luni, 20 martie 2017

RECENZIE „Cireșarii. Cavalerii florii de cireș” ( „Cireșarii” Vol. 1) de Constantin Chiriță


Am terminat cartea asta (367 pagini) în aproape o săptămână. Așa cum am constatat în ultima vreme de mai multe ori, și această carte a venit în viața mea la momentul potrivit. Voiam de mult timp să o citesc, fiindcă toată lumea, adulți și copii, spuneau că seria asta cuprinde niște cărți pe care trebuie neapărat să le citească orice copil/adolescent și nici din lista celor mari nu trebuie să lipsească, dacă nu le-au lecturat deja. Ba chiar le-am văzut menționate în diverse liste de cărți pentru copii sau în topuri ale cărților cu deosebite valori comune.

Prima carte din seria Cireșarii e despre aventurile celor șapte prieteni (opt, cu cățelul Țombi) în Peștera Negroaia. Cei șase cireșari „titulari”, Maria, Victor, Ursu, Lucia, Ionel și Dan pregătesc de multă vreme o expediție la misterioasa peșteră, cu scopul unor momente de neuitat și a eventualei completări a hărții peșterii. Aventurile lor ne poartă prin locuri și priveliști descrise cu pricepere de autor, prin clipe grele și momente de fericire, obligându-ne, odată ce am pornit la aventură, să trăim împreună cu eroii cărții frici, temeri, spaime, mistere, bucurii și victorii, cu nelegiuiți pe urmele noastre și cu aflabtul morse drept limbaj secret.


Sincer, la început nu mi-am imaginat că povestea cireșarilor e cine știe ce. Sunt mulți bloggeri de carte și scriitori care le apreciază, și sunt multe articole și topuri în care seria se regăsește ca fiind printre cărțile de aur ale copilăriei, care la vremea lor au fost bestsellere și continuă să fie apreciate de generații și generații. Însă, în ciuda acestor lucruri, este evident că părerea mea nu putea fi pe deplin formată de la început. Ceva mă făcea să mă îndoiesc de aceste cărți, însă nu pot defini ce anume. Acum prefer să spun că e doar o simplă îndoială pe care orice cititor care vrea să acopere un număr cât mai mare de cărți bune citite o simte.

O cazarmă întreagă transformată în cor ar fi sunat alături de vocea lui precum căderea unui strop de apă lângă o cascadă.

De la primele pagini am întâlnit o scriitură simplă și în același timp complexă. Vedeți voi, complexă pentru că da, există uneori paragrafe mai lungi și pentru că nu e folosit un limbaj exagerat de simplu. Este exact cum trebuie, astfel încât n-o să-i pună în dificultate pe cei mai mici și cu un vocabular mai puțin dezvoltat, dar nici n-o să-i plictisească pe cei mai mari. În această privință există un echilibru de necontestat.


Felul prietenesc, familiar prin care autorul vorbește pur și simplu cititorului creează o ambianță caldă, primitoare, și te face să simți că aparții acelei lumi și acelor aventuri. Nu-ți trebuie mai mult de câteva rânduri ca să te acomodezi stilului autorului, așa cum n-ai nevoie decât de una-două pagini ca să îți dai seama că ai pășit în lumea potrivită pentru tine. Că nu mai vrei să pleci, ci o să continui aventura, citind până la capăt.

Popasul se făcu sub supravegherea foarte severă a Luciei: jumătate de oră, fără nicio prelungire; nimeni să nu se lungească pe iarbă; ceai fierbinte și biscuiți; două mere de cap; interzicerea discuțiilor triste. Punct!

Personajele și lumea pe care autorul le construiește încet și solid m-au acaparat din prima: totul este descris cu finețe și rafinament, astfel încât după doar câteva pagini ai impresia că ai mai fost acolo, că ai mai întâlnit acele persoane. Scriitorul te ajută să cunoști fiecare personaj într-un mod lăuntric, special: pe de o parte, parcă ai privi de pe margine la tot ce se întâmplă, parcă ai asculta ascuns după un copac dialogul lor, dar pe de altă parte, autorul îți permite să stabilești cu personajele o legătură personală, ca și cum ar fi prietenii tăi de o viață; fără să te chinui, le reții cea mai detaliată trăsătură și ajungi să le cunoști sufletele ca pe o hartă...


La fel și locurile, curtea școlii, casa Mariei și a lui Tic, parcul, drumurile întortocheate, pădurea, toate ți se întipăresc în minte și se formează o imagine de ansamblu în același timp detaliată a lumii cireșarilor, ca și cum tu însuți ai fi vizitat acele locuri.

— S.O.S.! tresări puștiul. Salvați sufletele noastre!
— Doamne! se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întâmplat?
— Tu nu simți cât de frumos e mesajul ăsta? întrebă Victor cu tremur în glas. Ionel vrea să fie salvat, ne cheamă să-l salvăm, și ne mai spune că poate fi salvat!

Fiecare personaj are caracteristici proprii; fiecare reprezintă o lume separată, o înfățișare pe care n-ai mai întâlnit-o până acum și un suflet pe care nu l-ai mai cunoscut, cu aspirații, visuri, gânduri și trăiri unice. Unul dintre cele mai importante lucruri care trebuie musai menționate este că, oricât de mult m-aș gândi, nu pot să găsesc vreun clișeu în această carte. Totul e construit la milimetru de mintea autorului într-un mod original, un stil propriu. Cred că asta înseamnă să-ți aleși amprenta asupra unei povești, asta înseamnă să scrii o carte a ta, care să devină cartea iubită de atâția copii și adulți...


Am citit paragrafele care erau uneori mai lungi foarte repede. Da, există multe descrieri, pagini întregi fără dialog, dar nu m-am plictisit absolut deloc, n-am fost tentată să sar peste paragrafe. Ba chiar aș putea spune că paragrafele de o jumătate de pagină se aseamănă cu cele de trei rânduri, fiindcă maniera cu care autorul descrie sau narează face totul mult mai simplu și mai viu. Dădeam paginile una după alta, abia așteptam să aflu ce se întâmplă mai departe, alimentată de o intrigă construită perfect și de perspectiva prietenească cu care autorul îmi dezvăluia totul.


