marți, 5 septembrie 2017

RECENZIE „Casa de la Riverton” de Kate Morton


Astăzi vreau să vă vorbesc despre una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum. Așa cum mi se întâmplă cu toate cărțile bune, mă tem că nu voi avea destule cuvinte pentru a o descrie și voi omite ceva. Dar ce nu voi reuși eu să vă transmit, vă va transmite cartea. Așa că haideți să vedem de ce mi-a plăcut atât de mult acest roman gotic și de ce vă-ndemn și pe voi să-l citiți.
Destinul lui Grace Bradley a fost mereu legat de cel al familiei Hartford. Martoră a evenimentelor care au zguduit viața surorilor Hannah și Eveline, ultimele vlăstare ale unei familii de nobili englezi, Grace este singura deținătoare a adevărului despre faptele petrecute în somptuosul conac de la Riverton. După ani și ani, trecutul pare să își ceară drepturile, iar Grace va dezvăli taina morții lui Robbie Hunter. 
Mă bucură mult faptul că acest sinopsis de pe spatele cărții, această descriere dacă vreți, ne lasă să știm doar atât cât e nevoie pentru a ne stârni interesul. Am citit cărți pe care nu le-am savurat îndeajuns fiindcă știam dinainte unele amănunte importante, tocmai fiindcă citisem descrierea de pe coperta din spate.

Așa cum ați aflat deja, cartea urmărește povestea lui Grace, o femeie care, ajunsă la bătrânețe, dezvăluie cititorilor povestea vieții ei, atât de zbuciumată și de plină de evenimente. Ajunsă la peste 90 de ani, Grace nu își dorește decât să-și trăiască ultimele zile de viață în pace; însă trecutul îi devine călău, o urmărește oriunde și oricând, transportând-o cu amintirea la moșia la care a slujit vreme de atâția ani ca și cameristă.


Mi-a plăcut foarte mult motivul acesta al amintirilor, al trecutului care nu te mai lasă în pace. Sunt o nostalgică incurabilă și, deși n-am o vârstă venerabilă și n-am trecut printr-un război, încă încerc și învăț să-mi controlez amintirile, care lăsate în voia lor pot deveni arme împotriva propriei minți și liniști. Pentru Grace, amintirile sunt o poartă spre locurile și clipele la care ar vrea să se-ntoarcă, spre oamenii pe care i-a iubit atât de mult și pe care ar vrea să-i revadă.

 Însă amintirile care o induc într-o stare de euforie melancolică ajung în scurt timp cei mai mari inamici. Grace știe mai mult decât și-ar dori despre familia Hartford, despre intrigile și tensiunile de la conacul Riverton, iar când o regizoare americană vrea să realizeze un film despre trecutul acestor nobili și o roagă pe Grace să-i povestească despre aceștia, lucrurile se complică pentru bătrâna cu trupul slăbit și sufletul nostalgic. Ea vrea să ajute la realizarea filmului, însă pentru asta trebuie să se confrunte zilnic cu trecutul ei, pe care-l va revedea mai viu ca niciodată în decorurile filmului și-l va retrăi povestindu-l.

Desigur, acesta nu e singurul motiv pentru care Grace se destăinuie și-și deșiră anii vieții. Dorința de a-l revedea pe nepotul ei plecat de multă vreme și a-i dezvălui acestuia fiecare amănunt al vieții ei, mai mult sau mai puțin strălucitor, îi dau lui Grace o idee care-i alungă teama că nepotul ei s-ar putea întoarce prea târziu și astfel secretele ei ar pleca odată cu ea: începe să înregistreze în fiecare zi (pe o bandă de magnetofon, dacă nu mă-nșel) fragmente cronologice din viața ei și a surorilor Hartford.
Asemenea celor din generația lui, cutreieră lumea. Dar, spre deosebire de ceilalți, el nu caută aventura, ci uitarea. A dispărut într-un nor de durere și nu poy dibui unde se află. Ultima oară când am primit un semn de la el a fost cu luni de zile în urmă. 
Cred că acesta e primul roman gotic pe care-l citesc (se poate să mai fi citit în trecut și nu-mi mai amintesc; slabe șanse, presupun). E doar primul, dar cred că l-am citit pe unul dintre cele mai bune și, surpriză, e un roman contemporan. Mi-a „deschis” gustul pentru tot ce înseamnă elemente de gotic literar și saga familială. 
Majoritatea crimelor sunt înfăptuite de oamenii care pretind că se iubesc. 
Are de toate sau, dacă nu, aproape de toate. Dar nu știu ce i-ar putea lipsi; cum am spus, incorporează cam tot ce ține de goticul literar, iar saga familială e construită... superb. Chiar nu pot găsi un alt cuvânt mai bun, deși ăsta sună cam scos din context...

Am luat-o peste tot cu mine fiindcă practic nu puteam să iau pauză de la lectură decât foarte greu. Nu m-a plictisit deloc; e plină de suspans, enigme, secrete bine păstrate pe care ai impresia că le vei afla pagina următoare sau pe care crezi că le-ai ghicit, personaje diferite, ciudate, unice și speciale, iar scriitura autoarei și felul cum combină prezentul pe care-l trăiește Grace cu trecutul său face ca toate astea să se combine perfect și să formeze o poveste care te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. 

