„De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger

Okay, o să fac o mică mențiune înainte să încep această... hm... recenzie? Tocmai despre asta e vorba. Presupun că de acum înainte titlul review-urilor or să fie constituite din titlul cărții + autorul. De ce? Realizez că numai recenzii n-am scris până acum și, de fapt, nici nu mai vreau să încerc. Prea mult gândit dacă e bine sau nu, dacă e okay ce scriu, dacă or să fie alții de acord sau dacă felul în care mi-am exprimat părerea e destul de profesional și nu zgârie irisul nimănui.

Prin urmare, astăzi vă servesc o umilă părere despre De veghe în lanul de secară a lui Salinger (și nu-mi pasă dacă va fi sau nu în regulă ce gândesc în legătură cu cartea), pentru că, deși voiam să renunț la recenzia acestei cărți, mi-am dat seama că am vrut prea mult s-o citesc și am avut prea mari așteptări de la ea ca să nu scriu cu ce am rămas în cap în urma lecturii. și să sperăm că am rămas cu ceva

Așa cum (poate) știți, cartea urmărește povestea lui Holden Caulfield, un adolescent exmatriculat deoarece picase la 4 materii pentru a treia oară. După ce se bate cu colegul său de cameră pe care îl urăște (de fapt îi urăște pe toți cei din internat, așa cum îmi urăsc eu clasa), decide să plece mai repede în New York, unde să hoinărească având grijă să nu dea ochii cu părinții săi și să se întoarcă acasă taman de sărbători. Sigur că hoinăreala asta nu e lipsită de aventuri: Holden își cheltuie banii prin baruri mizerabile (și evident că se îmbată), ia masa cu niște călugărițe, cunoaște o prostituată și, în cele din urmă, se întâlnește cu sora lui, Phoebe. Destul de plictisitor, nu-i așa?

Am avut mari așteptări de la cartea asta. Nu știu cine e mai vinovat, imaginația mea sau recenziile pe care le-am citit. Recenziile alimentează așteptările, deci v-ați prins. De veghe în lanul de secară mi-a fost lăudată exhaustiv cu fiecare ocazie. Rezultatul? Ore de lectură (și de chin) în care cartea a devenit un călău. Nu pentru că ar fi atât de rea, dar în primă fază chiar n-am înțeles ce-i cu atitudinea dezorientatului de Holden. Pur și simplu se plânge de tot ce i se întâmplă, de fiecare persoană din jurul lui. Teoretic, faptul că e adolescent îl îndreptățește să facă o tragedie din viață și să dramatizeze fiecare moment.

Prăpastia către care cred că te îndrepți e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simți sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârșit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viață au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înțelegi?

Lumea descrisă de Salinger e atât de gri, de monotonă, exhaustiv de murdară. Întocmai ca lumea noastră, you get it! Prostituate, baruri murdare, oameni fără scrupule, nepăsare, lipsa unei stări de bine... iar Holden încearcă să accepte toate astea și să trăiască în mijlocul acestei lumi ca până acum, lucru care îi iese, deși e vizibil afectat de monotonia și ignoranța din jur.

La o primă lectură superficială cred că toată lumea l-a luat pe Holden drept un puști nenorocit care face o dramă de proporții din faptul că trece prin adolescență. Deși nu e doar asta. Holden e tipul adolescentului inadaptat, care încearcă să-și găsească refugiu în orice, neînțelegând lumea adulților (eu am ajuns la concluzia că nici nu vrea să înțeleagă). Stă „în lanul de secară” și încearcă să-i oprească pe cei din jur, mai ales pe sora lui, să cadă din lan, să se maturizeze.

Evident că la partea cu dezorientarea și incapacitatea de adaptare m-am identificat cu el... Inocent, revoltat de sistem și de lumea din jurul lui, Holden s-a dovedit pe parcursul cărții un personaj destul de sensibil, în ciuda criticilor interminabile asupra lumii și oamenilor din jur.

Mie mi-e silă. Dar nu mi-e silă numai de școală. Mi-e silă de tot. De viața din New York, și de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii și lumea care urlă la tine să cobori prin spate(...) Mi-e silă de probele fără sfârșit, când îmi fac pantaloni șa Brooks, și de oamenii care...

Am un râs foarte zgomotos și cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întâmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aș apleca spre mine și mi-aș spune să tac naibii din gură.

M-am atașat mai mult de fratele protagonistului, cu care acesta a avut o legătură strânsă. Holden povestește într-un mod sensibil despre fratele lui decedat, cu care încă „vorbește” pentru a se aduna în momentele grele.