Înainte nu eram foarte fascinată de peșteri, sau fascinația s-a pierdut în timp. La începutul călătoriei cireșarilor nu eram foarte entuziasmată cu privire la locul unde se vor desfășura restul aventurilor, dar după ce acestea au început, peșterile au devenit din nou pentru mine obiectul fascinației, desăvârșindu-mi, odată cu cireșarii, cunoștințele în legătură cu aceste minuni ale naturii; imaginația mea era hrănită tot timpul, și ea îmi arăta ce minunat trebuie să fie acele locuri...

...Toată călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina...

M-am atașat de personaje așa cum m-am atașat de cei mai buni prieteni: am suferit alături de ei, m-am speriat, am fost fericită, am vrut să le aflu povestea, să le deslușesc tainele. Fiecare era atât de diferit și de special, și chiar dacă vreunul dintre cireșari mi se părea mai enervant la început, până la sfârșit i-am înțeles pe toți. De exemplu, Ursu mi se părea plictisitor și înfumurat, și cât mă înșelasem! Cred că a devenit unul dintre personajele mele favorite din toată literatura citită până acum. Sau Tic, cireșarul novice plin de energie și carismă! Până la urmă mi s-au lămurit și relațiile dintre personaje, care era mai antipatic pentru celălalt și invers. Toată aventura asta mi-a deschis o lume nouă, plină și frumoasă, care abia așteaptă să-și continue tainele în următorul volum.


Mai trebuie să menționez că am râs cu gura până la urechi de multe ori, deci umorul nu lipsește, ba chiar și-a găsit un loc foarte bun. E un umor lipsit de zeflemea pentru cititor, de sexualitate sau mai știu eu ce... Autorul a reușit să mă înveselească fără să folosească astfel de „mijloace” și, trebuie să recunoaștem, să scrii o carte cu un astfel de umor „curat” e mai greu.

Ce să mai spun despre revoltele care se întâmplat în mintea mea?... De multe, multe ori am fost uimită și mi-am ridicat ochii din carte spre tavan ca să exclam cu buzele sau cu gândul: Doamne! Cum să zici așa ceva?! CUM SĂ FACI ASTA?!

Uneori m-am identificat cu personajele, inclusiv cu Tic. Iar când eroii treceau prin situații grele, dar nu mă puteam asemăna direct cu ei, alegeam să învăț de la cireșari. Le-am admirat inteligența, curajul, hotărârea și voința de a învinge. Și dacă e să vorbim despre simbolism, există două personaje feminine, Maria și Lucia, cele două fete din grupul cireșarilor, care nu sunt tratate drept niște păpuși delicate care trebuie ținute în casă să nu se spargă. NU! Participă la aceleași aventuri ca băieții, împreună cu băieții. Și nici măcar nu există vreunul care să se revolte, ci sarcinile sunt împărțite egal, hotărârile sunt luate egal, iar speranța expediției stă nu doar în băieți, ci și în fete. Asta fără să facem abstracție de grija cavalerească pentru ele, evident.


M-a impresionat bunătatea lui Moș Timofte, determinarea lui Tic, logica și puterea de convingere pe care le avea Victor, forța fizică și în același timp sentimentalismul care îl dominau pe Ursu, iar acestea sunt doar câteva dintre personajele minunate care mi-au rămas veșnic prieteni. Și Țombi, de asemenea, un cățel fără pereche, un supraviețuitor, un cireșar animalier, ce mai!

Și hărțile de la sfârșit, cele din jurnalul lui Victor, mi-au plăcut mult, întrucât au fost realizate de autor și au respectat foarte bine traseul cireșarilor. Dar prin scriitura lui, mai mult decât prin desen, autorul m-a ajutat să-mi creez o hartă în minte, mult mai mare și mult mai bună!

Cartea primește... ★ stele  pe GoodReads! 

În concluzie, pot să spun că primul volum din seria Cireșarii mi-a plăcut foarte, foarte mult și îmi permit să-l recomand tuturor: de la cei mici, la cei mari. Dacă vreți să redeveniți copii, sau dacă vreți ca și copilul din voi să prindă putere și să se înalțe, atunci vă recomand cu mult drag (și cunoștință de cauză) Cavalerii florii de cireș. Curaj, onoare, prietenie, aventură și speranță - toate și încă multe altele într-o singură carte.
Voi ați citit cartea? Sau ați pus-o pe lista de lecturi? 

vineri, 3 martie 2017

8 autori contemporani pe care îi recomand | Ziua Mondială a Scriitorilor



Pentru că azi sărbătorim Ziua Mondială a Scriitorilor, m-am gândit să fac o listă cu 10 autori contemporani (români și străini) pe care i-am citit și a căror opere merită lecturate și de tine. E o listă subiectivă, desigur, iar dacă un anumit scriitor nu se regăsește în listă, nu înseamnă că nu scrie bine. Probabil nu l-am citit, nu mi-a plăcut sau încă nu l-am înțeles!


Doina Ruști scrie minunat, ilustrând realități ale vieții în Lizoanca la 11 ani. O carte care m-a determinat pe parcursul lecturii să râd și să mă întristez alături de personaje.

Renata Carageani e una dintre scriitoarele mele preferate. M-a cucerit cu cartea ei, NONO, cu povestea și toate personajele ei de care m-am îndrăgostit iremediabil.



Florin Bican a scris Și v-am spus povestea așa combinând trecutul cu vechiul, dăruindu-ne ceva inedit prin ceea ce e vechi. Dacă Twain și C.S. Lewis te-au impresionat, fii gata să redescoperi poveștile copilăriei tale într-o aură nouă. Autorul păstrează magia, eroismul și antiteza dintre bine și rău, desăvârșind notele definitorii ale basmelor și conferindu-le o magie distinctă, veche și totodată nouă.