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera pe care autoarea reușește s-o creeze. Starea alertă și curiozitatea pentru misterele și viețile întortocheate ale personajelor face ca lectura să fie cursivă și ușoară în ciuda celor 432 de pagini plus nota autoarei, care de asemenea mi-a plăcut foarte mult, fiindcă povestește pe scurt experiența prin care a trecut scriind romanul și recomandă alte romane gotice, ba chiar amintește de câteva piese de teatru și romane (scuzați repetiția acestui cuvânt) scrise în perioada în care se petrece și acțiunea cărții.
— Da, e un viitor în asta, a spus ea cu voce subțiată. Dar fericirea... fericirea se crește la gura sobei tale, nu se culege de prin grădinile altora.
M-au interesat în mod special viețile surorilor Hartford. Așa cum spune și Grace, sunt două caractere care te fascinează din prima clipă, de la prima întâlnire, și anume capitolul Camera copiilor, se poate unul dintre preferatele mele. Hannah, cea mare, este o fire rebelă și care vrea să dovedească faptul că, deși fată, poate face orice fac și băieții. Eveline, pe de altă parte, e destul de naivă și răsfățată, iar comportamentul ei la maturitate dovedește că nu vârsta o înzestrează cu aceste caracteristici. 
Ascunsă după fotoliu, unde măturam petalele uscate, împrăștiate pe jos, mă gândeam cum ar fi fost să fi avut și eu frați sau surori. Întotdeauna îmi dorisem. Odată chiar i-am spus mamei și am întrebat-o dacă aș putea să am și eu o soră. Să am cu cine bârfi și pune țara la cale, să vorbesc pe furiș și să visez. Mama a râs, dar nu cu veselie, și mi-a spus că n-avea de gând să facă aceeași greșeală de două ori. (scurt fragment care m-a cutremurat; relația dintre Grace și mama ei a fost unul dintre elementele care au făcut cartea și mai interesantă)
Un alt personaj fascinant de viața căruia cele două surori sunt legate în mod direct este Robbie Hunter, un tânăr poet a cărui moarte e învăluită într-un văl de mister. De multe ori, citind capitolele în care acesta figura, m-am întrebat ce ar putea interveni între el și viață. Părea un om inteligent, cu multe șanse de a-și fructifica tinerețea. Abia târziu am început să realizez, ceea ce nu m-a ajutat însă prea mult la sfârșit, când surpriza a fost... uriașă. Și zguduitoare. Ceea ce este, totuși, minunat — o carte care să-ți trezească atâtea simțăminte dintr-un singur foc, nu? 

Cel mai mult și cel mai mult, totuși, cred că mi-a plăcut tema războiului și a efectelor pe care le-a avut - și le are - asupra oamenilor. Se vorbește în carte despre traumele cu care oamenii plecați la război s-au întors, despre incapabilitatea de a mai trăi o viață normală alături de cei dragi, tinereți distruse și vieți condamnate. Există chiar personaje importante care se aleg cu așa ceva, iar povestea lor, dar și a oamenilor din jurul lor se schimbă radical.

Puncte slabe? Se-ntâmplă rar să citesc astfel de cărți, dar asta e una dintre acele lecturi cărora nu le-am găsit nod în papură. Singura problemă pe care am avut-o eu cu cartea asta a fost starea de melancolie pe care o poate induce. Nu mă-nțelegeți greșit, nu te face depresiv și nici nu te determină să faci cine știe ce; starea melancolică despre care am pomenit este, pot să spun, meditativă, te face să te gândești la propriul rost, la sensul vieții și alte probleme existențiale — sau doar mie mi se-ntâmplă asta...

Așa cum v-ați dat seama, cartea mi-a plăcut enorm de mult. Este prima dintre cărțile autoarei pe care le citesc și este, de altfel, și prima carte a autoarei. Eu cred că pentru debut, e chiar ceva impresionant. Abia aștept să continui cu restul cărților scrise de Kate Morton, care a devenit una dintre scriitoarele mele preferate. 

Cel mai important la cartea asta cred că a fost felul cum am reușit să intru în pielea lui Grace și să simt că am pășit în acea epocă. Am dat cărții pe GoodReads 5 stele.

Le mulțumesc celor de la Târgul Cărții, anticariat și librărie online, pentru această (minunată) carte. Pe site-ul lor găsiți o varietate de cărți faine pentru toate gusturile și domeniile la prețuri avantajoase. 

joi, 24 august 2017

Jurnal de cititoare — august


Pentru că-mi tot promit de câteva săptămâni că o să reiau jurnalul de lectură, astăzi vă scriu ce-am mai făcut cu viața mea. Da, jurnalul ăsta o să fie scris aici, pe blog, în format virtual. Dar nu mă despart nici de hârtie și cerneală, așa că imaginați-vă un caiet în care scriu despre lecturile mele. Deja există, am și scris un pic. Mai rămâne să mă țin de el.

Deoarece în ultimele săptămâni căldura a fost mare (caniculă, adică!), iar lenea și mai mare, încă mă gândesc dacă o să reușesc să completez provocarea GoodReads cu cele 37 de cărți. Nu am actualizat de mult GoodReads-ul, dar până acum mi se pare că am citit 20 de cărți ori mai mult. Nu-i rău, nu? Speranța nu moare. Deocamdată citesc Bună dimineața, băieți! de Grigore Băjenaru, o carte plină de amintiri și întâmplări hazlii. Unde mai pui că apar și Rebreanu, Negruzzi, Arghezi și Camil Petrescu?


Aș putea să termin de citit cartea chiar azi, că-i și o vreme prielnică: înnorat, de stă să plouă. S-a schimbat vremea, da... Parcă toamna își intră tot mai mult în drepturi. Peste tot numai frunze galbene ori arămii, iar asta, drept să spun, mă bucură, fiindcă știți și voi cât de mult iubesc toamna și cât de bine venită e vremea asta, după fierbințeala de acum câteva zile.

