marți, 31 mai 2016

Ultima zi de primăvară

Salutări !

Iată că suntem pe 31 mai, ultima zi de primăvară... anul ăsta primăvara a avut o lună de mai formată din treizeci și una de zile...

Și cred că n-ar trebui să spun prea multe... primăvara pot să spun că a trecut repede, dar când înșir ca pe niște stropi de rouă-n fire de iarbă amintirile adunate-n primăvara asta, mă gândesc la faptul că minunile din viața mea întâmplate într-un singur anotimp sunt atât de prețioase, încât nu le mai pot cataloga după trecerea vremii, căci atâta vreme cât îmi lasă o amprentă în suflet, nu mai sunt doar trecere de vreme...

Primăvara asta nu am
citit atât de multe cărți. Ce-i drept, am început, dar nu le-am terminat pe toate. A fost frumos, au trecut și Paștile, și cum să nu-mi rămână-n amintire ? Căci Paștile sunt bucurie... a trecut și ziua mea, așa cum a fost ea, zi de duminică însorită în care am străbătut coclauri înverzite, am făcut fotografii și am petrecut o zi minunată cu mama și soră-mea. Martie a fost mărțișor adevărat, cu revelațiile lui pline de flori, cu ghiocei, cu brândușe, cu narcise galbene, cu pierderi și câștiguri, cu gânduri și lacrimi, cu zâmbete, tristețe, amărăciune, bucurie... Aprilie a fost, după cum spuneam, luna cu unele dintre cele mai frumoase evenimente: Paștile, în special, și ziua mea. Și-a fost plin de flori, de forfotă, de iubire... iar mai... păi, ca mai ! Îmi aduc aminte de ceea ce spune profesorul meu de română, că luna mai e tare încărcată, că toate activitățile și evenimentele se-ngrămădesc în luna asta... așa că știu c-aș putea să simt o reticență și o frustrare față de ea, dar cum să simt așa ceva, când deși pentru mine-i încărcată cu muncă, teze, învățat, cărți de terminat, postat, ea e atât de frumoasă ? Mai mult soare, mai cald, încât simți parcă soarele tot mai puternic în fiecare zi. Și-ncepe totul să-nfrunzească per total, numai că mai are ceva, așa, că în ciuda faptului că-i înfrunzit tot, ca vara, parcă se simte o atmostferă pe care numai lui i-o poți atribui. Sentimentul că în sfârșit poți ieși din școală afară în pauză fără să te croiască vântul vitreg peste obraji, să-ți crape buzele, să-ți dea paginile cărții atât de repede încât tu nici să nu mai știi la ce pagină ai rămas... sentimentul că în sfârșit poți sta afară, la umbră, la soare, că în sfârșit parcă orele ținute la clasă se scurtează și parcă tot mai mult ești în mediul natural, parcă se apucă mai de dimineață păsările să cânte, parcă miroase a fân cosit deja, a praf ridicat în aer de căruțe și oameni, de trandafiri care înfloresc crud... și parcă numai ieri mă gândeam că „vine mai, vin tezele, am mult de învățat...” și parcă numai ieri era întâi mai, erau Paștile... iar acum se sfârșește ! Ăia mari dintr-a opta pleacă acasă, gâtuiți de culegeri, teste, pixuri, fabule, lirism și poeziile lui Eminescu - fie vorba-ntre noi, doar pe unii îi gâtuie chestia asta -, de geometrie și aritmetică, de dorința de a avea o clipă liberă. Vine ziua când se plimbă cu un cântec lacrimogen, cântat parcă de niște copii de grădiniță, iar tu îi asculți, îți vine să plângi, îi contempli, vrei și tu să știi ce-i în sufletul lor, dar parcă îți dai seama c-o să le fie dor, că de aia arată ca niște copii de grădiniță, pentru că își aduc aminte de grădiniță și-și dau seama cât de prețioase sunt acele momente, în care învățau poezii despre Moș Crăcium, făceau serbări în care toată lumea-i privea și câteodată se gândeau la altceva iar educatoarea le zicea „Bună dimineața, X!”, primeau cadouri și parcă le venea să mai stea, gândindu-se c-o să fie câteva săptămâni despărțiți de colegi și jucării... Apoi ei termină cu serenada, da, da, cântecul lacrimogen, toată lumea lăcrimează, unu' sau doi rostesc o cuvântare, apoi profesorii prezenți sunt obligați să le spună niște vorbe de duh, cu care să rămână-n capu' ăla plin de formule, idei, visuri și gânduri, vine învățătoarea dintr-a-ntâia, le zice și ea două vorbe, ăștia parcă nu vor să mai plece de lângă ea, atât de tare i-au iubit slovele de pe tablă, cărțile... vine și profesorul care-și scrie mereu discursul pe foaie, ca să nu uite nimic, pentru că, deh, el scrie pagini întregi cu vorbe de duh, despre viitorul tinerilor foști elevi de gimnaziu, despre serviciul lor, despre faptul că trebuie să învețe una-două limbi, să facă ceva-n viață, că nu-s pe banii părinților toată viața lor ! Le reamintește că au calități, că trebuie să-și înmulțească talanții, să se ferească de droguri și alți factori chimici care dăunează inimii șide asemenea minții aceleia pline de genul epic și cel liric, de demonstrații și argumente cum că „Baltagul” e roman, și-apoi profesorul nu mai zice nimic, pentru că a încheiat, a încheiat toate cuvintele adresate lor la oră, gata, s-a sfârșit, de acum nu le mai zice nimic, au avut patru ani la dispoziție să-i asculte... dar le mai dă o șansă și-i salută, le urează toate cele bune, după care le întindem flori și urmează pupici, îmbrățișări, „la revedere, bătrâne !” și „am să-ți duc dorul !” și-apoi pleacă, cu ochii așa, parcă jumătate lacrimi, jumătate text de poezie, se duc în alte clase, unde tot flori și urări primesc, unde vor plânge și-o vor lua de la capăt...