Să mănânce. Toți în afară de Allie. Simțeam că înnebunesc. Știu bine că la cimitir nu e decât trupul lui, și că sufletul lui e în cer. Știu toate aiurelile astea, dar totuși simțeam că înnebunesc. Aș fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut. Dacă l-ați fi cunoscut, ați înțelege ce vreau să spun.

Fetele din carte mi s-au părut insuportabile, în afară de micuța Phoebe. Până și nervii lui Holden sunt mai interesanți decât niște fetișcane comune. Cât despre adulți, mai toți au fost plictisitori, în afară de profesorul lui Holden, care a devenit dubios. Foarte dubios.

Ce ciudat că pe parcursul recenziei am început să empatizez cu Holden chiar mai mult decât în timpul lecturării cărții. Ce bine e să ai un tovarăș de ură, fie el chiar fictiv... Exagerez. Tovarăș al deziluziilor, al neacceptării. Inadaptării. Superb. delirez și e grav!

 

Per total, deși nu a fost ce credeam eu și nu m-a impresionat în mod special, cartea a fost okay. Decentă. Stilul autorului îți permite să treci destul de repede prin carte, asta dacă nu începi să-l urăști pe Holden (iar dacă urăști ce urăște și el, vei reciti cartea).

Well, asta a fost prima încercare de recenzie, după atâta timp de inactivitate. Poate e cineva pe-aici, iar dacă nu e, cum ziceam și data trecută:

Cărți, din nou

Revin și eu, după lupte seculare, cu un post pe blog. De când am scris ultima dată pe-aici a trecut destul de multă vreme (de fapt am scris cu întreruperi tot timpul anului). Nu, n-o să fac o retrospectivă a lui 2017, fiindcă a fost un an confuz și uneori horror (și n-ar avea rost să scriu despre căutări zadarnice și frivolități care nu mă mai impresionează). În schimb, mă gândeam să continui prin postul ăsta jurnalul de lectură început în august (post pe care l-am șters, desigur, deci presupun că ăsta va fi noul început, dacă asta are sens).

Nu vreau să vorbesc prea mult despre ultimele luni, cărora nu li se potrivește niciun adjectiv cunoscut de mine până în prezent. Și nici n-ar fi o idee prea bună să încerc să găsesc unul.

Revenind la cărți, am început săptămâna trecută să citesc Mara, care s-a dovedit a nu fi chiar atât de plictisitoare după primele 100 de pagini. Mă regăsesc cumva în Persida și sunt curioasă ce se va întâmpla mai departe. Mi-am luat azi vreo două spoilere, dar am căutat-o cu lumânarea (n-ai cum să nu găsești așa ceva pe GoodReads la review-uri, sorry). Mulți oameni nebuni în cartea asta, și n-o spun admirativ. Sper ca sfârșitul să nu fie ce cred eu.

Am început să citesc și Lumea Sofiei, un roman al istoriei filosofiei, dar azi am luat hotărârea de a nu continua lectura. A fost destul de interesantă, dar îmi aduce aminte de prea multe chestii, așa că mai bine nu.

Pentru că a fost atât de mult recomandată de K.J. Mecklenfeld, am început și eu Hobbitul. Am luat o pauză de la ea și sper s-o termin în seara asta. Până acum îmi plac destul de mult personajele și atmosfera, deși aș vrea s-o fi citit acum vreo 4 ani; cred că mi-ar fi plăcut mult mai mult.

Pentru că școala e minunată și eu iar încep să urăsc istoria (misiunea ficțiunilor istorice citite a ajuns iar într-un punct mort), am împrumutat de la bibliotecă Omul egiptului, din care am citit vreo două pagini. Pe parcursul mini-vacanței mi-am dat seama că nu are rost să continui (timp prețios pierdut) cu cartea, așa că mâine (dacă mai trăiesc până mâine) o voi duce înapoi. Necitită. Eh, nu e primul caz, surpraiz.

Cei de la Târgul Cărții au fost foarte drăguți să continue colaborarea cu mine, așa că Scrisoare către tata de Franz Kafka este, de mai bine de trei luni, în biblioteca mea. Mă bucur, totuși, că nu am citit-o încă, deoarece aș vrea să încep cu Metamorfoza.

Vreau tot mai mult să citesc Cioran. Vara trecută o prietenă mi-a adus aminte de Pe culmile disperării (sau doar de Cioran și eu mi-oi fi adus aminte de cartea asta, but it just doesn't matter) și am recitit câteva pagini din ea. Primul meu gând a fost s-o iau de la bibliotecă atunci când vin la liceu, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg...