Îmi place foarte mult cum scrie Lauren Frankel. Nu atât prin stil (deși nici acesta nu lasă prea multe de dorit), cât prin mesajele de actualitate pe care vrea să le transmită prin povești impresionante.



Loung Ung a scris în prima sa carte despre copilăria ei atât de plină de durere, despre Cambodgia comunistă, Khmerii roșii și toate crimele care s-au întâmplat acolo. Citindu-i povestea impresionantă despre supraviețuire și renaștere, mi-am dat seama că știu foarte puține despre trecut, dar și că, în ciuda faptului că acesta e atât de sângeros, merită să îl cunosc mai bine.



Dacă îți plac suspansul, ciudățeniile și aventurile întunecate sau ești pur și simplu un adult care vrea să copilărească, Neil Gaiman e autorul potrivit pe care să-l citești. Deși Coraline e o carte destul de sinistră, cu multe elemente înfricoșătoare, în spatele întâmplărilor terifiante se ascund mesaje profunde.


Suspans, istorie, mister. Și iubire, totodată. Domnișoara Einstein rămâne una dintre cărțile mele preferate. Dacă îți place ficțiunea istorică, ești pasionat de viața lui Einstein sau cauți o carte în care să se regăsească un suspans construit impecabil și o poveste tulburătoare, ai găsit cartea potrivită.


Cărțile lui Ransom Riggs sunt foarte populare, atât la noi în țară, cât și peste hotare (ai observat rima, nu?). Chiar dacă le găsești peste tot menționate, am să mărturisesc și eu că sunt geniale. Aventură, mister, iubire, magie, suspans, personaje complexe, ciudate și interesante, toate astea într-o carte bazată pe fotografii vechi (și înfricoșătoare) pe care le vei putea admira și tu, în timp ce fugi de suflete-pustii și înveți să-ți controlezi puterile deosebite. 

*
*Nu toți autorii contemporani pe care i-am citit/pe care îi apreciez se regăsesc în această listă. De asemenea, am încercat să menționez autori care sunt încă în viață. Don't ask me, don't judge me!

Pe voi ce autori contemporani v-au impresionat și pe care îi recomandați?
Ne citim,
Simina.

sâmbătă, 11 februarie 2017

RECENZIE „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen


Când domnul Bingley, un june cu nume bun și o avere considerabilă vine în Hertforshire, doamna Bennet vede oportunitatea perfectă pentru a-și mărita una dintre cele cinci fiice încântătoare. Răsturnările de situație, momentele de cumpănă, dar și evenimentele fericite nu lipsesc din această carte care a devenit unul dintre cele mai celebre romane de dragoste, o carte citită și adorată de generații.

Cred că aproape toate fetele de vârsta mea și chiar tinerele femei visează sau au visat măcar o dată să trăiască în societatea aristocratică a secolelor XVIII-XIX, să aibă ca pretendent un tânăr june frumos și nobil, care s-o cucerească prin dansuri, scrisori, declarații și alte fantasme din astea. Chiar ar fi tare frumos, sincer, dacă în societatea de atunci nu ar fi existat regulile și lucrurile impuse atât de dur tinerelor fete și nu numai.

Până acum, mi-am format ideea că în centrul cărții stau Bingley și Jane, prima fiică a soților Bennet, de care se îndrăgostește noul venit. Și între cei doi se produc scântei, dar pe mine m-au încântat mult mai mult Elizabeth și Darcy, pretendentul ei, care sunt, de altfel, și personajele centrale ale cărții.

Elizabeth este frumoasă, dar și inteligentă — o femeie care pare să aibă toate calitățile, numai rude nobile nu. Îl cunoaște pe Darcy la un bal, dar mai târziu află că este un om arogant și mândru, iar zvonurile care circulă mai târziu pe seama lui o indignează de-a dreptul.

Amândoi sunt niște personalități puternice, minți cultivate, genul acela de personaje pe care le adori doar prin modul lor de a gândi și de a se purta, care s-ar potrivi atât de bine, dar care e puțin probabil să fie împreună.

Și totuși,  Darcy îndrăgostește de Elizabeth, iar aceasta îl respinge din cauza zvonurilor care circulă pe seama lui. Mi se pare ciudat, totuși, că Elizabethei o se „luminează mintea” și decide să-i acorde o șansă domnului Darcy doar după ce trece împreună cu unchiul și mătușa ei pe la proprietățile pe care le deține. Știu că autoarea construiește povestea în așa fel încât între cei doi să existe o dragoste pură, fără ca bunurile materiale să intervină, dar mi se pare că autoarea a făcut să pară că Lizzy îi acordă lui Darcy o șansă doar din cauza banilor lui.

În ciuda acestui lucru, cele două personaje se numără acum printre preferatele mele. Au fost singurele pe care am reușit să le agreez pe tot parcursul lecturii. Pe de altă parte, au fost și personaje pe care nu le-am plăcut, ba din potrivă. Vărul fetelor, domnul Collins, e unul dintre  cele mai detestabile personaje din toată literatura pe care am citit-o până acum, alături de „cunoștința lui personală”, Lady Catherine. Într-adevăr, autoarea a reușit să creeze două personaje care reflectă perfect defectele omenești din acele vremuri, precum și din prezent.