După ce închei cu amintirile lui Băjenaru, am în plan o carte ușoară și frumoasă: Peter Pan în Grădina Kensington. Am citit deja Peter Pan și Wendy, carte care mi-a plăcut foarte mult. De data asta nu prea știu la ce să mă aștept, dar am vaga idee că în cartea asta o să fie multe zâne și tot felul de ciudățenii.


De altfel, până și viața autorului, J.M. Barrie, a fost plină de întâmplări triste. Acum câteva săptămâni am apucat o parte dintr-un documentar care vorbea și despre J.M. Barrie, printre alți oameni minunați din Anglia ori Scoția. Mă fascinează viața acestui om care și-a dorit atât de mult să-și poată bucura mama, după tragedia suferită: moartea fratelui său, pe când era doar un copil. Și-n afară de asta, Barrie a contribuit la fericirea multor copii din spitale și orfelinate. Sper să-i pot citi cât de curând biografia, ca să aflu cât mai multe detalii despre viața lui, despre omul și scriitorul Barrie.


Eu n-am citit până acum nimic de Goethe, numai așa, pe fragmente, nu m-am apucat niciodată serios să-l citesc. Mă gândeam să mă apuc de Suferințele tânărului Werther. După cum vedeți în imaginea de mai jos, volumul cuprinde două lucrări ale lui Goethe: cea pomenită mai sus și Afinitățile elective. Chiar dacă e simplă, coperta îmi place atât de mult! Mi se pare că are farmec. Dacă ați citit vreuna dintre cele două cărți, vă rog să-mi lăsați o părere. ☺


Vă mai zis despre o carte și gata: Convorbiri cu Goethe, carte pe care vreau foarte mult s-o citesc. Am răsfoit-o puțin și pare interesantă. Îmi place și coperta, datorită G-ului care lucește puțin. Îmi inspiră, pur și simplu, dorință de vechi și frumos. Poate fiindcă vine de la Goethe și eu îs tare curioasă de cum a scris și ce-a făcut în viața lui omul ăsta.



Voi ce mai faceți, ce mai citiți? Credeți că reușiți până la finalul anului să citiți câte cărți v-ați propus? Și, cel mai important: ce lecturi aveți în plan pentru restul lunii august? Dar pentru septembrie? ☺💮

marți, 22 august 2017

RECENZIE „Mihail, câine de circ” de Jack London


Astăzi vreau să vă vorbesc despre o carte care m-a marcat și m-a făcut să privesc altfel lucrurile aparent „nevinovate” pe care, din păcate, le trecem adesea cu vederea. Deși scrisă în 1917, încă își păstrează actualitatea și pot spune, raportându-mă la subiectul romanului, că se potrivește perfect cu vremurile noastre.

Ultima dată când am citit o carte de Jack London a fost prin clasa a treia, când am început să iubesc felul cum scrie. Deși știam că violența se regăsește din plin în cărțile acestuia, parcă Mihail, câine de circ a fost una dintre cele mai mari „lovituri livrești” pe care le-am primit.
Cartea este povestea vieții unui terrier irlandez furat de pe o plajă de către un steward bătrân. Deși dorește să-l vândă pe Mihail, dorința îi scade treptat, iar suma pe care vrea s-o aloce celor șase litri de bere pe care îi bea zilnic nu mai este atât de tentantă. 
Între om și câine se formează în scurt timp o legătură puternică, ceea ce îl determină pe Steward să renunțe cu totul la planurile sale comerciale. Prietenia dintre câine și stăpân se consolidează treptat, în timpul călătoriilor marinărești și aventurilor impresionante (și periculoase) prin care sunt siliți să treacă. 
Deși cei doi par de nedespărțit, întrucât Stewardul îl consideră pe Mihail ca și pe copilul lui, iar Mihail își venerează stăpânul ca pe un zeu, curând adevărate calamități se abat asupra lor, iar Mihail ajunge în mâna unui celebru dresor de animale, care este și foarte crud. Experiențele prin care va trece terrierul, alături de alte animale supuse chinurilor în favoarea deliciului oamenilor, vor schimba și aproape ucide o ființă loială și plină de credință față de toți stăpânii pe care i-a avut, în afară de câțiva: dresorii.
Cred că, într-adevăr, unele cărți „te citesc” și așteaptă momentul potrivit pentru a fi, la rândul lor, citite de tine.Și de data asta mi-a luat ceva timp să intru în poveste și în pielea personajelor.

Inițial, l-am considerat pe Steward un simplu bețivan care e, pe deasupra, și hoț de câini, iar disprețul cu care se adresa celorlalți m-a făcut, la rândul meu, să-l disprețuiesc. Însă, așa cum o prietenie adevărată se formează în timp, am reușit să cunosc adevăratul Steward doar după  mai mult de o sută de pagini, devenind unul dintre personajele mele preferate.

Au existat și alte personaje misterioase, reușind, ca cititor, să intru în pielea lor și să le înțeleg destul de târziu, iar Mihail e unul dintre ele. La început credeam că e un simplu câine, ca toți semenii lui; nu mă impresiona cu nimic. Abia mai târziu, aproape de finalul cărții, când am aflat despre vechii lui stăpâni, despre fratele lui și iubirea față de ei, am reușit să-l înțeleg pe Mihail.