Tot la autori pe care vreau să-i citesc se încadrează și John Gardner cu Grendel. Desigur, primesc numai recomandări faine xD. Mai auzisem de cartea asta acum ceva timp și știu că-mi stârnise destul de tare interesul. Acum mă întreb dacă să o citesc în română sau în engleză...

Și tot aici intră și Edgar Allan Poe. În afară de câteva poezii (interesante, oricum) și fragmente din ceea ce a scris, nu am citit nimic de el. Am amânat prea mult deja și începe să mă obsedeze. Nebunie, melancolie, inteligență. Nu mai spun nimic.

Mi se spune de multă vreme despre Domnișoara Christina, nuvelă de Eliade. Deși unul din personaje îmi poartă numele (iar asta, uneori, poate fi interesant, în caz că te regăsești în respectivul personaj. Ba nu, e destul de straniu), am tot amânat cartea asta fiindcă Romanul adolescentului miop nu mi-a prea plăcut. Acum când mă gândesc, poate ar fi o idee bună să-i mai dau o șansă...

Cred că e destul. Să sperăm că mai e cineva pe-aici încă. Dacă nu, presupun că o să debitez absurdități de una singură. Singurătatea, acest blestem dulce. Această binecuvântare amară.

RECENZIE „Casa de la Riverton” de Kate Morton

Astăzi vreau să vă vorbesc despre una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum. Așa cum mi se întâmplă cu toate cărțile bune, mă tem că nu voi avea destule cuvinte pentru a o descrie și voi omite ceva. Dar ce nu voi reuși eu să vă transmit, vă va transmite cartea. Așa că haideți să vedem de ce mi-a plăcut atât de mult acest roman gotic și de ce vă-ndemn și pe voi să-l citiți.

Destinul lui Grace Bradley a fost mereu legat de cel al familiei Hartford. Martoră a evenimentelor care au zguduit viața surorilor Hannah și Eveline, ultimele vlăstare ale unei familii de nobili englezi, Grace este singura deținătoare a adevărului despre faptele petrecute în somptuosul conac de la Riverton. După ani și ani, trecutul pare să își ceară drepturile, iar Grace va dezvăli taina morții lui Robbie Hunter. 

Mă bucură mult faptul că acest sinopsis de pe spatele cărții, această descriere dacă vreți, ne lasă să știm doar atât cât e nevoie pentru a ne stârni interesul. Am citit cărți pe care nu le-am savurat îndeajuns fiindcă știam dinainte unele amănunte importante, tocmai fiindcă citisem descrierea de pe coperta din spate.

Așa cum ați aflat deja, cartea urmărește povestea lui Grace, o femeie care, ajunsă la bătrânețe, dezvăluie cititorilor povestea vieții ei, atât de zbuciumată și de plină de evenimente. Ajunsă la peste 90 de ani, Grace nu își dorește decât să-și trăiască ultimele zile de viață în pace; însă trecutul îi devine călău, o urmărește oriunde și oricând, transportând-o cu amintirea la moșia la care a slujit vreme de atâția ani ca și cameristă.

Mi-a plăcut foarte mult motivul acesta al amintirilor, al trecutului care nu te mai lasă în pace. Sunt o nostalgică incurabilă și, deși n-am o vârstă venerabilă și n-am trecut printr-un război, încă încerc și învăț să-mi controlez amintirile, care lăsate în voia lor pot deveni arme împotriva propriei minți și liniști. Pentru Grace, amintirile sunt o poartă spre locurile și clipele la care ar vrea să se-ntoarcă, spre oamenii pe care i-a iubit atât de mult și pe care ar vrea să-i revadă.

 Însă amintirile care o induc într-o stare de euforie melancolică ajung în scurt timp cei mai mari inamici. Grace știe mai mult decât și-ar dori despre familia Hartford, despre intrigile și tensiunile de la conacul Riverton, iar când o regizoare americană vrea să realizeze un film despre trecutul acestor nobili și o roagă pe Grace să-i povestească despre aceștia, lucrurile se complică pentru bătrâna cu trupul slăbit și sufletul nostalgic. Ea vrea să ajute la realizarea filmului, însă pentru asta trebuie să se confrunte zilnic cu trecutul ei, pe care-l va revedea mai viu ca niciodată în decorurile filmului și-l va retrăi povestindu-l.

Desigur, acesta nu e singurul motiv pentru care Grace se destăinuie și-și deșiră anii vieții. Dorința de a-l revedea pe nepotul ei plecat de multă vreme și a-i dezvălui acestuia fiecare amănunt al vieții ei, mai mult sau mai puțin strălucitor, îi dau lui Grace o idee care-i alungă teama că nepotul ei s-ar putea întoarce prea târziu și astfel secretele ei ar pleca odată cu ea: începe să înregistreze în fiecare zi (pe o bandă de magnetofon, dacă nu mă-nșel) fragmente cronologice din viața ei și a surorilor Hartford.