Tot în rândul personajelor dezagreabile intră și doamna Bennet, care nu doar pare, ci și este uneori lipsită de bun simț. Desigur, orice mamă ar face tot ce-i stă în putință pentru binele copiilor ei, înțeleg asta, dar lipsa de educația și nerozia pe care ea o arată în unele momente te fac pur și simplu să citești mai repede doar ca să treci mai repede prin scenele doamnei Bennet. De asemenea, Lidya, una dintre fiicele ei, nu e nici ea mai cultă sau cu mai mult bun simț. Kitty, deși studiază foarte mult și vrea să pară inteligentă, sfârșește prin a-și arăta și mai mult defectele, iar Mary e destul de deșteaptă ca să devină o femeie educată și demnă de admirație, însă ignoranța tatălui său, care se amuză pe seama prostiei celor din jurul ei, nu o ajută deloc, cum nici Elizabeth sau Jane nu îi oferă destulă atenție.
Apropo de Jane, mi-a plăcut foarte mult caracterul acestui personaj, deși sufletul său pur și bunătatea pe care o arată tuturor pot părea de necrezut. Delicatețea și faptul că îi pasă de alții mai mult decât de ea m-au făcut să o simpatizez. Naivitatea ei absolută mi s-a părut uneori exagerată, căci se punea uneori în pericol doar fiindcă nu-i credea pe ceilalți în stare de lucruri rele.  În altă ordine de idei, nu m-a impresionat prea mult. E un personaj care, zic eu, aduce mai multă delicatețe și feminitate acestei lecturi, fiind și un model demn de urmat, dar în afară de asta nu are nimic deosebit.

 Au fost și personaje care inițial par niște „îngeri”, adevărați maeștri ai ipocriziei. N-am să vă spun, desigur, care sunt aceia, fiindcă aș strica, mai mult sau mai puțin, magia lecturii, fiindcă de aceste personaje se leagă enigme și răsturnăride situație din cele mai surprinzătoare. Am tras concluzia că, dacă nu mă obișnuiam cu ironia subtilă a autoarei, ajungeam să urăsc de-a dreptul cartea doar din cauza personajelor absolut detestabile.

Mi-a plăcut mult cum totul era descris până la cele mai mici detalii, eleganța și rafinamentul acelor vremuri, cu o măiestrie și o pricepere pe măsură. Deși uneori capitolele erau destul de lungi, nici nu-mi dădeam seama când se termina unul și începea altul, căci eram foarte absorbită de povestea cărții, mai ales spre sfârșit, când voiam să aflu cu tot dinadinsul ce se va întâmpla între Elizabeth și Darcy, dădeam paginile una după alta fără să simt oboseală sau plictiseală.


Mi-au plăcut evenimentele imprevizile (și dezastruoase) care compuneau o tentă atrăgătoare cărții și îi dădeau o notă dinamică. Faptul că răsturnările de situație s-au ivit exact atunci când mă așteptam mai puțin este cu siguranță un plus.

Mi-a plăcut atmosfera, povestea și ideea cărții. Am apreciat faptul că autoarea a reușit să mă facă să intru în poveste și să trăiesc intens acțiunea.

Mi-a plăcut foarte mutl cartea, deși meditând asupra ei mi-am dat seama că și-a pierdut puțin din impactul inițial pe care l-a avut asupra mea. Încă păstrez în inimă ce am simțit lecturând-o și iubesc personajele care m-au cucerit. Am dat cărții 5 stele ★ pe GoodReads și vă invit să o citiți și voi dacă sunteți în căutare de romane de dragoste cu personaje rafinate sau sunteți vrăjiți de atmosfera secolelor optsprezece-nouăsprezece.

Aștept, desigur, păreri despre carte în comentarii și impresii despre film, căci nu l-am văzut încă.😄😊
Simina.

RECENZIE „Vechiul oraș imperial” de Yasunari Kawabata



Yasunari Kawabata s-a născut la 14 iunie 1899 și a decedat la 16 aprilie 1972. A fost un  prozator japonez care a primit premiul Nobel în 1968, fiind al treilea asiatic distins cu acest premiu.

Vechiul oraș imperial sau Kyoto sau Tinerii îndrăgostiți din străvechiul oraș imperial sau Vechiul oraș imperialo are în centrul acțiunii pe Chieko, fiica proprietarilor unui magazin de mătăsuri pentru kimono-uri din Kyoto, despre care ea descoperă că nu sunt părinții ei adevărați.

Ca mai toate operele sale, Vechiul oraș imperial este o scriere cu un spațiu epic gol. Se favorizează deplasarea centrului de greutate spre episod și detaliu. Am observat doar cam pe la jumătatea cărții că începe o acțiune propriu-zisă, în relația lui Chieko cu sora ei pierdută.


De asemenea, și fiul de țesător de obi-uri pe care Chieko îl ține la distanță sau dragostea ei secretă pentru prietenul său din copilărie, Shinichi, par să țeasă un fir al acțiunii, o poveste de dragoste; însă, spre dezamăgirea mea, acestea două nu au un deznodământ la final; întâmplările care ar trebui să urmeze sunt, de fapt, lăsate pe seama imaginației cititorului sau, așa cum cred eu, sunt înlăturate din centrul cărții pentru ca celelalte aspecte, poate mult mai importante, să intre în atenția cititorului.

— Dacă-i așa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur...?
— Câtuși de puțin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie strașnică la noapte și scutură toate florile?
— Atunci nu ne mai rămâne decât să admirăm frumusețea florilor scuturate.


Trebuie să menționez că multe evenimente din viața autorului au fost transpuse în carte; am să exemplific prin adopția lui Chieko și despărțirea de sora ei: asemenea lor, autorul a fost despărțit în copilărie de fratele său și asemenea părinților lui Chieko, Yasunari Kawabata a avut un singur copil — o fetiță adoptivă.

Mi-a plăcut cum personajele sunt conturate foarte tare pe baza a ceea ce spun și fac. Observăm în comportamentul lor adevărata fire pe care o posedă, caracterul și personalitatea lor. Autorul nu condamnă personajele, nu le face observații, însă ne arată foarte clar faptele lor, care nu sunt întotdeauna de lăudat. Au fost personaje pe care le-am admirat și îndrăgit enorm, precum sora și mama lui Chieko.