M-au emoționat părțile în care Mihail „cânta” alături de Steward tot felul de cântece de pe vremea aceea (pe care, apropo, le-am căutat și eu). Lătratul terrierului devenea melodios și reușea să încânte pe toată lumea cu demonstrațiile sale muzicale.
Dar lovitura cea mare Daughtry și Mihail o dădură abia în ziua în care cîntară pentru prima oară „Roll me down to Rio”. Lucrurile se petrecură într-un salon de dans de pe strada Pacificului. Toți dansatorii se opriră și marinarii cerură în cor să le mai cînte o dată. Patronii salonului nu aveau nimic de pierdut, pentru că nimeni nu părăsi sala; dimpotrivă, se grămădiră cu toții în restaurant ca să-l asculte pe Mihail executându-și repertoriul: „God save the King”, „Sweet bye and bye”, „Lead, kindly light”, „Home, sweet home” și „Shenandoah”.
Văzând relația de prietenie atât de strânsă dintre om și animal, am început să mă întreb, ca de atâtea alte ori, cum e posibil să rănești o ființă care îți arată atâta loialitate, care, prin instinctele sale, începe să te venereze pentru un simplu mângâiat, un singur gest de afecțiune.

Știu, animalele trebuie educate, câinii învățați anumite reguli. Nu am nimic împotrivă. Dar de ce să încerci să schimbi natura unui animal, firea lui? De ce să-l obligi să meargă doar pe picioarele din spate ori din față pentru amuzamentul tău și al celorlalți, pentru setea de bani care scuză până și cruzimea, barbarismele, mentalitatea bolnavă? N-o să înțeleg niciodată mințile bolnave care au impresia că violența aduce productivitate, că e un mod profesionist „de a scoate ceva din animal”. Nu, e doar lipsit de sens!
Și Mihail trecu prin umilitoarea grozăvie de a fi ridicat în două labe de Johnny, pe cînd Collins îl plesnea cu biciul peste față și peste genunchi. În furia lui, Mihail încercă să-l muște pe zeu, dar fu smucit de lanț. Cînd încercă să se răzbune pe Johnny, acest tînăr pe care nimic nu-l putea tulbura îl ridică în aer de capătul lanțului, doar cu brațul întins și gata să-l sugrume.
Iar în categoria actelor de violență (și, aș spune eu, nebunie) asupra animalelor nu intră doar antrenamentele crude din spatele reprezentațiilor de circ, ci și multe filmulețe „amuzante” de pe internet, cu lemuri, căței ori alte animale care fac lucruri nefirești pentru ele. Pentru că nu, lemurilor nu le place să fie gâdilați, câinii nu adoră să meargă pe picioarele din față, purceii nu au de ce să se învârtă prin apartament în hăinuțe de păpușă. În spatele filmulețului cu un cățel care face cine știe ce giumbușlucuri nu stă un câine fericit, ci un stăpân care profită cu cruzime de neputința animalului de a se salva.
— Nici un câine nu umblă de voie pe labele dindărăt, și cu atât mai puțin pe cele dinainte — obișnuia Collins să spună. Cîinii nu-s făcuți pentru așa ceva. Trebuie siliți. Asta-i tot. Iată taina oricărui dresaj. Trebuie să-i silești. Trebuie. Acesta este rolul vostru. Să-i siliți. Cine nu-i în stare, n-are ce căuta la mine. Asta să vă intre bine în cap! 
Cartea asta m-a schimbat și m-a făcut, așa cum spuneam la începutul recenziei, să privesc lumea animalelor și a spectacolelor în care ele apar cu alți ochi. După lecturarea cărții nu aș mai asista cu atâta tragere de inimă la astfel de reprezentații. Autorul arată în mod realist și fără nicio piedică felul cum sunt tratate animalele de dresorii care nu-s vreun soi al iubitorilor de animale, ci tartori în toată regula.
După o vreme, abia de se mai încercă cu el un număr și i se dădu drumul și din lanț, scăpînd astfel și de Johnny. Mihail stătea acum tot timpul pe lîngă Collins, în arenă. Învățase, cu ajutorul unor lecții amare, că trebuie să se țină după el, și îl urma așa, urîndu-l fără încetare, pe cînd propriul lui trup se otrăvea din pricina secrețiilor pe care glandele nu le mai produceau normal și care nu i se mai scurgeau în chip firesc prin trup, din pricina urii care îl apăsa.
Din cauza faptului că mai mereu când apărea o scenă violentă știam câtă durere urma să fie descrisă, eram tentată să trec peste câteva paragrafe și să „reduc” din părțile care ar putea să nu-mi placă. Mă bucur totuși că am citit cartea integral, fără să sar peste rânduri, deoarece am reușit să înțeleg mai bine ceea ce vrea autorul să transmită.

Iar sfârșitul cărții... mi-a adus lacrimi în ochi. A fost atât de natural, de frumos și de potrivit. N-aș fi putut să aleg un final mai bun decât autorul. Oricât de tare v-ați strădui să vi-l imaginați, nu puteți. E atât de imprevizibil, prin toate detaliile și întâmplările lui, deoarece sfârșitul nu e descris de data asta pe o pagină, sau poate în câteva rânduri ci, îndrăznesc să spun, în ultimele două capitole. Acelea... sunt sfârșitul.

Însă Mihail, câine de circ nu e doar despre violență și durere; e despre loialitate, iubire, regăsire și bunătate. Deși majoritatea figurilor din carte sunt ale unor oameni josnici, veți întâlni și personaje demne de admirație, prietenii de necurmat și renașteri precum ale păsării Phoenix. Unele animale mor, altele se supun, iar câteva se arată învingătoare.
RATING GOODREADS: 4,5/5 stele
Per total, cartea mi-a plăcut foarte mult și o recomand cu dragă inimă celor care vor să afle mai multe despre felul cum sunt tratate animalele dresate. Iar dacă vreți să vă bucurați și de o aventură plină de suspans și răsturnări de situație, asta e cartea potrivită pentru voi.