V-am amețit cu ce-am povestit despre școală, acum, când s-a lungit cu nu știu câte zile dar voi vreți vacanță... pentru mine mai, sfârșit, chestii, asta înseamnă, rămas-bun ! Când pleacă ăia mari, enervanții care se cred cei mai buni, și parcă atunci ne sili
m mai tare să nu le-arătăm cât de buni prieteni  ne-au fost, de fapt... Am crescut așa, cu o zi în care nu se prea fac ore, dar e soare, toți ducem flori la școală și facem schimb între noi, ca să avem cât mai multe și mai felurite... da, e o forfotă a șc
olii, a profesorilor, a copiilor, ceva peste care trecem, căci le lăsăm în urmă... dar nu e ridicol, pentru mine sunt lacrimi amestecate cu libertate, libertatea fap
tului că-n nu știu cât timp ai acumulat cunoștințe și ți-ai făcut prieteni, ai învățat ce e respectul, ai primit sfaturi, ai învățat din greșeli...

Și se termină luna mai, se termină manualele, încât profesorul de matematică e convins că într-o lună sau câteva săptămâni recapitularea se face și de două ori, ăia dintr-a opta sunt blocați la pregătiri pentru examen, ăia mici sunt toată ziua pe-afară și la basme, iar tu... tu doar aștepți vacanța.

Deja e prea cald, deja e prea mult soare, deja se simte că vine vara, se instalează... așa că tu, zi, ce să faci ?
Aștepți vacanța, numai că ăștia ți-au lungit anul școlar, așa că ai destul timp să contempli tabla pe care nu mai scrie nimic, nicio cifră, nici măcar un cuvânt despre reproducere&acele lecții de care colegii ăia mai amuzanți râdeau fără încetare, nici băncile nu mai sunt pline de cărți, nici geamurile parcă nu mai sunt la fel...

Pentru că vine vara.
Azi a ultima zi de primăvară. Ai valorificat-o ? Pentru că n-a fost mai din treizeci de zile, a fost mai din treizeci și una de zile !
Dacă nu, valorific-o de acum...

Iar eu vă aștept să mai ziceți și voi despre primăvară, eu v-am bătut destul capul cu ăia dintr-a opta... cu primăvara... și florile... pardon, cu amintirile...

Vino, vară... Adio, primăvară !
 Simina.

2 comentarii:

  1. Foarte frumos articolul ! Felicitări ! Din pacate e o perioada destul de incarcata si nu am apucat sa ma bucur de ultima zi de primăvară , desi am avut amintiri frumoase in acest anotimp ( a fost si ziua mea ) . Dupa ce mi se va mai elibera programul , mă voi bucura de vara , delectandu-ma cu cât mai multe cărți ^_^

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, și pentru mine a fost ieri o zi încărcartă, și primăvara asta, de altfel.
      Mă bucur muuult că ai trecut pe aici și sper să ai mai mult timp liber, Andaaa. Joy !

      Ștergere