Personajul principal m-a intrigat foarte mult. Chieko pare mereu tristă, melancolică, singuratică în mijlocul propriei familii. E oarecum izolată și mereu tristă, însă nu vrea s-o arate părinților săi. Îi plac momentele de singurătate, când admiră viorelele crescute în scorbura arțarului din grădină sau contemplă pădurea de cedri.


Lacrimile fetei de pe Muntele de Miază-noapte erau lacrimi de bucurie. După ce le plânse, fața îi rămase senină.
*
Chieko nu știa să se bucure așa de simplu și de firesc cum știa fata asta.
*
(...) totul depinde de ce e în sufletul tău! își spuse Chieko și grăbi pasul.

 În unele momente parcă mă identificam cu ea, iar în altele pur și simplu îmi venea să strig de ce ești atât de tristă când în jurul tău sunt atâtea lucruri minunate?!, asta fiindcă autorul ne prezintă foarte multe peisaje și locuri frumoase din Japonia, grădini, temple, păduri de cedri, lacuri și piețe pe unde se plimba Chieko.

— Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca și florile, spuse el și râse.

Acum știu, însă, știu că plimbările ei în care contempla frumusețea lumii erau doar niște singurătăți în care scăpa de tristețe sau, dimpotrivă, melancolia o rodea și mai tare.

Sunt conturate și aspecte ale societății și mentalității oamenilor de atunci, totul pe fundalul unei Japonii care ia contact cu Occidentul și a tradițiilor și ritualurilor străvechi japoneze, precum ceremonia ceaiului.

Un rol foarte important în proza lui Kawabata, mă încumet să cred eu, este felul cum descrie totul, pictând parcă în mintea cititorului peisajele naturale care apar în carte. Pădurea de cedri, grădina cireșilor, munții sau chiar numai arțarii și minunatele viorele ale lui Chieko, toate sunt descrise într-un mod poetic dar totodată simplu. În privința acestor descrieri făcute de Kawabata, cred că îl pot numi poetul prozator sau prozatorul poet. De asemenea, orașele, clădirile și evenimentele sunt decrise amănunțit, alături de sărbătorile străvechi și tradițiile japonezilor, cartea fiind încărcată de cultura japoneză care se află într-un anume fel în antiteză cu înclinația  spre creștinism pe care o prezintă Chieko.

Iar în privința enigmelor pe care le dăruiește celor care îi citesc cărțile, îmi permit să-l numesc pe Kawabata ca fiind și... filozof. Un filozof care se bazează pe evenimentele posibile din viața oamenilor și își obligă cititorii să gândească asupra lor; într-o manieră subtilă, le pune creierul la treabă. Mi-a plăcut faptul că prin tot ceea ce se întâmpla, deși autorul nu se baza pe acțiune, puteam scoate din context unele personaje și întâmplări care astfel deveneau învățături foarte frumoase și demne de urmat.
pădure de cedri

De exemplu, greierii pe care îi crește Chieko într-un vas de Tamba și care îi aduc aminte de o veche poveste, Univesul din vas. Cei din vas nu sunt acolo pentru că lumea exterioară nu e demnă de interes, ci pentru că aceștia nu știu că trăiesc într-un vas; orizontul lor se limitează la viața trăită izolați în vasul antic de Tamba. Putem compara limitarea acestor greieri cu limitarea noastră atunci când refuzăm să ieșim din spațiul nostru de comfort pe care, sunt sigură, îl avem sau l-am avut fiecare.

— Să spui că florile se scutură nu se potrivește decât pentru florile de cireș. Dar despre lalele cum poți să spui?
(...) — Hai să plecăm de aici, spuse Hideo cu voce blândă. M-am convins, în orice caz, că țesăturile cu modele de lalele care se vând astăzi nu seamănă nici pe departe cu lalelele vii.

*
— Muntele Hiei nici nu pare chiar așa de înalt. Să fie oare din cauza ceții? se adresă Sasuke lui Takikiro.
—Ceața primăverii îl face să aibă mai multă grație... răspunse Takikiro și privi câteva clipe îndelung spre munți. Dar, nu simți cum trece primăvara, domnule Otomo? Uite chiar și după acest abur.

Deși inițial credeam (ca o neștiutoare) că e un roman grafic sau o poveste desprinsă dintr-un anime, cartea m-a surprins foarte plăcut și totodată m-a impresionat prin profunzimea ei, dându-i ★ stele pe GoodReads.

Vă invit și pe voi să citiți cartea, dacă vă plac autorii asiatici, cărțile mai ușor de citit și totodată meditative, care să vă dea de gândit, sau dacă doriți să descoperiți Japonia, cu peisajele și vechile ei tradiții.
Simina.

RECENZIE „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupéry | Inocență și înțelepciune

Titlu: Micul prinț
Autor: Antoine de Saint-Exupéry
Titlu original: Le Petit Prince
Editura: RAO
Data primei publicări: 6 aprilie 1943
Data apariției (prezenta ediție): Decembrie 1998
Nr. pagini: 122
Ilustrator: Antoine de Saint-Exupéry 

O carte frumoasă, emoționantă, scrisă pentru copii și neapărat recomandată adulților.

Voiam de foarte mult timp să citesc această carte, încă de pe vremea când eram o puștoaică din clasele primare care venea acasă aruncându-și ghiozdanul pe pat, pregătită să vizioneze noul episod din serialul animat Micul Prinț. 

Atunci nu am reușit să vizionez toate episoadele, dar în vacanța de iarnă a lui 2015 am reușit să le văd pe toate împreună cu soră-mea; am fost foarte curioasă dacă povestea din desene se potrivește cu cea a cărții.

