Simina's Books

you made me feel like i'm worthless
but i'm no longer a slave of you

i'm no longer a game
i'm no longer an escape for your feelings

i'm no longer a slave of the fear that you put in me
i'm no longer a slave of what you are

'cause you are all
just hate dust
and a face that i thought
will love me

you're just a bunch of fears
and so much hate
for the child that wanted to be loved
by you

Azi vreau să vorbesc despre Coajă de nucă, o carte pe care voiam de mult,  mult timp să o citesc și care, odată ce am ajuns să o lecturez, m-a surprins total. M-a surprins plăcut și neplăcut în același timp.

Nutshell, nuvelă psihologică scrisă de autorul britanic Ian McEwan și publicată în septembrie 2016, este o poveste de iubire - o iubire distrusă. O poveste care scoate la iveală tot ce e mai urât în oameni. E despre ură, inconștiență, viclenie, dezumanizare. Mizeria spirituală care atinge cele mai înalte grade, decăderea umană dusă la extrem.

Dacă ați citit deja Coajă de nucă, poate veți spune că exagerez - poate mă veți contrazice, zicând că nu e nici despre decăderea umanului din oameni, nicidecum o decădere dusă la extrem, că nu e despre mizerie spirituală și nici despre distrugere; veți spune, poate, că e doar despre circumstanțe și întâmplări ale vieții care o compun pe aceasta, controlate de hazard și de șansă. Bieți absurdiști și existențialiști din breasla cărora am făcut și eu parte! Este, într-adevăr, o poveste care cuprinde evenimente care au ajuns să țină de domeniul obișnuitului în zilele noastre. Oameni care se iubesc și apoi se urăsc am mai văzut, crime vor fi mereu pe prima pagină a ziarelor, inconștiența domnește oricum. Așa e, doar întâmplări banale, nimic spectaculos, nimic care să ne oripileze. Ne-am obișnuit. Its just dirt. Its everywhere, so you ll get used of it. 

Dar Coajă de nucă exact asta face - tocmai asta e misiunea cărții - să ajungă la noi într-un punct al vieții în care deja ne-am obișnuit cu murdăria care se scurge peste tot, nu doar la colțuri de blocuri, ci și prin viețile noastre - vieți prin care curg râuri întregi de mizerie, sau vieți deja înecate de ea. Vieți sufocate de obișnuința unui habitat în care ura, nepăsarea și sângele sunt elemente nelipsite. Elemente aproape vitale, nu-i așa?

Voiam de mult timp să citesc cartea - cam de când a apărut. Au trecut totuși doi ani, tot sperând că o să pun mâna pe ea - apoi, sperând că voi avea timp pentru ea. Universul s-a hotărât că trebuie să-mi dovedească, încă o dată, că toate se întâmplă  la timpul lor - chiar și în cazul cărților. De când scriu aici am mai spus-o - și am s-o mai spun: cam tot ce citesc ajunge la mine la timpul potrivit, în condițiile optime (fie ele bune sau rele), exceptând lecturile obligatorii (atenție, aceasta este o glumă care sugerează experiențe reale și doresc să nu fie doar tratată ca atare, ci și luată în considerare pentru o viitoare regândire a sistemului de învățământ din România, eveniment ce se va întâmpla, probabil, doar într-o carte sci-fi).

Am citit cartea într-o perioadă a vieții în care mă aflam pe teren minat. Știți ce se întâmplă când te afli într-un astfel de spațiu și mai adaugi și inconștiență? Și egoism? Exact, se întâmplă dezastre. Aș fi putut să calc din nou pe un proiectil - în ultimele luni am făcut-o de zeci de ori - și să mai îngrop pe cineva. Pentru că, din păcate, în cazul meu așa se întâmplă - te apropii de bombă și aceasta explodează în fața vreunei persoane iubite, nu în a ta. Lucru care e mai dureros decât să-ți zboare creierii într-o fracțiune de secundă din cauza unei explozii. Garantez că prin metafora asta scrisă la repezeală sugerez numai și numai adevărul bazat pe propria-mi tristă experiență.