Voi ați citit-o? Cum vi s-a părut? Sau ați vrea să-i dați o șansă? ☺

___________    __ _DACĂ VREI SĂ AFLI MAI MULTE ORI SĂ CONTRIBUI...____             _

Dacă vrei să afli mai multe espre animalele din spatele filmulețelor drăguțe de pe internet și de ce să nu le distribui, click AICI și AICI

Cum poți ajuta animalele prin voluntariat: click AICI

Dacă mai dorești și alte 10 motive pentru a NU mergi la circ, click AICI

Despre profiturile celor cu „animale populare/celebre” de pe rețelele sociale: click AICI 

5 căi ușoare de a ajuta animalele: click AICI

miercuri, 26 iulie 2017

Mid-Year Book Freak Out | BOOK TAG


Chiar dacă am lipsit o lungă perioadă de timp de pe blog, încă mai am speranța că totul poate reveni la normal și că voi, cititori ai blogului și iubitori ai lecturii, încă sunteți aici. Sau pe undeva prin bucătărie, în vacanță ori la muncă, dar ați prins ideea: sper că mă veți citi în continuare.

Ar fi multe de spus despre perioada în care nu am scris deloc aici. Tot ce pot să spun — și, de altfel, cred că sunt pregătită să spun — este că am avut examene, admitere, daturi de ceasul morții că de ce n-am făcut aia și aia la timp, stat aproximativ patru zile în comă de dor de casă...


Dar să trecem la lucruri importante: cărțile. Oni de la Books vs Reality mi-a „pasat” un tag interesant al cărui scop este să-l ajute pe cel care răspunde cerințelor să facă un fel de bilanț, pe plan literar, la jumătatea anului. Prin acest tag ne dăm seama, în linii mari, de situația noastră livrească de până acum: ce și cum am citit, dezamăgiri și surprize literare, cea mai bună carte citită până acum în 2017 și așa mai departe. 

Cum mi-am folosit eu timpul pe plan literar și ce dezamăgiri ori încântări „am adunat” eu în acest timp, o să vă dați seama, în linii mari, din răspunsurile de mai jos.

1. Care este mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?

Mi-e destul de greu să aleg (ca întotdeauna, de altfel), mai ales pentru că am citit variat: biografii, cărți cu temă psihologică, romane de aventură ori de dragoste și, ca întotdeauna, cărți pentru copii. Ciuleandra de Liviu Rebreanu este, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți citite de când mă știu. Am să menționez și Întâi l-au omorât pe tata de Loung Ung, Și v-am spus povestea așa de Florin Bican. Serios, nu mă puneți să aleg între copiii mei!


2. Cea mai bună continuare (a unei cărți) citită în 2017.

Planeta de Jad, al doilea volum al trilogiei scrisă de K.J.Mecklenfeld și bazată pe aventurile lui Hendrik de Mol

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.


Această carte a apărut în iunie și m-a captivat cu totul. Mai întâi coperta, titlul și mai apoi povestea. Vouă nu vă face cu ochiul? 

4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.

Am ales această carte nu fiindcă am fost la curent cu știrile și am aflat „din vreme” că noul președinte al Franței va lansa o carte, ci fiindcă mi se pare previzibil. Poate nu are nicio logică, dar m-am gândit instant la alte lucrări „fabuloase” scrise de politicieni care au ajuns „pe culmile succesului”. Și nu vreau să-l compar pe Macron cu Iohannis, dar vă aduceți aminte de Pas cu pas?

5. Cea mai mare dezamăgire.

Voiam să spun că eu sunt, dar imediat o luminiță s-a aprins: fără gânduri negative, toată lumea greșește! Trecând peste detalii, sunt câteva cărți citite anul ăsta care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele. Cu toate astea, n-am să spun că sunt dezamăgiri, deoarece toate acele titluri sunt, în opinia mea, cărți bune. O lume dispărută a fost, totuși, cea mai depărtată de așteptările mele.


6. Cea mai mare surpriză

Povestea, personajele, atmosfera și finalul m-au surprins cu totul. Voi reveni cât de curând cu o recenzia acestei cărți care m-a crispat și încântat totodată. 

7. Noul autor preferat (debutant sau nou pentru tine)


Florin Bican, cu siguranță! Caii lui m-au fermecat. Nu pot decât să-i mulțumesc din nou și din nou pentru că mi-a adus aminte că am datoria de a nu uita copilul din mine, indiferent de anii prin care sufletul îmi trece.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.

Față de crush-urile care vin și trec... vreau să fac o mărturisire. Să bată tobele!  Uimitor, dar am adorat o perioadă mai lungă de timp un personaj dintr-o carte decât un om din viața reală. Ca să fiu sinceră, nici măcar nu e un lucru atât de surprinzător.

Deși aproape voiam să fiu în locul lui Sybil Vane, să stau față-n față cu Dorian Gray și să-i pot vedea chipul cu ochii mei, am ajuns la un total dezgust față de personaj. Încerc, totuși, să mă scârbesc doar de evenimente, nu și de personaje, dar e atât de greu... Și da, e vorba de clasicul Oscar Wilde cu a lui operă, Portretul lui Dorian Gray.


Daaar pe Nath din Tot ce nu ți-am spus nu îl urăsc (sau nu întru totul). Am să-l aleg pe el pentru că am citit cartea recent. La un moment dat m-a apucat o empatie grozavă pentru el. Și pe Jack din aceeași carte, chiar dacă nu era agreat de sus-numitul. 


9. Cel mai nou personaj preferat

Basil Hallward din Portretul lui Dorian Gray. Omul ăsta era atât de bun, atât de dedicat artei sale, atât de om! Și-a iubit prietenii și arta, dar, cred eu, mai ales viața, pentru că a trăit-o într-un mod atât de frumos. 