Cartea urmărește povestea unui pilot naufragiat în deșert ce întâlnește un mic prinț care îi cere să-i deseneze o oaie. Pilotul, care este și narator, povestește totul dintr-o perspectivă matură și înțeleaptă, dar totuși copilăroasă; am avut impresia că citesc cuvintele scrise de un copil mai mare. Pilotul este un adult care nu vrea să se transforme într-un om matur și nepăsător, așa că își păstrează cum poate mai bine latura copilăroasă și tot ce-a mai rămas din candoarea lui, lăsând copilul din el să iasă la iveală.

Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătățit părerea despre ei.

Până la urmă, pilotul e de acord și încearcă să-i intre în voie Micului prinț, desenând tot felul de oi care însă nu-i sunt pe plac. Mai târziu, îi face și un portret.

Iată cel mai bun portret pe care, mai târziu, am izbutit să i-l fac. Desenul meu e însă, bineînțeles, mult mai puțin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. Pe când aveam șase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor(...)

Micul prinț rămâne cu pilotul nostru și, astfel, poate fi cunoscut de cititor. Primul lucru pe care îl aflăm este că Micul prinț vine de pe asteroidul B-612.

Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.Acesta a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internațional de Astronomie, o mare demonstrație a descoperirii sale. Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta. Așa sînt oamenii mari.

Niciodată nu știam ce se va întâmpla mai departe, ceea ce mi-a întreținut suspansul și curiozitatea. În timp ce citești ești prins într-un mister total, cu personaje pline de metafore și enigme.


Deși cartea conține o mulțime de metafore și anecdote care pot fi extrase și considerate adevărate lecții de viață și sfaturi esențiale, stilul autorului e destul de simplu și cartea nu poate fi considerată grea. Poate fi citită la orice vârstă, iar dacă alegeți să o recitiți n-are să vă plictisească, pentru că oricât ai citi-o, tot vei găsi ceva nou; e o sursă inepuizabilă de interpretări.

— Trebuie totuși să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii.

Sunt foarte multe idei care mi-au plăcut enorm. De exemplu, faptul că oamenii trebuie să creeze legături, să îmblânzească alți oameni, făcându-și prieteni noi.

Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebiți de-ai tuturora. Pașii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie.
— Numai timpul împărțit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de prețioasă. (...)Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiți. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu ești răspunzător de florea ta.

De asemenea, cartea ne face într-un mod subtil să punem maturizarea noastră sub semnul întrebării. Cât de mult și în ce sens m-am maturizat? Sunt mai bună, realizez mult mai multe, cu alte cuvinte am evoluat - sau doar m-am dezvoltat din punct de vedere fizic și am devenit mult mai nepăsătoare?...


În călătoria sa spre Pământ, Micul prinț a trecut, desigur, prin Spațiu și a descoperit multe alte planete. Astfel, întâlnește un businessman, un bețiv, un vanitos, un rege, un lampagiu și un geograf, fiecare având planeta lui micuță. Asta ne duce cu gândul la limitarea fiecăruia dintre noi...
Aceste personaje, alături de alte câteva (cum ar fi Trandafirul și Șarpele) reprezintă defecte omenești, cât și urmările lor.
Acasă, eu aveam o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...




Tare s-ar mai socoti jignită, își zise el, dacă ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse și s-ar preface chiar că moare. ca să scape de rușine. Iar eu aș fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să mă îndurereze și pe mine, s-ar lăsa să moară cu-adevărat...

Mi-a plăcut mult partea cu căutarea fântânii prin deșert. Citind-o, am primit altă lecție de viață: că lecțiile trebuie învățate și pe propria piele.

De aceea e frumos pustiul, zise micul prinț, fiindcă undeva ascunde o fântână...

Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe detalii despre carte. Micul prinț e o carte ce cuprinde o poveste plină de frumusețe și înțelepciune. Nu regret că am citit-o și vă mărturisesc că aproape în fiecare zi recitesc câte un citat sau două din ea — după ce o citești, nu te mai poți sătura. I-am dat 5 stele ★ pe GoodReads.

Cartea este disponibilă aici, cu -45% reducere, pe site-ul anticariatului și librăriei online Târgul Cărții. Le mulțumesc din suflet pentru această carte minunată, cu care sper să vă delectați și voi. De asemenea, pe site găsiți și alte cărți frumoase, pentru toate gusturile, la prețuri excepționale.
Simina.

vineri, 10 februarie 2017

RECENZIE „Și v-am spus povestea așa” de Florin Bican


Doru și părinții săi fac o călătorie spre Sinaia. Abătându-se puțin de la drum spre Posada, aceștia ajung într-un loc magic numit Fantascalia, unde pot sărbători Paștele cailor. Și, fiindcă ei au ajuns tocmai la timp, au ocazia să asculte o poveste împletită din mai multe povești, spusă în compania celor mai destoinici și uimitori eroi din basmele cu care am crescut cu toții. Ascultând povestea, eroii care se adună acolo își aud propriile povești și, astfel, își aduc mai bine aminte cine sunt ei și renasc, putând da viață mai departe poveștilor lor.

În fiecare an se povestește alt mănunchi de povești, iar povestitorul este de fiecare dată altul. Anul acesta venise rândul poveștilor cu cai năzdrăvani – de aia se numea sărbătoarea „Paștele Cailor”. Dar cine va spune povestea, nu vor ști până când nu dau semnalul câinii din Giurgiu.

Cartea e numai bună pentru copii, dar mai ales pentru adulți. Nu știu de alții, dar când am citit eu cartea, am renăscut la fel ca eroii poveștilor ei. Fiindcă povestea creată de Florin Bican se bazează pe mai multe povești din literatura română, cu care am crescut toți, e în același timp o aventură formidabilă și o reamintire a zilelor atât de vesele din copilărie.

De exemplu, atunci când citeam despre Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure Șchiop, mi-am amintit foarte clar momentele când mi se citea povestea lui Aleodor și faptul că personajul acesta mi se părea foarte straniu, chiar înfricoșător. Mi-a plăcut foarte mult cum autorul a combinat aceste povești și a întrunit toți Feții-Frumoși, răufăcătorii, prințesele, zânele și mai ales toți căluții deosebiți din povești, încadrându-i într-o aventură plină de suspans care are un scop nobil — și pe care îl veți dori împlinit după ce-l veți afla.