Mă așteptam ca Nutshell să vorbească despre avort, un subiect care mă interesează de mult timp și pe tema căruia încă nu am citit destul (dacă aveți recomandări de cărți/filme/whatever, let me know in the comments). Din nefericire (de fapt, așa cum am văzut ulterior, din fericire), cartea nu abordează tema avortului, nu vorbește despre dreptul la viață furat, ci despre dreptul la o viață mai puțin normală, mai puțin fericită.

Dumnezeu a spus: Să fie durere. Și s-a făcut poezie. În cele din urmă.

Ian McEwan ne face cunoștință cu un fetus a cărui mamă își înșeală soțul cu fratele acestuia. Cei doi plănuiesc să scape, cumva, de poetul naiv, și să ducă odrasla nefericitului tată la un orfelinat, după ce va fi născut. Lucrurile degenerează în așa hal încât cei doi găsesc, ca soluție optimă, otrăvirea poetului cu antigel, decizie în jurul căreia prinde viață un plan complex și ingenios, care pare că le va garanta celor doi nevinovăția în fața autorităților și implicit reușita debarasării de cele două mari probleme - soțul și copilul - și rezolvarea lipsei de bani prin vânzarea casei răposatului.


Autorul își înzestrează naratorul - fetusul - cu o deosebită inteligență și un umor fin. În cadrul monologurilor sale interioare aflăm despre veșnicele probleme ale secolului XXI, ca și conflictul dintre Rusia și SUA, dar și despre „planurile” sale de viață, care sunt într-o totală antiteză cu ceea ce pare că îl așteaptă - căci, desigur, la orfelinat nu ai parte de iubire și afecțiune și nici de o bibliotecă mare sau șansa de a învăța să cânți la un instrument.

 Scumpul meu tată, salvează-mă din această Vale a Plângerii!  Ia-mă cu tine în moarte. Mai bine să fiu otrăvit odată cu tine decât plasat pe undeva.

Discursul fetusului devine de multe ori o revoltă disperată împotriva lui Claude, amantul mamei sale și obiectul unei uri venite din altă lume - aceea intra-uterină, o lume de altfel liniștită, lipsită de griji, un mic rai de care avem cu toții parte, dar care, în cazul fetusului, se transformă de multe ori, în mod ironic, într-un balon al torturii, atunci când cei doi doresc să ajungă „pe zidul morții”, momente descrise grafic care m-au dezgustat mai mult decât ar face-o în mod normal, având în vedere riscul la care era supusă mica fărâmă de viață.

Nu chiar oricine poate ști cum e să ai penisul rivalului tatălui tău la câțiva centimetri de propriul nas. În acest stadiu al sarcinii ar trebui să se abțină, spre binele meu. Măcar din politețe, dacă nu din considerente medicale. Închid ochii, scrâșnesc din ginii, mă împing în pereții uterini. Asemenea tubulențe ar face să se desprindă și aripile unui Boeing. Mama îl impulsionează pe iubitul ei, îl cravașează cu țipetele sale de parcă am fi la parcul de distracții. Zidul Morții și mai multe nu! 

Adesea se duce și ea la baie și, fără să se atingă unul pe altul, fiecare îl înlătură pe celălalt de pe trup cu apa cea fierbinte și curățătoare de păcate. Nici urmă de tandrețe, nici o clipă de moțăială afectuoasă într-o îmbrățișare de îndrăgostiți. În timpul acestei abluțiuni energice, cu mințile limpezite de orgasm, de multe ori se pun iarăși pe complotat.

 Ca om, [Claude] e un produs remarcabil, un mecanism autogenerat, o unealtă pentru înșelătorii de anvergură, ce complotează împotriva lui Trudy chiar în clipa când complotează laolaltă cu ea.