Asemenea celor din generația lui, cutreieră lumea. Dar, spre deosebire de ceilalți, el nu caută aventura, ci uitarea. A dispărut într-un nor de durere și nu poy dibui unde se află. Ultima oară când am primit un semn de la el a fost cu luni de zile în urmă. 

Cred că acesta e primul roman gotic pe care-l citesc (se poate să mai fi citit în trecut și nu-mi mai amintesc; slabe șanse, presupun). E doar primul, dar cred că l-am citit pe unul dintre cele mai bune și, surpriză, e un roman contemporan. Mi-a „deschis” gustul pentru tot ce înseamnă elemente de gotic literar și saga familială. 

Majoritatea crimelor sunt înfăptuite de oamenii care pretind că se iubesc. 

Are de toate sau, dacă nu, aproape de toate. Dar nu știu ce i-ar putea lipsi; cum am spus, incorporează cam tot ce ține de goticul literar, iar saga familială e construită... superb. Chiar nu pot găsi un alt cuvânt mai bun, deși ăsta sună cam scos din context...

Am luat-o peste tot cu mine fiindcă practic nu puteam să iau pauză de la lectură decât foarte greu. Nu m-a plictisit deloc; e plină de suspans, enigme, secrete bine păstrate pe care ai impresia că le vei afla pagina următoare sau pe care crezi că le-ai ghicit, personaje diferite, ciudate, unice și speciale, iar scriitura autoarei și felul cum combină prezentul pe care-l trăiește Grace cu trecutul său face ca toate astea să se combine perfect și să formeze o poveste care te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. 

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera pe care autoarea reușește s-o creeze. Starea alertă și curiozitatea pentru misterele și viețile întortocheate ale personajelor face ca lectura să fie cursivă și ușoară în ciuda celor 432 de pagini plus nota autoarei, care de asemenea mi-a plăcut foarte mult, fiindcă povestește pe scurt experiența prin care a trecut scriind romanul și recomandă alte romane gotice, ba chiar amintește de câteva piese de teatru și romane (scuzați repetiția acestui cuvânt) scrise în perioada în care se petrece și acțiunea cărții.

— Da, e un viitor în asta, a spus ea cu voce subțiată. Dar fericirea... fericirea se crește la gura sobei tale, nu se culege de prin grădinile altora.

M-au interesat în mod special viețile surorilor Hartford. Așa cum spune și Grace, sunt două caractere care te fascinează din prima clipă, de la prima întâlnire, și anume capitolul Camera copiilor, se poate unul dintre preferatele mele. Hannah, cea mare, este o fire rebelă și care vrea să dovedească faptul că, deși fată, poate face orice fac și băieții. Eveline, pe de altă parte, e destul de naivă și răsfățată, iar comportamentul ei la maturitate dovedește că nu vârsta o înzestrează cu aceste caracteristici. 

Ascunsă după fotoliu, unde măturam petalele uscate, împrăștiate pe jos, mă gândeam cum ar fi fost să fi avut și eu frați sau surori. Întotdeauna îmi dorisem. Odată chiar i-am spus mamei și am întrebat-o dacă aș putea să am și eu o soră. Să am cu cine bârfi și pune țara la cale, să vorbesc pe furiș și să visez. Mama a râs, dar nu cu veselie, și mi-a spus că n-avea de gând să facă aceeași greșeală de două ori. (scurt fragment care m-a cutremurat; relația dintre Grace și mama ei a fost unul dintre elementele care au făcut cartea și mai interesantă)

Un alt personaj fascinant de viața căruia cele două surori sunt legate în mod direct este Robbie Hunter, un tânăr poet a cărui moarte e învăluită într-un văl de mister. De multe ori, citind capitolele în care acesta figura, m-am întrebat ce ar putea interveni între el și viață. Părea un om inteligent, cu multe șanse de a-și fructifica tinerețea. Abia târziu am început să realizez, ceea ce nu m-a ajutat însă prea mult la sfârșit, când surpriza a fost... uriașă. Și zguduitoare. Ceea ce este, totuși, minunat — o carte care să-ți trezească atâtea simțăminte dintr-un singur foc, nu? 

Cel mai mult și cel mai mult, totuși, cred că mi-a plăcut tema războiului și a efectelor pe care le-a avut - și le are - asupra oamenilor. Se vorbește în carte despre traumele cu care oamenii plecați la război s-au întors, despre incapabilitatea de a mai trăi o viață normală alături de cei dragi, tinereți distruse și vieți condamnate. Există chiar personaje importante care se aleg cu așa ceva, iar povestea lor, dar și a oamenilor din jurul lor se schimbă radical.