Stilul autorului e pur și simplu savuros. Florin Bican are un umor de zile mari, lipsit de zeflemea. Limbajul pe care îl folosește nu e ca cel utilizat în majoritatea romanelor, dar mai ales a cărților pentru copii scrise în zilele noastre, atât de pline de jargon și argou. E, mai degrabă, limbajul folosit în basme, simplu dar atrăgător, cu o notă modernă ce îmbogățește povestea. Cu toții aflăm, deci, că ursitoarele chiar urseau înainte, nu se prefăceau, ca azi, când sunt...

(...) niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii, „Cât mai stăm, fată?”

Sinceră să fiu, orele de limba română ar fi mult mai distractive și atractive dacă, după ce am studia ore întregi un anumit basm (învățând pe de rost o mie și una de definiții pentru măritul examen) am citi și vorbi măcar puțin despre repovestirile din această carte, cum ar fi Făt-Frumos cu părul de aur sau Harap-Alb, care mi s-au părut delicioase.

Muream de nerăbdare să citesc în continuare basmul înțesat de umorul calului care-l povestea, cum mi s-a întâmplat la istorisirea căluțului Hiparion, cu Luceafărul. Repovestirea asta e în rime și absolut genială. Unde mai pui că, atunci când vorbea cu ceilalți cai, Hiparion tot în rime o dădea — și-și arăta credința pentru veșnica poezie. Calul meu preferat din toată cartea, asta e clar. 

A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, un cal cu aripi îngerești, cu coama-nvolburată. Și calul ăsta sunt chiar eu, cum cred c-ați priceput; dar nu am fost așa mereu... (...)De mic, păduri cutreieram și-n adieri ușoare de frunze ce foșneau pe ram, dormeam lângă izvoare... Urmând al valurilor glas, în unda străvezie, sub vraja calului Pegas, ghiceam o poezie și-o repetam de multe ori, cu voce lină, clară, să pot pe toată, până-n zori, s-o-nvăț pe dinafară. Căci nu voiam să-nvăț să fac minuni de vitejie. Un singur lucru mi-era drag – eterna poezie. Când mama mea s-a lămurit că-s língav și cúsurgiu, mi-a tras un ghiont de-am auzit cum latră câinii-n Giurgiu. Și, fascinat de ghiersul lor, am fugit de-acasă, spre încotro-și uneau în cor cântarea lor duioasă.

Nici până azi nu pot să spun de Giurgiu chiar există, deși umblat-am de nebun prin lumea asta tristă, până când soarta m-a adus în curte la o babă — n-aș fi rămas o clipă-n plus, aș fi plecat degrabă. Dar baba cea cu chipul slut era o vrăjitoare: m-a fermecat de n-am putut să stau nici în picioare, necum să fug din casa ei și să mă-ntorc la mama. Mi-am consumat, ani mulți și grei, în casa babei drama.

Copiii sigur vor gusta povestea, iar cei mai mari vor înțelege și lecțiile din spatele aventurilor uimitoare ale celor mai iubiți eroi. Mi-a plăcut mult cum personajul principal în jurul căruia se-ncheagă toate aceste povești descoperă binele și răul, sau învățăturile frumoase strecurate printre istorisirile căluților.

Împărăția cea adevărată e-n sufletul omului. Pe aceasta trebuie să o păzim. Și dacă o păzim cum se cade, fiecare din noi, nici împărățiile din afară nu vor putea fi smintite.

De asemenea, vorbele pline de duh rostite și de Sfânta Duminică sau alte personaje care debordează de bunătate sunt, cu siguranță, destul de bine înțelese de copiii puțintel mai mari — sau poate și de cei mici, cu puțin ajutor de la părinți.

Numai cei deprinși să gândească și să spună adevărul întreg nu cad pradă tertipurilor jumătăților de om care au împânzit lumea și care nu se dau în lături să înghită omul cu totul, cum au pățit cei doi din colivie.

Stăpân nu-ți poate fi decât cel care te iubește.

Până la urmă, ceea ce am apreciat cel mai mult la cartea asta a fost că e originală. Florin Bican e un geniu. Autorului și celui cu ideea cărții, Dragan Ibrahimovici, le fac o plecăciune. Nu e lucru ușor să scrii o carte care să trezească în cititor emoții și nostalgii atât de puternice, introdus fiind într-o lume atât de frumoasă, încât să zâmbească dar să se și teamă de zece ori pe minut sau mai mult. Vă dați seama de câte ori mi-a zâmbit inima pe tot parcursul lecturii, dat fiind că n-am sărit niciun paragraf? De un infinit de ori, normal! Asta fiindcă și cartea e infinit de frumoasă și infinit de specială. Ceea ce m-a făcut să-i dau 5 stele  pe GoodReads.

Și ilustrațiile realizate de Mircea Pop sunt un plus al cărții, deși trebuie să recunosc că mă așteptam la un pic mai mult din partea ilustrațiilor, dar e OK și pot să spun că mi-au plăcut.


Așa că, dacă plănuiți să evadați din cotidianul monoton, să vă retrăiți copilăria, să faceți cunoștință cu personaje pe care le-ați iubit și pe care sigur încă le păstrați în inimă, sau dacă vreți să vedeți ce poate crea condeiul unui om înzestrat cu geniu, atunci vă îndemn să citiți cartea asta. O să întineriți, vă garantez. Pardon, o să renașteți la fel ca eroii din basme!