 Cartea s-a dovedit a fi, cel puțin pentru mine, o poveste a dezastrului. Dacă ați citit-o, ați observat cum totul degenerează, cum impulsurile de moment conduc spre acte de inconștiență și cum regretul nelipsit chinuie cu inutilitatea sa pe toți cei care îndrăznesc să îl invoce. E, înainte de toate, o poveste reală, foarte reală. Mult prea reală. Dar poate, măcar uneori, e bine să nu ne mai ascundem după falsurile frumoase; poate e bine să devenim ceva mai conștienți în legătură cu tragediile din imediata noastră apropiere și, cel mai important, ceva mai conștienți că acele tragedii care par atât de departe pot fi cât se poate de aproape de noi - pentru că pot deveni ale noastre, se pot materializa, se po transforma în prezentul nostru. Nu e o carte care să avertizeze despre criza imigranților sau despre avort (așa cum credeam eu), despre lipsa de spitale din nu știu care țară balcanică. Poate părea o tragedie frumos scrisă și atât. Dar am învățat să privesc mai departe, peste ambalaj, dincolo de estetica limbajului și personajele bine construite; astfel am reușit să văd că Nutshell e o lecție, o pată de sânge pe care și eu o pot purta. Și poate veți spune că sunt prea sensibilă și că am luat totul mult prea în serios (e doar o carte, până la urmă), dar cât a durat lectura ei, tot timpul mi-am promis că nu voi fi vreodată așa. Vieți distruse, iubire distrusă, o tragedie care va umbri pe veci viața unui om care nici nu știe cum arată lumea asta. Mi-am amintit de propriul eu egoist și mi-am regretat răutatea, am regretat proiectilele pe care am călcat, lansându-le spre cei dragi mie. Și am să o spun încă o dată, cu naivitatea aceea de copil și scârba față de tot urâtul din oameni pe care îl cuprinde cartea asta: nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mai lansez proiectile. Nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii. Și cu asta cred că am spus tot.

Am auzit voci care susțin că acum multă vreme conștiința s-a născut din durere.

 Alte citate creatoare de neliniște, extrase din Nutshell:

Încerc s-o văd și s-o iubesc așa cum ar trebui, apoi îmi imaginez toate lucrurile care o împovărează: ticălosul pe care și l-a luat de iubit, sfântul pe care-l părăsește, faptul în favoarea căreia s-a pronunțat, copilașul drag pe care o să-l lase în mâini străine. Mai poți s-o iubești după toate astea? Dacă nu, atunci n-ai iubit-o niciodată. Dar eu am iubit-o, am iubit-o. O iubesc.

Pe câtă vreme noi suntem niște entități inferioare, temătoare și aflate permanent în conflict. Avem draci, ne lipsește răbdarea.

Dar mâna ridicată asupra cuiva, comiterea faptei violente în sine e blestemată. O spune matematica. Nu poți reveni la status quo ante, nu există alinare, dulce ușurare - sau nu una care să dureze. Doar o a doua crimă. Înainte să pornești pe calea răzbunării, sapă două morminte, a zis Confucius. Răzbunarea destramă de la cusături o civilizație. E o revenire la o stare de frică permanentă, viscerală. Uitați-vă la nefericiții de albanezi, intimidați cronic de kanun, cultul lor idiot pentru dușmăniile vechi. 

Ce altceva e un infractor dacă nu un spirit neorânduit?

Îmi pipăi neliniștit cordonul ombilical. Îmi ține loc de mătănii antistres.

Pesimismul e prea la îndemână, e chiar adorabil, e emblema și panașul intelectualilor de pretutindeni. Scutește clasele luminate să vină cu soluții.

...autocompătimirea și agresiunea. Fiecare din ele, o opțiune proastă pentru individ.

Și ceva care merge spre partea de avort:

N-am să prezint scuze inutile în legătură cu absența mea. 

@hoatadecarti (booksista') m-a provocat să fac și eu un tag destul de drăguț - acum vreo două săptămâni, iar eu am tot amânat. s o r r y

 Dar pentru că în sfârșit plouă și pentru că azi e luni, revin și eu (din morți, se pare - și nici nu glumesc) cu tag-ul. Iar aici e și varianta Luciei (căreia i se mulțumește respectuos și i se dorește sănătate și cât mai mult pământ! Fie ca să ai destulă forță să-ți lucrezi mereu pământul și să nu-l dai în veci în arendă! fantoma lui Ion eu sunt da)

Salutare, domnilor.

După cum v-ați dat seama din titlu, voi participa la un read-a-thon organizat de Derodydimus (între 1 și 6 august).