Puncte slabe? Se-ntâmplă rar să citesc astfel de cărți, dar asta e una dintre acele lecturi cărora nu le-am găsit nod în papură. Singura problemă pe care am avut-o eu cu cartea asta a fost starea de melancolie pe care o poate induce. Nu mă-nțelegeți greșit, nu te face depresiv și nici nu te determină să faci cine știe ce; starea melancolică despre care am pomenit este, pot să spun, meditativă, te face să te gândești la propriul rost, la sensul vieții și alte probleme existențiale — sau doar mie mi se-ntâmplă asta...

Așa cum v-ați dat seama, cartea mi-a plăcut enorm de mult. Este prima dintre cărțile autoarei pe care le citesc și este, de altfel, și prima carte a autoarei. Eu cred că pentru debut, e chiar ceva impresionant. Abia aștept să continui cu restul cărților scrise de Kate Morton, care a devenit una dintre scriitoarele mele preferate. 

Cel mai important la cartea asta cred că a fost felul cum am reușit să intru în pielea lui Grace și să simt că am pășit în acea epocă. Am dat cărții pe GoodReads 5 stele.

Le mulțumesc celor de la Târgul Cărții, anticariat și librărie online, pentru această (minunată) carte. Pe site-ul lor găsiți o varietate de cărți faine pentru toate gusturile și domeniile la prețuri avantajoase. 

RECENZIE „Mihail, câine de circ” de Jack London

Astăzi vreau să vă vorbesc despre o carte care m-a marcat și m-a făcut să privesc altfel lucrurile aparent „nevinovate” pe care, din păcate, le trecem adesea cu vederea. Deși scrisă în 1917, încă își păstrează actualitatea și pot spune, raportându-mă la subiectul romanului, că se potrivește perfect cu vremurile noastre.

Ultima dată când am citit o carte de Jack London a fost prin clasa a treia, când am început să iubesc felul cum scrie. Deși știam că violența se regăsește din plin în cărțile acestuia, parcă Mihail, câine de circ a fost una dintre cele mai mari „lovituri livrești” pe care le-am primit.

Cartea este povestea vieții unui terrier irlandez furat de pe o plajă de către un steward bătrân. Deși dorește să-l vândă pe Mihail, dorința îi scade treptat, iar suma pe care vrea s-o aloce celor șase litri de bere pe care îi bea zilnic nu mai este atât de tentantă. 

Între om și câine se formează în scurt timp o legătură puternică, ceea ce îl determină pe Steward să renunțe cu totul la planurile sale comerciale. Prietenia dintre câine și stăpân se consolidează treptat, în timpul călătoriilor marinărești și aventurilor impresionante (și periculoase) prin care sunt siliți să treacă. 

Deși cei doi par de nedespărțit, întrucât Stewardul îl consideră pe Mihail ca și pe copilul lui, iar Mihail își venerează stăpânul ca pe un zeu, curând adevărate calamități se abat asupra lor, iar Mihail ajunge în mâna unui celebru dresor de animale, care este și foarte crud. Experiențele prin care va trece terrierul, alături de alte animale supuse chinurilor în favoarea deliciului oamenilor, vor schimba și aproape ucide o ființă loială și plină de credință față de toți stăpânii pe care i-a avut, în afară de câțiva: dresorii.

Cred că, într-adevăr, unele cărți „te citesc” și așteaptă momentul potrivit pentru a fi, la rândul lor, citite de tine.Și de data asta mi-a luat ceva timp să intru în poveste și în pielea personajelor.

Inițial, l-am considerat pe Steward un simplu bețivan care e, pe deasupra, și hoț de câini, iar disprețul cu care se adresa celorlalți m-a făcut, la rândul meu, să-l disprețuiesc. Însă, așa cum o prietenie adevărată se formează în timp, am reușit să cunosc adevăratul Steward doar după  mai mult de o sută de pagini, devenind unul dintre personajele mele preferate.

Au existat și alte personaje misterioase, reușind, ca cititor, să intru în pielea lor și să le înțeleg destul de târziu, iar Mihail e unul dintre ele. La început credeam că e un simplu câine, ca toți semenii lui; nu mă impresiona cu nimic. Abia mai târziu, aproape de finalul cărții, când am aflat despre vechii lui stăpâni, despre fratele lui și iubirea față de ei, am reușit să-l înțeleg pe Mihail.

M-au emoționat părțile în care Mihail „cânta” alături de Steward tot felul de cântece de pe vremea aceea (pe care, apropo, le-am căutat și eu). Lătratul terrierului devenea melodios și reușea să încânte pe toată lumea cu demonstrațiile sale muzicale.

Dar lovitura cea mare Daughtry și Mihail o dădură abia în ziua în care cîntară pentru prima oară „Roll me down to Rio”. Lucrurile se petrecură într-un salon de dans de pe strada Pacificului. Toți dansatorii se opriră și marinarii cerură în cor să le mai cînte o dată. Patronii salonului nu aveau nimic de pierdut, pentru că nimeni nu părăsi sala; dimpotrivă, se grămădiră cu toții în restaurant ca să-l asculte pe Mihail executându-și repertoriul: „God save the King”, „Sweet bye and bye”, „Lead, kindly light”, „Home, sweet home” și „Shenandoah”.

Văzând relația de prietenie atât de strânsă dintre om și animal, am început să mă întreb, ca de atâtea alte ori, cum e posibil să rănești o ființă care îți arată atâta loialitate, care, prin instinctele sale, începe să te venereze pentru un simplu mângâiat, un singur gest de afecțiune.

Știu, animalele trebuie educate, câinii învățați anumite reguli. Nu am nimic împotrivă. Dar de ce să încerci să schimbi natura unui animal, firea lui? De ce să-l obligi să meargă doar pe picioarele din spate ori din față pentru amuzamentul tău și al celorlalți, pentru setea de bani care scuză până și cruzimea, barbarismele, mentalitatea bolnavă? N-o să înțeleg niciodată mințile bolnave care au impresia că violența aduce productivitate, că e un mod profesionist „de a scoate ceva din animal”. Nu, e doar lipsit de sens!

Și Mihail trecu prin umilitoarea grozăvie de a fi ridicat în două labe de Johnny, pe cînd Collins îl plesnea cu biciul peste față și peste genunchi. În furia lui, Mihail încercă să-l muște pe zeu, dar fu smucit de lanț. Cînd încercă să se răzbune pe Johnny, acest tînăr pe care nimic nu-l putea tulbura îl ridică în aer de capătul lanțului, doar cu brațul întins și gata să-l sugrume.

Iar în categoria actelor de violență (și, aș spune eu, nebunie) asupra animalelor nu intră doar antrenamentele crude din spatele reprezentațiilor de circ, ci și multe filmulețe „amuzante” de pe internet, cu lemuri, căței ori alte animale care fac lucruri nefirești pentru ele. Pentru că nu, lemurilor nu le place să fie gâdilați, câinii nu adoră să meargă pe picioarele din față, purceii nu au de ce să se învârtă prin apartament în hăinuțe de păpușă. În spatele filmulețului cu un cățel care face cine știe ce giumbușlucuri nu stă un câine fericit, ci un stăpân care profită cu cruzime de neputința animalului de a se salva.

— Nici un câine nu umblă de voie pe labele dindărăt, și cu atât mai puțin pe cele dinainte — obișnuia Collins să spună. Cîinii nu-s făcuți pentru așa ceva. Trebuie siliți. Asta-i tot. Iată taina oricărui dresaj. Trebuie să-i silești. Trebuie. Acesta este rolul vostru. Să-i siliți. Cine nu-i în stare, n-are ce căuta la mine. Asta să vă intre bine în cap! 

Cartea asta m-a schimbat și m-a făcut, așa cum spuneam la începutul recenziei, să privesc lumea animalelor și a spectacolelor în care ele apar cu alți ochi. După lecturarea cărții nu aș mai asista cu atâta tragere de inimă la astfel de reprezentații. Autorul arată în mod realist și fără nicio piedică felul cum sunt tratate animalele de dresorii care nu-s vreun soi al iubitorilor de animale, ci tartori în toată regula.

După o vreme, abia de se mai încercă cu el un număr și i se dădu drumul și din lanț, scăpînd astfel și de Johnny. Mihail stătea acum tot timpul pe lîngă Collins, în arenă. Învățase, cu ajutorul unor lecții amare, că trebuie să se țină după el, și îl urma așa, urîndu-l fără încetare, pe cînd propriul lui trup se otrăvea din pricina secrețiilor pe care glandele nu le mai produceau normal și care nu i se mai scurgeau în chip firesc prin trup, din pricina urii care îl apăsa.

Din cauza faptului că mai mereu când apărea o scenă violentă știam câtă durere urma să fie descrisă, eram tentată să trec peste câteva paragrafe și să „reduc” din părțile care ar putea să nu-mi placă. Mă bucur totuși că am citit cartea integral, fără să sar peste rânduri, deoarece am reușit să înțeleg mai bine ceea ce vrea autorul să transmită.