Mulțumesc celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a-mi retrăi copilăria atât de intens! Pe site-ul lor (librărie și anticariat online) puteți găsi foarte multe cărți pentru gusturile și domeniile la prețuri excepționale, cum ar fi cartea de față, Și v-am spus povestea așa pe care o găsiți cu -24% reducere, aici.

marți, 7 februarie 2017

RECENZIE „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu


Făcând parte dintre romanele moderne, Ciuleandra nu respectă canonul momentelor subiectului, astfel încât începe tocmai cu intriga: crima care schimbă viața lui Puiu Faranga. Acesta își sugrumă soția într-un acces de furie, pozând în ipostaza de criminal cu sânge rece.

Imediat după ce înfăptuiește crima, Puiu se trezește ca după o baie rece și se refugiază sub aripa protectoare a tatălui său, fost ministru și om cu renume mare. Acesta nu-și poate crede ochilor — A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta ta mârșavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut și tot ce nădăjduiam în viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaș ordinar! 

Pentru a-și salva copilul de la ispășirea crimei și numele de la o totală terfelire, tatăl încearcă să-și convingă odrasla să accepte internarea într-un sanatoriu, pe motiv că este nebun și deci total iresponsabil de fapta lui.

— Vrei să mă declari nebun?
— Vreau să te salvez! accentuă tatăl. În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate unde vei sta sub observație medicală un răstimp. (...)Va depinde numai și numai de tine să dovedești lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, firește, socoteala cu tine însuți, cu sufletul tău, ai să ți-o faci singur! Ispășirea inevitabilă pentru imensa-ți nedreptate față de sărmana Mădălina se va depăna în conștiința ta, fără ca eu să mai pot fi de ajutor...

Zis și făcut! Deși Puiu se opune într-o oarecare măsură deciziei tatălui său, este obligat să-i accepte dragostea salvatoare. Policarp Faranga se bazează pe un vechi prieten, profesorul Demarat, că îl va declara pe Puiu bolnav de nervi și-l va scăpa de osândă. Deși planul pare perfect, doctorul este plecat din țară și un altul, mai tânăr și neștiutor în astfel de afaceri, îl are ca pacient pe Puiu.

Ce planuri, când nimic nu mai depinde de dânsul, când el a ajuns o jucărie stricată aruncată între patru ziduri...

Mi-a plăcut foarte mult această a doua carte a lui Rebreanu pe care am citit-o. Nu știu cum să fac o distincție între Pădurea spânzuraților și Ciuleandra, căci mi se par infinit de profunde și actuale. Fiindcă este un roman psihologic, autorul se axează pe conturarea trăsăturilor personajului principal, Puiu Faranga. Acesta nu este nebun la început, ci criminal, iar pe parcursul șederii lui la sanatoriu starea lui psihică cade dintr-o extremă în alta tot timpul.

— Mă crezi și laș, tată?
— Asasinii sînt de obicei lași, ripostă Faranga cu o răceală tăioasă.

Gândurile și stările lui se schimbă cu repeziciune: când credeam că în sfârșit Puiu e mai bine, că a scăpat de frământări, imediat se întâmpla ceva neprevăzut care îmi arăta că e într-o stare mult mai proastă. Alienarea mintală se produce, de fapt, pe parcurs, comportamenul personajului fiind tot mai bizar și ieșit din comun cu fiecare zi în care stă la sanatoriu.


Îi rămase fluturând în minte că niciodată n-a putut adormi cu lumina aprinsă și o teamă că nici acuma nu va putea... Și adormi îndată...

Puiu chiar ajunge, la un moment dat, la concluzia că este un criminal înnăscut; că pornirile lui ucigașe au fost oprite până acum doar de tatăl său și de cei care l-au iubit, dar că el trebuia să omoare pe cineva și soarta a făcut ca și Madeleine, soția lui, să fie osândita. Își aduce aminte de plăcerea cu care privea la găinile care erau tăiate.

Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, știu eu... nu știu... Și atunci n-am mai putut îndura țipătul și m-am năpustit asupra ei...

Mi-a plăcut foarte mult motto-ul de la început și faptul că în el e cuprinsă esența cărții și însuși personajul principal. Încercarea lui Puiu de a se crede altcumva de cum este și faptul că la sfârșit își dă jos masca, arătându-și adevăratul caracter, adevărata situație mentală și sufletească e în legătură directă cu motto-ul. E vorba, deci, și despre ceea (cine) crezi că ești și ceea ce ești de fapt.


A fost foarte interesantă legătura dintre personaje și Ciuleandra, un dans de la munte. Nu vreau să vă spun ce e cu dansul acesta și care e legătura dintre el și poveste, ci vă las satisfacția de a afla. La început, nu mi-aș fi imaginat ce am aflat, dar a fost minunat cum povestea personajelor a luat o întorsătură neașteptată. A fost un fel de BUM! care m-a lăsat cu gura căscată, fiindcă nu mă așteptam deloc la așa ceva. Sigur că pe parcursul cărții întâlnești câteva indicii - minore, de altfel - a ceea ce urmează să se întâmple, dar n-am fost în stare să le cred.  Ceea ce, sincer, apreciez la o carte. Ăsta e și motivul, alături de poveste, scriitură și personaje, pentru care am dat cărții 5 stele ★.

— Nu te-am descusut deloc, adevărat... Nu te-am întrebat nici de ce-ai omorât-o și nici cum ai omorât-o... Ar fi fost și de prisos. Moartea vorbește mai elocvent decât toate frazele.


Mi-a plăcut foarte, foarte mult și v-o recomand cu drag, dacă vă plac romanele psihologice, poveștile de dragoste mai neobișnuite, dacă aveți nevoie de o lectură care să vă scoată din monotonie sau chiar dacă nu puteți bifa unul dintre motivele de mai sus. Merită să ieșiți din zona de confort, orice fel de lecturi v-ar plăcea în general, și să lecturați Ciuleandra.

În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. De-abia atunci i se lămurește că el constituie o lume separată, complicată(...) Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă, de la care a și dobândit conștiința existenței. Tragediile ca și bucuriile cele mari omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte și singurătatea mai mare. 
Ne citim,
Simina.