Azi vreau să vorbesc despre Coajă de nucă, o carte pe care voiam de mult, mult timp să o citesc și care, odată ce am ajuns să o lecturez, m-a surprins total. M-a surprins plăcut și neplăcut în același timp.
Nutshell, nuvelă psihologică scrisă de autorul britanic Ian McEwan și publicată în septembrie 2016, este o poveste de iubire - o iubire distrusă. O poveste care scoate la iveală tot ce e mai urât în oameni. E despre ură, inconștiență, viclenie, dezumanizare. Mizeria spirituală care atinge cele mai înalte grade, decăderea umană dusă la extrem.
Dacă ați citit deja Coajă de nucă, poate veți spune că exagerez - poate mă veți contrazice, zicând că nu e nici despre decăderea umanului din oameni, nicidecum o decădere dusă la extrem, că nu e despre mizerie spirituală și nici despre distrugere; veți spune, poate, că e doar despre circumstanțe și întâmplări ale vieții care o compun pe aceasta, controlate de hazard și de șansă. Bieți absurdiști și existențialiști din breasla cărora am făcut și eu parte! Este, într-adevăr, o poveste care cuprinde evenimente care au ajuns să țină de domeniul obișnuitului în zilele noastre. Oameni care se iubesc și apoi se urăsc am mai văzut, crime vor fi mereu pe prima pagină a ziarelor, inconștiența domnește oricum. Așa e, doar întâmplări banale, nimic spectaculos, nimic care să ne oripileze. Ne-am obișnuit. Its just dirt. Its everywhere, so you ll get used of it.
Dar Coajă de nucă exact asta face - tocmai asta e misiunea cărții - să ajungă la noi într-un punct al vieții în care deja ne-am obișnuit cu murdăria care se scurge peste tot, nu doar la colțuri de blocuri, ci și prin viețile noastre - vieți prin care curg râuri întregi de mizerie, sau vieți deja înecate de ea. Vieți sufocate de obișnuința unui habitat în care ura, nepăsarea și sângele sunt elemente nelipsite. Elemente aproape vitale, nu-i așa?
Voiam de mult timp să citesc cartea - cam de când a apărut. Au trecut totuși doi ani, tot sperând că o să pun mâna pe ea - apoi, sperând că voi avea timp pentru ea. Universul s-a hotărât că trebuie să-mi dovedească, încă o dată, că toate se întâmplă la timpul lor - chiar și în cazul cărților. De când scriu aici am mai spus-o - și am s-o mai spun: cam tot ce citesc ajunge la mine la timpul potrivit, în condițiile optime (fie ele bune sau rele), exceptând lecturile obligatorii (atenție, aceasta este o glumă care sugerează experiențe reale și doresc să nu fie doar tratată ca atare, ci și luată în considerare pentru o viitoare regândire a sistemului de învățământ din România, eveniment ce se va întâmpla, probabil, doar într-o carte sci-fi).
Am citit cartea într-o perioadă a vieții în care mă aflam pe teren minat. Știți ce se întâmplă când te afli într-un astfel de spațiu și mai adaugi și inconștiență? Și egoism? Exact, se întâmplă dezastre. Aș fi putut să calc din nou pe un proiectil - în ultimele luni am făcut-o de zeci de ori - și să mai îngrop pe cineva. Pentru că, din păcate, în cazul meu așa se întâmplă - te apropii de bombă și aceasta explodează în fața vreunei persoane iubite, nu în a ta. Lucru care e mai dureros decât să-ți zboare creierii într-o fracțiune de secundă din cauza unei explozii. Garantez că prin metafora asta scrisă la repezeală sugerez numai și numai adevărul bazat pe propria-mi tristă experiență.
Mă așteptam ca Nutshell să vorbească despre avort, un subiect care mă interesează de mult timp și pe tema căruia încă nu am citit destul (dacă aveți recomandări de cărți/filme/whatever, let me know in the comments). Din nefericire (de fapt, așa cum am văzut ulterior, din fericire), cartea nu abordează tema avortului, nu vorbește despre dreptul la viață furat, ci despre dreptul la o viață mai puțin normală, mai puțin fericită.
Dumnezeu a spus: Să fie durere. Și s-a făcut poezie. În cele din urmă.
Ian McEwan ne face cunoștință cu un fetus a cărui mamă își înșeală soțul cu fratele acestuia. Cei doi plănuiesc să scape, cumva, de poetul naiv, și să ducă odrasla nefericitului tată la un orfelinat, după ce va fi născut. Lucrurile degenerează în așa hal încât cei doi găsesc, ca soluție optimă, otrăvirea poetului cu antigel, decizie în jurul căreia prinde viață un plan complex și ingenios, care pare că le va garanta celor doi nevinovăția în fața autorităților și implicit reușita debarasării de cele două mari probleme - soțul și copilul - și rezolvarea lipsei de bani prin vânzarea casei răposatului.
Aș vrea să nu mă mai nasc niciodată...
Autorul își înzestrează naratorul - fetusul - cu o deosebită inteligență și un umor fin. În cadrul monologurilor sale interioare aflăm despre veșnicele probleme ale secolului XXI, ca și conflictul dintre Rusia și SUA, dar și despre „planurile” sale de viață, care sunt într-o totală antiteză cu ceea ce pare că îl așteaptă - căci, desigur, la orfelinat nu ai parte de iubire și afecțiune și nici de o bibliotecă mare sau șansa de a învăța să cânți la un instrument.
Scumpul meu tată, salvează-mă din această Vale a Plângerii! Ia-mă cu tine în moarte. Mai bine să fiu otrăvit odată cu tine decât plasat pe undeva.