Iar sfârșitul cărții... mi-a adus lacrimi în ochi. A fost atât de natural, de frumos și de potrivit. N-aș fi putut să aleg un final mai bun decât autorul. Oricât de tare v-ați strădui să vi-l imaginați, nu puteți. E atât de imprevizibil, prin toate detaliile și întâmplările lui, deoarece sfârșitul nu e descris de data asta pe o pagină, sau poate în câteva rânduri ci, îndrăznesc să spun, în ultimele două capitole. Acelea... sunt sfârșitul.

Însă Mihail, câine de circ nu e doar despre violență și durere; e despre loialitate, iubire, regăsire și bunătate. Deși majoritatea figurilor din carte sunt ale unor oameni josnici, veți întâlni și personaje demne de admirație, prietenii de necurmat și renașteri precum ale păsării Phoenix. Unele animale mor, altele se supun, iar câteva se arată învingătoare.

RATING GOODREADS: 4,5/5 stele

Per total, cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu dragă inimă celor care vor să afle mai multe despre felul cum sunt tratate animalele dresate. Iar dacă vreți să vă bucurați și de o aventură plină de suspans și răsturnări de situație, asta e cartea potrivită pentru voi.

Interviuri: I. Interviu cu scriitorul K.J. Mecklenfeld

De ce și de când ai început să scrii?

Am scris și am desenat de când mă știu, însă doar în joacă, pentru distracția prietenilor mei. Acum mai bine de 10 ani am început să studiez serios, de unul singur, ceea ce se numește creative writing. În românește nu am găsit nimic, doar în engleză. Cam în același timp am început să creez prima mea poveste serioasă. Nu am terminat-o, dar din ea am folosit jumătate pentru cărțile cu Hendrik de Mol. Cealaltă jumătate poate o voi folosi în următoarea serie pe care plănuiesc să o scriu.

Ce te-a făcut să scrii cărți pentru copii? 

Probabil mintea mea pusă tot timpul pe joacă.

Unde încerci să-ți găsești inspirația?

Nu încerc să o găsesc, să fiu sincer. Am chiar prea multe idei. Pentru mine cel mai dificil este să cern ideile și să le păstrez pe cele mai bune. Dacă sunt blocat, lucru care se întâmplă ocazional oricărei persoane creative, este pentru că am o problemă de rezolvat și nu pot să mă hotărăsc la soluție. Mă ajută mult să fiu în natură, pe malul mării sau în munți, fără mulți oameni în jur.

Crezi că literatura pentru copii este mai mult sau mai puțin neglijată?

În România, vrei să spui? Bineînțeles că da. De când am început eu acum câțiva ani să scriu despre literatura pentru copii ca fiind un lucru foarte serios (fiindcă așa și este, este definitorie pentru următoarele generații de adulți), văd că s-au mai îmbunătățit lucrurile: au început mai multe edituri să tipărească literatură pentru copii și pentru YA, văd cărțile pentru copii fiind un pic mai bine promovate și lumea vorbind mai animată despre ele. Este un început. În Olanda lucrurile stau altfel. Cărțile pentru copii sunt extrem de importante și de aceea există premii speciale și multe programe de finanțare. Dacă intri într-o bibliotecă olandeză, vezi un departament special și rafturi peste rafturi de cărți pentru copii. Toate cărțile au coduri pe grupe de vârstă și știi exact ce să alegi. La nemți este la fel, am constatat.

Ce rol crezi că au blogurile de carte în promovarea lecturii?

Un rol important pentru că reprezintă o categorie importantă de cititori - cei pasionați. Îndeajuns de pasionați încât să scrie despre cărțile care le plac.

Povestește-ne o amintire din copilăria ta legată de cărți.

Cea mai veche amintire a mea legată de cărți este de pe vremea când nu mergeam încă la școală. Știu asta pentru că îmi aduc aminte deschizând cărți și uitându-mă doar la poze, neștiind să citesc încă. Unul dintre părinții mei lucra într-o bibliotecă și într-o zi, neavând cu cine să mă lase acasă, m-a luat și pe mine. Am fost pus pe un scaun între rafturile uriașe (mie mi se păreau că ajung aproape de cer!). Era semiîntuneric și cald, mirosea a carte veche în legături de piele și din când în când se auzeau mici trosnete ale rafturilor din lemn. La început nu am îndrăznit să mă mișc, apoi am căpătat curaj și am început să mă plimb printre rafturi, deschizând cărți și căutând poze (nu erau, erau cărți pentru oameni mari). Am rămas fermecat pe viață. Într-un fel, nu am mai ieșit niciodată din acea bibliotecă, am rămas acolo cu sufletul.