În sfârșit cineva care se gândește la un maraton horror o Doamne slavă Ție

Un maraton diferit și cu atât mai interesant, aș spune eu, întrucât presupune și vizionarea unor filme.


Șiii acestea sunt cerințele, alături de cărțile (și filmele) alese de mine:

Okay, o să fac o mică mențiune înainte să încep această... hm... recenzie? Tocmai despre asta e vorba. Presupun că de acum înainte titlul review-urilor or să fie constituite din titlul cărții + autorul. De ce? Realizez că numai recenzii n-am scris până acum și, de fapt, nici nu mai vreau să încerc. Prea mult gândit dacă e bine sau nu, dacă e okay ce scriu, dacă or să fie alții de acord sau dacă felul în care mi-am exprimat părerea e destul de profesional și nu zgârie irisul nimănui.

Prin urmare, astăzi vă servesc o umilă părere despre De veghe în lanul de secară a lui Salinger (și nu-mi pasă dacă va fi sau nu în regulă ce gândesc în legătură cu cartea), pentru că, deși voiam să renunț la recenzia acestei cărți, mi-am dat seama că am vrut prea mult s-o citesc și am avut prea mari așteptări de la ea ca să nu scriu cu ce am rămas în cap în urma lecturii. și să sperăm că am rămas cu ceva

Așa cum (poate) știți, cartea urmărește povestea lui Holden Caulfield, un adolescent exmatriculat deoarece picase la 4 materii pentru a treia oară. După ce se bate cu colegul său de cameră pe care îl urăște (de fapt îi urăște pe toți cei din internat, așa cum îmi urăsc eu clasa), decide să plece mai repede în New York, unde să hoinărească având grijă să nu dea ochii cu părinții săi și să se întoarcă acasă taman de sărbători. Sigur că hoinăreala asta nu e lipsită de aventuri: Holden își cheltuie banii prin baruri mizerabile (și evident că se îmbată), ia masa cu niște călugărițe, cunoaște o prostituată și, în cele din urmă, se întâlnește cu sora lui, Phoebe. Destul de plictisitor, nu-i așa?

Am avut mari așteptări de la cartea asta. Nu știu cine e mai vinovat, imaginația mea sau recenziile pe care le-am citit. Recenziile alimentează așteptările, deci v-ați prins. De veghe în lanul de secară mi-a fost lăudată exhaustiv cu fiecare ocazie. Rezultatul? Ore de lectură (și de chin) în care cartea a devenit un călău. Nu pentru că ar fi atât de rea, dar în primă fază chiar n-am înțeles ce-i cu atitudinea dezorientatului de Holden. Pur și simplu se plânge de tot ce i se întâmplă, de fiecare persoană din jurul lui. Teoretic, faptul că e adolescent îl îndreptățește să facă o tragedie din viață și să dramatizeze fiecare moment.

Prăpastia către care cred că te îndrepți e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simți sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârșit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viață au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înțelegi?

Lumea descrisă de Salinger e atât de gri, de monotonă, exhaustiv de murdară. Întocmai ca lumea noastră, you get it! Prostituate, baruri murdare, oameni fără scrupule, nepăsare, lipsa unei stări de bine... iar Holden încearcă să accepte toate astea și să trăiască în mijlocul acestei lumi ca până acum, lucru care îi iese, deși e vizibil afectat de monotonia și ignoranța din jur.

La o primă lectură superficială cred că toată lumea l-a luat pe Holden drept un puști nenorocit care face o dramă de proporții din faptul că trece prin adolescență. Deși nu e doar asta. Holden e tipul adolescentului inadaptat, care încearcă să-și găsească refugiu în orice, neînțelegând lumea adulților (eu am ajuns la concluzia că nici nu vrea să înțeleagă). Stă „în lanul de secară” și încearcă să-i oprească pe cei din jur, mai ales pe sora lui, să cadă din lan, să se maturizeze.


Evident că la partea cu dezorientarea și incapacitatea de adaptare m-am identificat cu el... Inocent, revoltat de sistem și de lumea din jurul lui, Holden s-a dovedit pe parcursul cărții un personaj destul de sensibil, în ciuda criticilor interminabile asupra lumii și oamenilor din jur.

Mie mi-e silă. Dar nu mi-e silă numai de școală. Mi-e silă de tot. De viața din New York, și de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii și lumea care urlă la tine să cobori prin spate(...) Mi-e silă de probele fără sfârșit, când îmi fac pantaloni șa Brooks, și de oamenii care...

Am un râs foarte zgomotos și cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întâmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aș apleca spre mine și mi-aș spune să tac naibii din gură.

M-am atașat mai mult de fratele protagonistului, cu care acesta a avut o legătură strânsă. Holden povestește într-un mod sensibil despre fratele lui decedat, cu care încă „vorbește” pentru a se aduna în momentele grele.

Să mănânce. Toți în afară de Allie. Simțeam că înnebunesc. Știu bine că la cimitir nu e decât trupul lui, și că sufletul lui e în cer. Știu toate aiurelile astea, dar totuși simțeam că înnebunesc. Aș fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut. Dacă l-ați fi cunoscut, ați înțelege ce vreau să spun.

Fetele din carte mi s-au părut insuportabile, în afară de micuța Phoebe. Până și nervii lui Holden sunt mai interesanți decât niște fetișcane comune. Cât despre adulți, mai toți au fost plictisitori, în afară de profesorul lui Holden, care a devenit dubios. Foarte dubios.

Ce ciudat că pe parcursul recenziei am început să empatizez cu Holden chiar mai mult decât în timpul lecturării cărții. Ce bine e să ai un tovarăș de ură, fie el chiar fictiv... Exagerez. Tovarăș al deziluziilor, al neacceptării. Inadaptării. Superb. delirez și e grav!

Per total, deși nu a fost ce credeam eu și nu m-a impresionat în mod special, cartea a fost okay. Decentă. Stilul autorului îți permite să treci destul de repede prin carte, asta dacă nu începi să-l urăști pe Holden (iar dacă urăști ce urăște și el, vei reciti cartea).

Well, asta a fost prima încercare de recenzie, după atâta timp de inactivitate. Poate e cineva pe-aici, iar dacă nu e, cum ziceam și data trecută:

Revin și eu, după lupte seculare, cu un post pe blog. De când am scris ultima dată pe-aici a trecut destul de multă vreme (de fapt am scris cu întreruperi tot timpul anului). Nu, n-o să fac o retrospectivă a lui 2017, fiindcă a fost un an confuz și uneori horror (și n-ar avea rost să scriu despre căutări zadarnice și frivolități care nu mă mai impresionează). În schimb, mă gândeam să continui prin postul ăsta jurnalul de lectură început în august (post pe care l-am șters, desigur, deci presupun că ăsta va fi noul început, dacă asta are sens).

Nu vreau să vorbesc prea mult despre ultimele luni, cărora nu li se potrivește niciun adjectiv cunoscut de mine până în prezent. Și nici n-ar fi o idee prea bună să încerc să găsesc unul.

Revenind la cărți, am început săptămâna trecută să citesc Mara, care s-a dovedit a nu fi chiar atât de plictisitoare după primele 100 de pagini. Mă regăsesc cumva în Persida și sunt curioasă ce se va întâmpla mai departe. Mi-am luat azi vreo două spoilere, dar am căutat-o cu lumânarea (n-ai cum să nu găsești așa ceva pe GoodReads la review-uri, sorry). Mulți oameni nebuni în cartea asta, și n-o spun admirativ. Sper ca sfârșitul să nu fie ce cred eu.

Am început să citesc și Lumea Sofiei, un roman al istoriei filosofiei, dar azi am luat hotărârea de a nu continua lectura. A fost destul de interesantă, dar îmi aduce aminte de prea multe chestii, așa că mai bine nu.

Pentru că a fost atât de mult recomandată de K.J. Mecklenfeld, am început și eu Hobbitul. Am luat o pauză de la ea și sper s-o termin în seara asta. Până acum îmi plac destul de mult personajele și atmosfera, deși aș vrea s-o fi citit acum vreo 4 ani; cred că mi-ar fi plăcut mult mai mult.

Pentru că școala e minunată și eu iar încep să urăsc istoria (misiunea ficțiunilor istorice citite a ajuns iar într-un punct mort), am împrumutat de la bibliotecă Omul egiptului, din care am citit vreo două pagini. Pe parcursul mini-vacanței mi-am dat seama că nu are rost să continui (timp prețios pierdut) cu cartea, așa că mâine (dacă mai trăiesc până mâine) o voi duce înapoi. Necitită. Eh, nu e primul caz, surpraiz.

Cei de la Târgul Cărții au fost foarte drăguți să continue colaborarea cu mine, așa că Scrisoare către tata de Franz Kafka este, de mai bine de trei luni, în biblioteca mea. Mă bucur, totuși, că nu am citit-o încă, deoarece aș vrea să încep cu Metamorfoza.

Vreau tot mai mult să citesc Cioran. Vara trecută o prietenă mi-a adus aminte de Pe culmile disperării (sau doar de Cioran și eu mi-oi fi adus aminte de cartea asta, but it just doesn't matter) și am recitit câteva pagini din ea. Primul meu gând a fost s-o iau de la bibliotecă atunci când vin la liceu, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg...

Tot la autori pe care vreau să-i citesc se încadrează și John Gardner cu Grendel. Desigur, primesc numai recomandări faine xD. Mai auzisem de cartea asta acum ceva timp și știu că-mi stârnise destul de tare interesul. Acum mă întreb dacă să o citesc în română sau în engleză...

Și tot aici intră și Edgar Allan Poe. În afară de câteva poezii (interesante, oricum) și fragmente din ceea ce a scris, nu am citit nimic de el. Am amânat prea mult deja și începe să mă obsedeze. Nebunie, melancolie, inteligență. Nu mai spun nimic.

Mi se spune de multă vreme despre Domnișoara Christina, nuvelă de Eliade. Deși unul din personaje îmi poartă numele (iar asta, uneori, poate fi interesant, în caz că te regăsești în respectivul personaj. Ba nu, e destul de straniu), am tot amânat cartea asta fiindcă Romanul adolescentului miop nu mi-a prea plăcut. Acum când mă gândesc, poate ar fi o idee bună să-i mai dau o șansă...

Cred că e destul. Să sperăm că mai e cineva pe-aici încă. Dacă nu, presupun că o să debitez absurdități de una singură. Singurătatea, acest blestem dulce. Această binecuvântare amară.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum. Așa cum mi se întâmplă cu toate cărțile bune, mă tem că nu voi avea destule cuvinte pentru a o descrie și voi omite ceva. Dar ce nu voi reuși eu să vă transmit, vă va transmite cartea. Așa că haideți să vedem de ce mi-a plăcut atât de mult acest roman gotic și de ce vă-ndemn și pe voi să-l citiți.

Destinul lui Grace Bradley a fost mereu legat de cel al familiei Hartford. Martoră a evenimentelor care au zguduit viața surorilor Hannah și Eveline, ultimele vlăstare ale unei familii de nobili englezi, Grace este singura deținătoare a adevărului despre faptele petrecute în somptuosul conac de la Riverton. După ani și ani, trecutul pare să își ceară drepturile, iar Grace va dezvăli taina morții lui Robbie Hunter. 

Asemenea celor din generația lui, cutreieră lumea. Dar, spre deosebire de ceilalți, el nu caută aventura, ci uitarea. A dispărut într-un nor de durere și nu poy dibui unde se află. Ultima oară când am primit un semn de la el a fost cu luni de zile în urmă. 

Majoritatea crimelor sunt înfăptuite de oamenii care pretind că se iubesc. 

Ascunsă după fotoliu, unde măturam petalele uscate, împrăștiate pe jos, mă gândeam cum ar fi fost să fi avut și eu frați sau surori. Întotdeauna îmi dorisem. Odată chiar i-am spus mamei și am întrebat-o dacă aș putea să am și eu o soră. Să am cu cine bârfi și pune țara la cale, să vorbesc pe furiș și să visez. Mama a râs, dar nu cu veselie, și mi-a spus că n-avea de gând să facă aceeași greșeală de două ori. (scurt fragment care m-a cutremurat; relația dintre Grace și mama ei a fost unul dintre elementele care au făcut cartea și mai interesantă)