Discursul fetusului devine de multe ori o revoltă disperată împotriva lui Claude, amantul mamei sale și obiectul unei uri venite din altă lume - aceea intra-uterină, o lume de altfel liniștită, lipsită de griji, un mic rai de care avem cu toții parte, dar care, în cazul fetusului, se transformă de multe ori, în mod ironic, într-un balon al torturii, atunci când cei doi doresc să ajungă „pe zidul morții”, momente descrise grafic care m-au dezgustat mai mult decât ar face-o în mod normal, având în vedere riscul la care era supusă mica fărâmă de viață.
Nu chiar oricine poate ști cum e să ai penisul rivalului tatălui tău la câțiva centimetri de propriul nas. În acest stadiu al sarcinii ar trebui să se abțină, spre binele meu. Măcar din politețe, dacă nu din considerente medicale. Închid ochii, scrâșnesc din ginii, mă împing în pereții uterini. Asemenea tubulențe ar face să se desprindă și aripile unui Boeing. Mama îl impulsionează pe iubitul ei, îl cravașează cu țipetele sale de parcă am fi la parcul de distracții. Zidul Morții și mai multe nu!
Adesea se duce și ea la baie și, fără să se atingă unul pe altul, fiecare îl înlătură pe celălalt de pe trup cu apa cea fierbinte și curățătoare de păcate. Nici urmă de tandrețe, nici o clipă de moțăială afectuoasă într-o îmbrățișare de îndrăgostiți. În timpul acestei abluțiuni energice, cu mințile limpezite de orgasm, de multe ori se pun iarăși pe complotat.
Ca om, [Claude] e un produs remarcabil, un mecanism autogenerat, o unealtă pentru înșelătorii de anvergură, ce complotează împotriva lui Trudy chiar în clipa când complotează laolaltă cu ea.
Cartea s-a dovedit a fi, cel puțin pentru mine, o poveste a dezastrului. Dacă ați citit-o, ați observat cum totul degenerează, cum impulsurile de moment conduc spre acte de inconștiență și cum regretul nelipsit chinuie cu inutilitatea sa pe toți cei care îndrăznesc să îl invoce. E, înainte de toate, o poveste reală, foarte reală. Mult prea reală. Dar poate, măcar uneori, e bine să nu ne mai ascundem după falsurile frumoase; poate e bine să devenim ceva mai conștienți în legătură cu tragediile din imediata noastră apropiere și, cel mai important, ceva mai conștienți că acele tragedii care par atât de departe pot fi cât se poate de aproape de noi - pentru că pot deveni ale noastre, se pot materializa, se po transforma în prezentul nostru. Nu e o carte care să avertizeze despre criza imigranților sau despre avort (așa cum credeam eu), despre lipsa de spitale din nu știu care țară balcanică. Poate părea o tragedie frumos scrisă și atât. Dar am învățat să privesc mai departe, peste ambalaj, dincolo de estetica limbajului și personajele bine construite; astfel am reușit să văd că Nutshell e o lecție, o pată de sânge pe care și eu o pot purta. Și poate veți spune că sunt prea sensibilă și că am luat totul mult prea în serios (e doar o carte, până la urmă), dar cât a durat lectura ei, tot timpul mi-am promis că nu voi fi vreodată așa. Vieți distruse, iubire distrusă, o tragedie care va umbri pe veci viața unui om care nici nu știe cum arată lumea asta. Mi-am amintit de propriul eu egoist și mi-am regretat răutatea, am regretat proiectilele pe care am călcat, lansându-le spre cei dragi mie. Și am să o spun încă o dată, cu naivitatea aceea de copil și scârba față de tot urâtul din oameni pe care îl cuprinde cartea asta: nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mai lansez proiectile. Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii. Și cu asta cred că am spus tot.
Alte citate creatoare de neliniște, extrase din Nutshell:Am auzit voci care susțin că acum multă vreme conștiința s-a născut din durere.
Încerc s-o văd și s-o iubesc așa cum ar trebui, apoi îmi imaginez toate lucrurile care o împovărează: ticălosul pe care și l-a luat de iubit, sfântul pe care-l părăsește, faptul în favoarea căreia s-a pronunțat, copilașul drag pe care o să-l lase în mâini străine. Mai poți s-o iubești după toate astea? Dacă nu, atunci n-ai iubit-o niciodată. Dar eu am iubit-o, am iubit-o. O iubesc.
Pe câtă vreme noi suntem niște entități inferioare, temătoare și aflate permanent în conflict. Avem draci, ne lipsește răbdarea.
Dar mâna ridicată asupra cuiva, comiterea faptei violente în sine e blestemată. O spune matematica. Nu poți reveni la status quo ante, nu există alinare, dulce ușurare - sau nu una care să dureze. Doar o a doua crimă. Înainte să pornești pe calea răzbunării, sapă două morminte, a zis Confucius. Răzbunarea destramă de la cusături o civilizație. E o revenire la o stare de frică permanentă, viscerală. Uitați-vă la nefericiții de albanezi, intimidați cronic de kanun, cultul lor idiot pentru dușmăniile vechi.
Ce altceva e un infractor dacă nu un spirit neorânduit?
Îmi pipăi neliniștit cordonul ombilical. Îmi ține loc de mătănii antistres.
Pesimismul e prea la îndemână, e chiar adorabil, e emblema și panașul intelectualilor de pretutindeni. Scutește clasele luminate să vină cu soluții.
...autocompătimirea și agresiunea. Fiecare din ele, o opțiune proastă pentru individ.Și ceva care merge spre partea de avort:
