marți, 22 august 2017

RECENZIE „Mihail, câine de circ” de Jack London


Astăzi vreau să vă vorbesc despre o carte care m-a marcat și m-a făcut să privesc altfel lucrurile aparent „nevinovate” pe care, din păcate, le trecem adesea cu vederea. Deși scrisă în 1917, încă își păstrează actualitatea și pot spune, raportându-mă la subiectul romanului, că se potrivește perfect cu vremurile noastre.

Ultima dată când am citit o carte de Jack London a fost prin clasa a treia, când am început să iubesc felul cum scrie. Deși știam că violența se regăsește din plin în cărțile acestuia, parcă Mihail, câine de circ a fost una dintre cele mai mari „lovituri livrești” pe care le-am primit.
Cartea este povestea vieții unui terrier irlandez furat de pe o plajă de către un steward bătrân. Deși dorește să-l vândă pe Mihail, dorința îi scade treptat, iar suma pe care vrea s-o aloce celor șase litri de bere pe care îi bea zilnic nu mai este atât de tentantă. 
Între om și câine se formează în scurt timp o legătură puternică, ceea ce îl determină pe Steward să renunțe cu totul la planurile sale comerciale. Prietenia dintre câine și stăpân se consolidează treptat, în timpul călătoriilor marinărești și aventurilor impresionante (și periculoase) prin care sunt siliți să treacă. 
Deși cei doi par de nedespărțit, întrucât Stewardul îl consideră pe Mihail ca și pe copilul lui, iar Mihail își venerează stăpânul ca pe un zeu, curând adevărate calamități se abat asupra lor, iar Mihail ajunge în mâna unui celebru dresor de animale, care este și foarte crud. Experiențele prin care va trece terrierul, alături de alte animale supuse chinurilor în favoarea deliciului oamenilor, vor schimba și aproape ucide o ființă loială și plină de credință față de toți stăpânii pe care i-a avut, în afară de câțiva: dresorii.
Cred că, într-adevăr, unele cărți „te citesc” și așteaptă momentul potrivit pentru a fi, la rândul lor, citite de tine.Și de data asta mi-a luat ceva timp să intru în poveste și în pielea personajelor.

Inițial, l-am considerat pe Steward un simplu bețivan care e, pe deasupra, și hoț de câini, iar disprețul cu care se adresa celorlalți m-a făcut, la rândul meu, să-l disprețuiesc. Însă, așa cum o prietenie adevărată se formează în timp, am reușit să cunosc adevăratul Steward doar după  mai mult de o sută de pagini, devenind unul dintre personajele mele preferate.

Au existat și alte personaje misterioase, reușind, ca cititor, să intru în pielea lor și să le înțeleg destul de târziu, iar Mihail e unul dintre ele. La început credeam că e un simplu câine, ca toți semenii lui; nu mă impresiona cu nimic. Abia mai târziu, aproape de finalul cărții, când am aflat despre vechii lui stăpâni, despre fratele lui și iubirea față de ei, am reușit să-l înțeleg pe Mihail.

M-au emoționat părțile în care Mihail „cânta” alături de Steward tot felul de cântece de pe vremea aceea (pe care, apropo, le-am căutat și eu). Lătratul terrierului devenea melodios și reușea să încânte pe toată lumea cu demonstrațiile sale muzicale.
Dar lovitura cea mare Daughtry și Mihail o dădură abia în ziua în care cîntară pentru prima oară „Roll me down to Rio”. Lucrurile se petrecură într-un salon de dans de pe strada Pacificului. Toți dansatorii se opriră și marinarii cerură în cor să le mai cînte o dată. Patronii salonului nu aveau nimic de pierdut, pentru că nimeni nu părăsi sala; dimpotrivă, se grămădiră cu toții în restaurant ca să-l asculte pe Mihail executându-și repertoriul: „God save the King”, „Sweet bye and bye”, „Lead, kindly light”, „Home, sweet home” și „Shenandoah”.
Văzând relația de prietenie atât de strânsă dintre om și animal, am început să mă întreb, ca de atâtea alte ori, cum e posibil să rănești o ființă care îți arată atâta loialitate, care, prin instinctele sale, începe să te venereze pentru un simplu mângâiat, un singur gest de afecțiune.

Știu, animalele trebuie educate, câinii învățați anumite reguli. Nu am nimic împotrivă. Dar de ce să încerci să schimbi natura unui animal, firea lui? De ce să-l obligi să meargă doar pe picioarele din spate ori din față pentru amuzamentul tău și al celorlalți, pentru setea de bani care scuză până și cruzimea, barbarismele, mentalitatea bolnavă? N-o să înțeleg niciodată mințile bolnave care au impresia că violența aduce productivitate, că e un mod profesionist „de a scoate ceva din animal”. Nu, e doar lipsit de sens!
Și Mihail trecu prin umilitoarea grozăvie de a fi ridicat în două labe de Johnny, pe cînd Collins îl plesnea cu biciul peste față și peste genunchi. În furia lui, Mihail încercă să-l muște pe zeu, dar fu smucit de lanț. Cînd încercă să se răzbune pe Johnny, acest tînăr pe care nimic nu-l putea tulbura îl ridică în aer de capătul lanțului, doar cu brațul întins și gata să-l sugrume.
Iar în categoria actelor de violență (și, aș spune eu, nebunie) asupra animalelor nu intră doar antrenamentele crude din spatele reprezentațiilor de circ, ci și multe filmulețe „amuzante” de pe internet, cu lemuri, căței ori alte animale care fac lucruri nefirești pentru ele. Pentru că nu, lemurilor nu le place să fie gâdilați, câinii nu adoră să meargă pe picioarele din față, purceii nu au de ce să se învârtă prin apartament în hăinuțe de păpușă. În spatele filmulețului cu un cățel care face cine știe ce giumbușlucuri nu stă un câine fericit, ci un stăpân care profită cu cruzime de neputința animalului de a se salva.
— Nici un câine nu umblă de voie pe labele dindărăt, și cu atât mai puțin pe cele dinainte — obișnuia Collins să spună. Cîinii nu-s făcuți pentru așa ceva. Trebuie siliți. Asta-i tot. Iată taina oricărui dresaj. Trebuie să-i silești. Trebuie. Acesta este rolul vostru. Să-i siliți. Cine nu-i în stare, n-are ce căuta la mine. Asta să vă intre bine în cap! 
Cartea asta m-a schimbat și m-a făcut, așa cum spuneam la începutul recenziei, să privesc lumea animalelor și a spectacolelor în care ele apar cu alți ochi. După lecturarea cărții nu aș mai asista cu atâta tragere de inimă la astfel de reprezentații. Autorul arată în mod realist și fără nicio piedică felul cum sunt tratate animalele de dresorii care nu-s vreun soi al iubitorilor de animale, ci tartori în toată regula.
După o vreme, abia de se mai încercă cu el un număr și i se dădu drumul și din lanț, scăpînd astfel și de Johnny. Mihail stătea acum tot timpul pe lîngă Collins, în arenă. Învățase, cu ajutorul unor lecții amare, că trebuie să se țină după el, și îl urma așa, urîndu-l fără încetare, pe cînd propriul lui trup se otrăvea din pricina secrețiilor pe care glandele nu le mai produceau normal și care nu i se mai scurgeau în chip firesc prin trup, din pricina urii care îl apăsa.
Din cauza faptului că mai mereu când apărea o scenă violentă știam câtă durere urma să fie descrisă, eram tentată să trec peste câteva paragrafe și să „reduc” din părțile care ar putea să nu-mi placă. Mă bucur totuși că am citit cartea integral, fără să sar peste rânduri, deoarece am reușit să înțeleg mai bine ceea ce vrea autorul să transmită.

Iar sfârșitul cărții... mi-a adus lacrimi în ochi. A fost atât de natural, de frumos și de potrivit. N-aș fi putut să aleg un final mai bun decât autorul. Oricât de tare v-ați strădui să vi-l imaginați, nu puteți. E atât de imprevizibil, prin toate detaliile și întâmplările lui, deoarece sfârșitul nu e descris de data asta pe o pagină, sau poate în câteva rânduri ci, îndrăznesc să spun, în ultimele două capitole. Acelea... sunt sfârșitul.

Însă Mihail, câine de circ nu e doar despre violență și durere; e despre loialitate, iubire, regăsire și bunătate. Deși majoritatea figurilor din carte sunt ale unor oameni josnici, veți întâlni și personaje demne de admirație, prietenii de necurmat și renașteri precum ale păsării Phoenix. Unele animale mor, altele se supun, iar câteva se arată învingătoare.
RATING GOODREADS: 4,5/5 stele
Per total, cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu dragă inimă celor care vor să afle mai multe despre felul cum sunt tratate animalele dresate. Iar dacă vreți să vă bucurați și de o aventură plină de suspans și răsturnări de situație, asta e cartea potrivită pentru voi.

Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut? Sau ați vrea să-i dați o șansă? ☺

___________    __ _DACĂ VREI SĂ AFLI MAI MULTE ORI SĂ CONTRIBUI...____             _

Dacă vrei să afli mai multe espre animalele din spatele filmulețelor drăguțe de pe internet și de ce să nu le distribui, click AICI și AICI

Cum poți ajuta animalele prin voluntariat: click AICI

Dacă mai dorești și alte 10 motive pentru a NU mergi la circ, click AICI

Despre profiturile celor cu „animale populare/celebre” de pe rețelele sociale: click AICI 

5 căi ușoare de a ajuta animalele: click AICI

6 comentarii:

  1. Faină recenzia. Şi îmi place că ai pus accentul pe faptul că circul şi ce implică spectacolele alea "distractive" înseamnă abuz şi atât. Nu prea am mers la circ şi nici nu mă interesa prea mult de animalele alea. Însă mi-am schimbat părerea odată cu stilul de viață. E bine ca oamenii să conștientizeze lucrurile astea şi să facă ceva. Mi-ar fi plăcut şi nişte citate cu scenele menționate. Presupun că sunt naturaliste? Ar fi fost fain... ar fi avut impact (şi) mai mare, zic. Oricum, foarte faină şi folositoare recenzia. Felicitări!
    Oamenii sunt jeguri, uşor de înțeles. Simt nevoia de a domina. Or nu poți domina pe unul mai puternic, mai inteligent, ci pe unul inferior. Animalele sunt inferioare. Uşor de dominat. Le e frică. Şi, spre deosebire de om, suportă orice pentru o masă. Nu ştiu dacă animalele simt falsitatea. Cred că sunt prea "sincere" ca să perceapă o caracteristică atât de abjectă, ce o posedă doar omul. Dacă omul se opune oricui (sistem, Dumnezeu) pentru a-şi apăra conceptele, animalul e din fire supus. Vorbim despre astea domestice, sper că se înțelege. În special câinele. Când văd un câine mă gândesc la Hristos. Cred că e o oarecare asemănare. Iubire, loialitate în schimbul unui pumn.
    Spune-mi, te rog, câteva dintre melodiile de care ai vorbit. Nu de alta, dar fiind vechi, presupun că sunt şi faine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, mulțumesc din nou pentru vizită și comentariu. Mă încurajezi să continui!
      Mă bucur mult că ți-a plăcut recenzia. Sper, totuși, să-ți fi plăcut măcar la fel de mult cât îmi place mie comentariul tău. Ai spus niște lucruri la care nu m-am gândit chiar atât de profund. Și-mi pare rău că n-am adăugat citatele din prima, dar chiar după ce-ți răspund le adaug în recenzie, inclusiv melodiile vechi de care am pomenit (tot la partea în care am zis despre ele le pun). Uite-așa, tind spre a face totul perfect, dar omit cele mai importante detalii.

      Ștergere
    2. Mulțam de adăugiri! Omul tinde spre perfecțiune, e firesc să fie așa. Și mai firesc e să nu o atingă. E un privilegiu pe care doar zeii îl au :)
      Nu ai omis ce e mai important. Nu aș zice că detaliile sunt piesa importantă, mai degrabă, completează ce e searbăd. Esența e lipsită de farmec dacă nu e însoțită și de detalii.
      Măi, eu mereu bântui pe blogul tău. Dintre toate pe care le urmăresc mi se pare cel mai fain. Admir, în special, faptul că scotocești și aduci la lumină niște cărți puțin cunoscute. Tu și blogul tău sunteți ca o oază de apă limpede într-o mare tulbure. Aduci ce e fain și vechi la suprafață. Pescuiești numai ce e de calitate, să spun așa. Și nici nu ești egoistă să ții pentru tine. Om fain și bun, zi faină îți doresc!
      (acum mă duc să văd cum e și cu melodiile alea...)

      Ștergere
    3. O, Doamne, nu știu ce să spun. M-ai emoționat. O să citesc comentariul tău de fiecare dată când o să mă simt la pământ (și, dat fiind că urmează liceul, momentele de felul ăsta n-or să întârzie prea mult). În afară de toate cuvintele frumoase despre... blogul meu și ceea ce fac, e genial ce ai scris mai sus despre perfecțiune, detalii, esență. Genial. Dacă nu o faci deja, ar trebui să începi să scrii. Ar ieși ceva demn de Junimea (aia de pe vremuri, evident, cu Emi și tot tacâmul scriitoricesc).

      Și-n ceea ce privește bântuitul, mă bucur tare mult că am o cititoare așa... fidelă. Știu că am promis, acum câteva săptămâni, că o să mă țin de scris pe blog, și că n-am făcut-o. Iarăși, am tins spre perfecțiun, dar teama de a începe din nou, de a scrie iar, teama că n-o să fac ce și cum trebuie, m-a ținut un pic în loc. Și un pic mai mult m-a ținut lenea, evident... Dar când citesc asemenea cuvinte, scrise... sincer, de la un om ca tine, îmi vine să-mi dau palme că-mi ignor pasiunile și mă adap cu frică, în loc de perseverență. Ar fi prea puțin, orice aș mai încerca să spun. Dar cred că un mulțumesc sincer le cuprinde pe toate, nu? Mulțumesc!

      Ștergere
    4. Sunt mulți scriitori. Prea mulți. Şi puțini cititori. Prefer să rămân cu minoritatea. Genial e prea mult spus. Să ne ferim de cuvântul ăsta. Îl atribuim celor aleşi şi atât.
      Liceul o să fie fain. Trece foarte repede. Dacă e un lucru bun sau nu această trecere o să te convingi singură.
      Cum poți să zici că îți ignori pasiunile? Faptul că revii şi scrii pe blog e dovada că eşti conștientă de pasiuni şi nu le neglijezi. Şi pasiunile au nevoie de o pauză. E bine să respire din când în când. Că de nu, fac mucegai :).
      Lecturi frumoase!
      (mă opresc, că aşa pot continua toată ziua şi spun numai prostii; nu doar pasiunile au nevoie de pauză...)

      Ștergere
    5. Alte vorbe frumoase. Și m-ai și făcut să râd la final. :) Așa cititori să tot ai. >:D<

      Ștergere