Ce înseamnă pentru tine România, tradițiile, credința și oamenii ei?

Țara în care m-am născut și am crescut. Nu va putea fi niciodată înlocuită cu o alta.

Spune-ne câteva cărți bune din copilăria ta.

Am o listă de 100 de cărți pentru copii la mine pe blog (http://www.kjmecklenfeld.nl/100-de-carti-pentru-copii/). Vântul prin sălcii este o carte pe care o citesc și acum cu mare plăcere. Alice în Țara Minunilor este o carte aparte pe care ar trebui să o citească orice copil.  

Care a fost prima carte citită?

Nu-mi aduc aminte. Știam pe de rost cărțile din colecția Povești Nemuritoare, primele pe care am început să le citesc singur. Prima mea carte serioasă a fost Contele de Monte Cristo. Am citit-o prea devreme, dar mi-a plăcut enorm. Datorită ei nu mă tem să folosesc și cuvinte mai greluțe pe ici pe colo în cărțile mele. Cât timp am citit-o am stat cu dicționarul lângă mine și am învățat multe cuvinte noi. Am păstrat obiceiul de a nu lăsa să treacă un cuvânt fără îi aflu înțelesul. Acum este și mai simplu, există dex online :-).

Dar cartea ta preferată?

Nu am numai una, cum spuneam, am trei: Hobbitul, Alice în Țara Minunilor și Vântul prin sălcii.

Ai putea să ne spui, te rog, în ce circumstanțe ai ajuns pentru prima dată în Olanda?

În vizită la prieteni.

Cum ai ajuns să o îndrăgești și să îți placă atât de mult să-i vizitezi orașele și coclaurile mai mult sau mai puțin cunoscute?

Am descoperit că mi se potrivește mentalitatea olandezilor. Îmi place faptul că sunt muncitori, corecți, familiști și patrioți. Plus, mă dau în vânt după orașele vechi.

Ai putea să ne spui, te rog, care a fost prima ta jucărie de pluș primită?

Un cățel de pluș verde, un șoricar. Datorită lui și acum am slăbiciune la cățeii lungi cu picioare scurte. Am dormit cu el multă vreme, eram nedespărțiți. Este în multe dintre fotografiile mele din copilarie.

Cam în ce proporții citeai în copilărie? Existau cărți care să te țină în suspans și lipit de ele sau cărți de care să treci anevoie?

Citeam până nu mai puteam ține ochii deschiși. Citeam orice. Și nu mă lăsam până ce nu terminam cartea. Săream pagini dacă nu era interesant, dar nu o lăsam până nu ajungeam la sfârșit. În acele vremuri am învățat să citesc foarte repede. Poate de aceea recitesc de câteva ori cărțile preferate.

Reușești să citești în aceleași proporții, sau chiar mai mult?

Nu, din păcate. Nu am mai avut niciodată atât de mult timp și așa o dispoziție pentru citit de când am terminat liceul. Am citit mult și în timpul facultății, dar nu atât de mult. Apoi s-a tot redus timpul, iar de când am început să scriu, este chiar foarte limitat. Nu numai pentru că prefer să îmi liniștesc mintea dupa ce am terminat de scris în ziua cu pricina (scriu cam în fiecare zi), dar și pentru că vreau să mă feresc de influență. Dacă vreau să îmi păstrez dispoziția pufoasă nu trebuie să mă uit nici măcar la știri.

Te-ai gândit să scrii poezie?

Da, când eram copil. Am scris niște chestii atât de sinistre, de mi-a trecut. Nu este genul meu.

Te-ai gândit să scrii și cărți de alte genuri?

Nu chiar. Aventurile pentru copii mi se potrivesc cel mai bine. Probabil că aș scrie cel mult YA. Pentru restul sunt mult prea imatur.

Povestește-ne o amintire la alegere.

O cabana de lemn, undeva în munții Carpați. În spate, o pădure de brazi. Cea mai apropiată casă este la jumătate de kilometru, iar urmatoarea la câțiva kilometri. Nu se aud decât păsările cântând și foșnetul brazilor în adierea vântului de vară. Este soare, cald și miroase a sevă, ciuperci și flori albastre. Șed pe o buturugă, în mijlocul pădurii, nu e niciun suflet prin preajmă, poate o vulpe sau un iepure, dar nu-i văd și nu-i aud. Îmi aprind o țigară și când dau afară fumul realizez că este un moment perfect. Da, perfect. Sunt fericit.