10. O carte care te-a făcut să plângi + 11. O carte care te-a făcut fericit

Am plâns la Întâi l-au omorât pe tata. E o carte cutremurătoare, o biografie despre viață și moarte, speranță, iubire, lacrimi și durere. Am plâns la propriu, cu lacrimi. De altfel, cartea aceasta m-a făcut și fericită. M-a făcut să realizez multe lucruri la care nu mă gândisem până atunci, cel puțin nu atât de profund, să-mi doresc să cunosc mai mult trecutul omenirii.


12.Cea mai bună ecranizare a unei cărți pe care ai văzut-o anul acesta

Ecranizarea făcută după nuvela Pădureanca de Slavici, carte pe care nu am citit-o încă, dar plănuiesc s-o fac de când am văzut filmul, care mi-a plăcut enorm.


13. Recenzia preferată scrisă până acum.

Sinceră să fiu, nu prea vreau să numesc vreo recenzie ca și „preferata mea”. În special recenziile făcute cărților care mi-au plăcut, ori recenziile recente, în fine, cele scrise mai bine îmi plac mai mult, dacă pot să spun așa. Cui nu-i place să-și admire „operele”, lucrurile făcute cum trebuie? 


14. Cea mai frumoasă carte pe care ți-ai cumpărat-o sau ai primit-o anul acesta. 

Frumoasă din punct de vedere al aspectului sau scriiturii, cărții în sine? Cred că Răpită la 12 ani, deoarece este o carte frumoasă dacă ne raportăm la conținut, cât și la aspectul exterior. Recenzie și acestei cărți, în curând.

15. Ce cărți trebuie să citești până la finalul anului?

Bine, de asta îmi era mie frică. 


Sincer vă spun, atâtea cărți sunt în așteptare pe lista de TBR, încât mă simt îndreptățită să dramatizez și să vă descriu felul cum se jeluiesc toate acolo, pe rafturi. Cărți pentru copii în poveștile cărora abia aștept să mă pierd, romane clasice pe care le amân de atâta amar de vreme, cărți de aventură și al doilea volum din Moromeții. Și Viața la țară a lui Zamfirescu, desigur. 


Într-o zi m-am apucat să alcătuiesc o listă și, mă credeți ori nu, datoria mea livrească se rezumă pe puțin la douăzeci de cărți doar pentru restul verii. Lenea mi-e otravă fatală, iubiți cititori. 

Dau tag-ul mai departe următorilor bloggeri și, de asemenea, tuturor celor care doresc să-l facă:
Aștept impresiile voastre legate de „aventurile” mele livrești în secțiunea de comentarii. Vă cuprind cu inima! 
Simina.

luni, 20 martie 2017

RECENZIE „Cireșarii. Cavalerii florii de cireș” ( „Cireșarii” Vol. 1) de Constantin Chiriță


Am terminat cartea asta (367 pagini) în aproape o săptămână. Așa cum am constatat în ultima vreme de mai multe ori, și această carte a venit în viața mea la momentul potrivit. Voiam de mult timp să o citesc, fiindcă toată lumea, adulți și copii, spuneau că seria asta cuprinde niște cărți pe care trebuie neapărat să le citească orice copil/adolescent și nici din lista celor mari nu trebuie să lipsească, dacă nu le-au lecturat deja. Ba chiar le-am văzut menționate în diverse liste de cărți pentru copii sau în topuri ale cărților cu deosebite valori comune.

Prima carte din seria Cireșarii e despre aventurile celor șapte prieteni (opt, cu cățelul Țombi) în Peștera Negroaia. Cei șase cireșari „titulari”, Maria, Victor, Ursu, Lucia, Ionel și Dan pregătesc de multă vreme o expediție la misterioasa peșteră, cu scopul unor momente de neuitat și a eventualei completări a hărții peșterii. Aventurile lor ne poartă prin locuri și priveliști descrise cu pricepere de autor, prin clipe grele și momente de fericire, obligându-ne, odată ce am pornit la aventură, să trăim împreună cu eroii cărții frici, temeri, spaime, mistere, bucurii și victorii, cu nelegiuiți pe urmele noastre și cu aflabtul morse drept limbaj secret.


Sincer, la început nu mi-am imaginat că povestea cireșarilor e cine știe ce. Sunt mulți bloggeri de carte și scriitori care le apreciază, și sunt multe articole și topuri în care seria se regăsește ca fiind printre cărțile de aur ale copilăriei, care la vremea lor au fost bestsellere și continuă să fie apreciate de generații și generații. Însă, în ciuda acestor lucruri, este evident că părerea mea nu putea fi pe deplin formată de la început. Ceva mă făcea să mă îndoiesc de aceste cărți, însă nu pot defini ce anume. Acum prefer să spun că e doar o simplă îndoială pe care orice cititor care vrea să acopere un număr cât mai mare de cărți bune citite o simte.

O cazarmă întreagă transformată în cor ar fi sunat alături de vocea lui precum căderea unui strop de apă lângă o cascadă.

De la primele pagini am întâlnit o scriitură simplă și în același timp complexă. Vedeți voi, complexă pentru că da, există uneori paragrafe mai lungi și pentru că nu e folosit un limbaj exagerat de simplu. Este exact cum trebuie, astfel încât n-o să-i pună în dificultate pe cei mai mici și cu un vocabular mai puțin dezvoltat, dar nici n-o să-i plictisească pe cei mai mari. În această privință există un echilibru de necontestat.


