le poate fi mai rău. În „Peripețiile unui ștrengar” am învățat același lucru... dar îmi dau seama că uneori vin acasă și nu găsesc pe masă mâncarea mea preferată și adâncul sufletului fac crize pentru că n-am mâncarea mea preferată pe masă... dar decât să umblu pe străzi și mâncând un colțuc de pâine, încercând să agonisesc pentru că cine știe dacă voi dormi în vreun grajd sau pe străzi, așa că mai bine mă mulțumesc cu supa cea care nu-mi place, prăjitura care- prea dulce sau chestiile care nu-mi plac doar pentru că am prea multe pretenții. Am învățat să apreciez, dar am învățat și că trebuie să fiu apreciată. Am învățat că, de multe ori, trebuie să le mai șu dau peste nas celor care cer mai mult și mai mult. Nu totdeauna trebuie să criticăm. Nu totdeauna trebuie să iertăm. Nu totdeauna trebuie să admitem că este corect, corect să acceptăm și să fim acceptați. Trebuie să ne oprim și să ne întreb ce se întâmplă. Am făcut cumva o greșeală ? Nu. Și, de alte ori, să mâncăm masa aia' bună cu slănină și ceapă chiar dacă nu ne place dar știm că așa vom reuși. Trebuie să perseverăm. Am făcut o greșeală, poate că, de fapt, ar trebui să en gândim că acea greșeală s-a întâmplat ca ceva bun care ne va duce spre ceva bun.
Nu știu ce aș mai putea să spun... tocami am terminat cartea și sunt șocată. Șocată de tot ceea ce am aflat. Am aflat că de multe ori nu am greșit când credeam că am greșit și am învățat că, indiferent de ce se întâmplă, nu pot să cad. Nu trebuie. Am o datorie. Față de mine, și de lume. Nu are rost să cădem. Pur și simplu nu are. Lumea nu ar mai beneficia de pe urma noastră.
Cartea a primit de la mine pe GoodReads.ro cinci stele din cinci. Nu am putut-o departaja astfel. Stilul autorului mi se pare minunat, descrierile sunt bune





iar dialogul la fel. Cât despre imaginație, trăiri, momente și melancolia de la sfârșitul cărții, n-are rost. Știți că dacă o citiți veți avea parte de ele.

Iată, câteva fragmente din carte:
„Și am cântat primele măsuri din canțoneta napolitană, dar fără să cânt și din gură, ca să nu mă dea glasul de gol. Tot cântând din harfă, mă uitam la Liza: ea ridică deodată capul, cu ochii strălucind. Am început să cânt și din gură. Atunci, ea sări de pe scaun și dădu fuga la ușă. De-abia am avut vreme să-i trec harfa lui Mattia; Liza era în brațele mele. Ne-au poftit în casă, apoi, după ce tușa Caterina m-a sărutat, a pus pe masă încă două tacâmuri. Eu însă am rugat-o să mai pună unul.
(...)
Și am scos din raniță păpușa, așezând-o pe scaunul de lângă Liza. Privirea pe care mi-a aruncat-o Liza n-am uitat-o niciodată, o văd parcă și acum.”
Nu pot spune altceva. Vă rog să citiți cartea, iar dacă ați făcut-o, să reveniți cu o părere. Iar dacă aveți de gând să citiți cartea, la fel, lăsați un gând bun.


Salutări cu frunze de toamnă,
Simina.

4 comentarii:

  1. Foarte frumoasă recenzie! Mă bucur ca ți-a plăcut cartea şi că ai învățat multe din ea.
    Sentimentele sunt profunde, nu?
    Bravo! Spor la citit în continuare şi mai aştept recenzii! 😘

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. „Dumnezeu nu ne dă totul și tot ce vrem la un singur moment sau reper al vieții, Remi”. Da, cartea este superbă !

      Ștergere
  2. Doamne ! Am și eu cartea aceasta în bibliotecă, fix în această variantă, și abia aștept s-o citesc. Mi-a plăcut mult recenzia, bravo.
    Te pup !

    RăspundețiȘtergere