Felul prietenesc, familiar prin care autorul vorbește pur și simplu cititorului creează o ambianță caldă, primitoare, și te face să simți că aparții acelei lumi și acelor aventuri. Nu-ți trebuie mai mult de câteva rânduri ca să te acomodezi stilului autorului, așa cum n-ai nevoie decât de una-două pagini ca să îți dai seama că ai pășit în lumea potrivită pentru tine. Că nu mai vrei să pleci, ci o să continui aventura, citind până la capăt.

Popasul se făcu sub supravegherea foarte severă a Luciei: jumătate de oră, fără nicio prelungire; nimeni să nu se lungească pe iarbă; ceai fierbinte și biscuiți; două mere de cap; interzicerea discuțiilor triste. Punct!

Personajele și lumea pe care autorul le construiește încet și solid m-au acaparat din prima: totul este descris cu finețe și rafinament, astfel încât după doar câteva pagini ai impresia că ai mai fost acolo, că ai mai întâlnit acele persoane. Scriitorul te ajută să cunoști fiecare personaj într-un mod lăuntric, special: pe de o parte, parcă ai privi de pe margine la tot ce se întâmplă, parcă ai asculta ascuns după un copac dialogul lor, dar pe de altă parte, autorul îți permite să stabilești cu personajele o legătură personală, ca și cum ar fi prietenii tăi de o viață; fără să te chinui, le reții cea mai detaliată trăsătură și ajungi să le cunoști sufletele ca pe o hartă...


La fel și locurile, curtea școlii, casa Mariei și a lui Tic, parcul, drumurile întortocheate, pădurea, toate ți se întipăresc în minte și se formează o imagine de ansamblu în același timp detaliată a lumii cireșarilor, ca și cum tu însuți ai fi vizitat acele locuri.

— S.O.S.! tresări puștiul. Salvați sufletele noastre!
— Doamne! se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întâmplat?
— Tu nu simți cât de frumos e mesajul ăsta? întrebă Victor cu tremur în glas. Ionel vrea să fie salvat, ne cheamă să-l salvăm, și ne mai spune că poate fi salvat!

Fiecare personaj are caracteristici proprii; fiecare reprezintă o lume separată, o înfățișare pe care n-ai mai întâlnit-o până acum și un suflet pe care nu l-ai mai cunoscut, cu aspirații, visuri, gânduri și trăiri unice. Unul dintre cele mai importante lucruri care trebuie musai menționate este că, oricât de mult m-aș gândi, nu pot să găsesc vreun clișeu în această carte. Totul e construit la milimetru de mintea autorului într-un mod original, un stil propriu. Cred că asta înseamnă să-ți aleși amprenta asupra unei povești, asta înseamnă să scrii o carte a ta, care să devină cartea iubită de atâția copii și adulți...


Am citit paragrafele care erau uneori mai lungi foarte repede. Da, există multe descrieri, pagini întregi fără dialog, dar nu m-am plictisit absolut deloc, n-am fost tentată să sar peste paragrafe. Ba chiar aș putea spune că paragrafele de o jumătate de pagină se aseamănă cu cele de trei rânduri, fiindcă maniera cu care autorul descrie sau narează face totul mult mai simplu și mai viu. Dădeam paginile una după alta, abia așteptam să aflu ce se întâmplă mai departe, alimentată de o intrigă construită perfect și de perspectiva prietenească cu care autorul îmi dezvăluia totul.


Înainte nu eram foarte fascinată de peșteri, sau fascinația s-a pierdut în timp. La începutul călătoriei cireșarilor nu eram foarte entuziasmată cu privire la locul unde se vor desfășura restul aventurilor, dar după ce acestea au început, peșterile au devenit din nou pentru mine obiectul fascinației, desăvârșindu-mi, odată cu cireșarii, cunoștințele în legătură cu aceste minuni ale naturii; imaginația mea era hrănită tot timpul, și ea îmi arăta ce minunat trebuie să fie acele locuri...

...Toată călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina...

M-am atașat de personaje așa cum m-am atașat de cei mai buni prieteni: am suferit alături de ei, m-am speriat, am fost fericită, am vrut să le aflu povestea, să le deslușesc tainele. Fiecare era atât de diferit și de special, și chiar dacă vreunul dintre cireșari mi se părea mai enervant la început, până la sfârșit i-am înțeles pe toți. De exemplu, Ursu mi se părea plictisitor și înfumurat, și cât mă înșelasem! Cred că a devenit unul dintre personajele mele favorite din toată literatura citită până acum. Sau Tic, cireșarul novice plin de energie și carismă! Până la urmă mi s-au lămurit și relațiile dintre personaje, care era mai antipatic pentru celălalt și invers. Toată aventura asta mi-a deschis o lume nouă, plină și frumoasă, care abia așteaptă să-și continue tainele în următorul volum.


Mai trebuie să menționez că am râs cu gura până la urechi de multe ori, deci umorul nu lipsește, ba chiar și-a găsit un loc foarte bun. E un umor lipsit de zeflemea pentru cititor, de sexualitate sau mai știu eu ce... Autorul a reușit să mă înveselească fără să folosească astfel de „mijloace” și, trebuie să recunoaștem, să scrii o carte cu un astfel de umor „curat” e mai greu.

Ce să mai spun despre revoltele care se întâmplat în mintea mea?... De multe, multe ori am fost uimită și mi-am ridicat ochii din carte spre tavan ca să exclam cu buzele sau cu gândul: Doamne! Cum să zici așa ceva?! CUM SĂ FACI ASTA?!

Uneori m-am identificat cu personajele, inclusiv cu Tic. Iar când eroii treceau prin situații grele, dar nu mă puteam asemăna direct cu ei, alegeam să învăț de la cireșari. Le-am admirat inteligența, curajul, hotărârea și voința de a învinge. Și dacă e să vorbim despre simbolism, există două personaje feminine, Maria și Lucia, cele două fete din grupul cireșarilor, care nu sunt tratate drept niște păpuși delicate care trebuie ținute în casă să nu se spargă. NU! Participă la aceleași aventuri ca băieții, împreună cu băieții. Și nici măcar nu există vreunul care să se revolte, ci sarcinile sunt împărțite egal, hotărârile sunt luate egal, iar speranța expediției stă nu doar în băieți, ci și în fete. Asta fără să facem abstracție de grija cavalerească pentru ele, evident.


M-a impresionat bunătatea lui Moș Timofte, determinarea lui Tic, logica și puterea de convingere pe care le avea Victor, forța fizică și în același timp sentimentalismul care îl dominau pe Ursu, iar acestea sunt doar câteva dintre personajele minunate care mi-au rămas veșnic prieteni. Și Țombi, de asemenea, un cățel fără pereche, un supraviețuitor, un cireșar animalier, ce mai!

Și hărțile de la sfârșit, cele din jurnalul lui Victor, mi-au plăcut mult, întrucât au fost realizate de autor și au respectat foarte bine traseul cireșarilor. Dar prin scriitura lui, mai mult decât prin desen, autorul m-a ajutat să-mi creez o hartă în minte, mult mai mare și mult mai bună!

Cartea primește... ★ stele  pe GoodReads! 

În concluzie, pot să spun că primul volum din seria Cireșarii mi-a plăcut foarte, foarte mult și îmi permit să-l recomand tuturor: de la cei mici, la cei mari. Dacă vreți să redeveniți copii, sau dacă vreți ca și copilul din voi să prindă putere și să se înalțe, atunci vă recomand cu mult drag (și cunoștință de cauză) Cavalerii florii de cireș. Curaj, onoare, prietenie, aventură și speranță - toate și încă multe altele într-o singură carte.
Voi ați citit cartea? Sau ați pus-o pe lista de lecturi? 

vineri, 3 martie 2017

8 autori contemporani pe care îi recomand | Ziua Mondială a Scriitorilor



Pentru că azi sărbătorim Ziua Mondială a Scriitorilor, m-am gândit să fac o listă cu 10 autori contemporani (români și străini) pe care i-am citit și a căror opere merită lecturate și de tine. E o listă subiectivă, desigur, iar dacă un anumit scriitor nu se regăsește în listă, nu înseamnă că nu scrie bine. Probabil nu l-am citit, nu mi-a plăcut sau încă nu l-am înțeles!


Doina Ruști scrie minunat, ilustrând realități ale vieții în Lizoanca la 11 ani. O carte care m-a determinat pe parcursul lecturii să râd și să mă întristez alături de personaje.

Renata Carageani e una dintre scriitoarele mele preferate. M-a cucerit cu cartea ei, NONO, cu povestea și toate personajele ei de care m-am îndrăgostit iremediabil.



Florin Bican a scris Și v-am spus povestea așa combinând trecutul cu vechiul, dăruindu-ne ceva inedit prin ceea ce e vechi. Dacă Twain și C.S. Lewis te-au impresionat, fii gata să redescoperi poveștile copilăriei tale într-o aură nouă. Autorul păstrează magia, eroismul și antiteza dintre bine și rău, desăvârșind notele definitorii ale basmelor și conferindu-le o magie distinctă, veche și totodată nouă.



Îmi place foarte mult cum scrie Lauren Frankel. Nu atât prin stil (deși nici acesta nu lasă prea multe de dorit), cât prin mesajele de actualitate pe care vrea să le transmită prin povești impresionante.



Loung Ung a scris în prima sa carte despre copilăria ei atât de plină de durere, despre Cambodgia comunistă, Khmerii roșii și toate crimele care s-au întâmplat acolo. Citindu-i povestea impresionantă despre supraviețuire și renaștere, mi-am dat seama că știu foarte puține despre trecut, dar și că, în ciuda faptului că acesta e atât de sângeros, merită să îl cunosc mai bine.



Dacă îți plac suspansul, ciudățeniile și aventurile întunecate sau ești pur și simplu un adult care vrea să copilărească, Neil Gaiman e autorul potrivit pe care să-l citești. Deși Coraline e o carte destul de sinistră, cu multe elemente înfricoșătoare, în spatele întâmplărilor terifiante se ascund mesaje profunde.


Suspans, istorie, mister. Și iubire, totodată. Domnișoara Einstein rămâne una dintre cărțile mele preferate. Dacă îți place ficțiunea istorică, ești pasionat de viața lui Einstein sau cauți o carte în care să se regăsească un suspans construit impecabil și o poveste tulburătoare, ai găsit cartea potrivită.


Cărțile lui Ransom Riggs sunt foarte populare, atât la noi în țară, cât și peste hotare (ai observat rima, nu?). Chiar dacă le găsești peste tot menționate, am să mărturisesc și eu că sunt geniale. Aventură, mister, iubire, magie, suspans, personaje complexe, ciudate și interesante, toate astea într-o carte bazată pe fotografii vechi (și înfricoșătoare) pe care le vei putea admira și tu, în timp ce fugi de suflete-pustii și înveți să-ți controlezi puterile deosebite. 

*
*Nu toți autorii contemporani pe care i-am citit/pe care îi apreciez se regăsesc în această listă. De asemenea, am încercat să menționez autori care sunt încă în viață. Don't ask me, don't judge me!

Pe voi ce autori contemporani v-au impresionat și pe care îi recomandați?
Ne citim,
Simina.