luni, 18 decembrie 2017

„De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger


Okay, o să fac o mică mențiune înainte să încep această... hm... recenzie? Tocmai despre asta e vorba. Presupun că de acum înainte titlul review-urilor or să fie constituite din titlul cărții + autorul. De ce? Realizez că numai recenzii n-am scris până acum și, de fapt, nici nu mai vreau să încerc. Prea mult gândit dacă e bine sau nu, dacă e okay ce scriu, dacă or să fie alții de acord sau dacă felul în care mi-am exprimat părerea e destul de profesional și nu zgârie irisul nimănui.

Prin urmare, astăzi vă servesc o umilă părere despre De veghe în lanul de secară a lui Salinger (și nu-mi pasă dacă va fi sau nu în regulă ce gândesc în legătură cu cartea), pentru că, deși voiam să renunț la recenzia acestei cărți, mi-am dat seama că am vrut prea mult s-o citesc și am avut prea mari așteptări de la ea ca să nu scriu cu ce am rămas în cap în urma lecturii. și să sperăm că am rămas cu ceva

Așa cum (poate) știți, cartea urmărește povestea lui Holden Caulfield, un adolescent exmatriculat deoarece picase la 4 materii pentru a treia oară. După ce se bate cu colegul său de cameră pe care îl urăște (de fapt îi urăște pe toți cei din internat, așa cum îmi urăsc eu clasa), decide să plece mai repede în New York, unde să hoinărească având grijă să nu dea ochii cu părinții săi și să se întoarcă acasă taman de sărbători. Sigur că hoinăreala asta nu e lipsită de aventuri: Holden își cheltuie banii prin baruri mizerabile (și evident că se îmbată), ia masa cu niște călugărițe, cunoaște o prostituată și, în cele din urmă, se întâlnește cu sora lui, Phoebe. Destul de plictisitor, nu-i așa?

Am avut mari așteptări de la cartea asta. Nu știu cine e mai vinovat, imaginația mea sau recenziile pe care le-am citit. Recenziile alimentează așteptările, deci v-ați prins. De veghe în lanul de secară mi-a fost lăudată exhaustiv cu fiecare ocazie. Rezultatul? Ore de lectură (și de chin) în care cartea a devenit un călău. Nu pentru că ar fi atât de rea, dar în primă fază chiar n-am înțeles ce-i cu atitudinea dezorientatului de Holden. Pur și simplu se plânge de tot ce i se întâmplă, de fiecare persoană din jurul lui. Teoretic, faptul că e adolescent îl îndreptățește să facă o tragedie din viață și să dramatizeze fiecare moment.
Prăpastia către care cred că te îndrepți e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simți sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârșit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viață au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înțelegi?

Lumea descrisă de Salinger e atât de gri, de monotonă, exhaustiv de murdară. Întocmai ca lumea noastră, you get it! Prostituate, baruri murdare, oameni fără scrupule, nepăsare, lipsa unei stări de bine... iar Holden încearcă să accepte toate astea și să trăiască în mijlocul acestei lumi ca până acum, lucru care îi iese, deși e vizibil afectat de monotonia și ignoranța din jur.

La o primă lectură superficială cred că toată lumea l-a luat pe Holden drept un puști nenorocit care face o dramă de proporții din faptul că trece prin adolescență. Deși nu e doar asta. Holden e tipul adolescentului inadaptat, care încearcă să-și găsească refugiu în orice, neînțelegând lumea adulților (eu am ajuns la concluzia că nici nu vrea să înțeleagă). Stă „în lanul de secară” și încearcă să-i oprească pe cei din jur, mai ales pe sora lui, să cadă din lan, să se maturizeze.


Evident că la partea cu dezorientarea și incapacitatea de adaptare m-am identificat cu el... Inocent, revoltat de sistem și de lumea din jurul lui, Holden s-a dovedit pe parcursul cărții un personaj destul de sensibil, în ciuda criticilor interminabile asupra lumii și oamenilor din jur.
Mie mi-e silă. Dar nu mi-e silă numai de școală. Mi-e silă de tot. De viața din New York, și de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii și lumea care urlă la tine să cobori prin spate(...) Mi-e silă de probele fără sfârșit, când îmi fac pantaloni șa Brooks, și de oamenii care...
Am un râs foarte zgomotos și cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întâmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aș apleca spre mine și mi-aș spune să tac naibii din gură.
M-am atașat mai mult de fratele protagonistului, cu care acesta a avut o legătură strânsă. Holden povestește într-un mod sensibil despre fratele lui decedat, cu care încă „vorbește” pentru a se aduna în momentele grele.
Să mănânce. Toți în afară de Allie. Simțeam că înnebunesc. Știu bine că la cimitir nu e decât trupul lui, și că sufletul lui e în cer. Știu toate aiurelile astea, dar totuși simțeam că înnebunesc. Aș fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut. Dacă l-ați fi cunoscut, ați înțelege ce vreau să spun.
Fetele din carte mi s-au părut insuportabile, în afară de micuța Phoebe. Până și nervii lui Holden sunt mai interesanți decât niște fetișcane comune. Cât despre adulți, mai toți au fost plictisitori, în afară de profesorul lui Holden, care a devenit dubios. Foarte dubios.

Ce ciudat că pe parcursul recenziei am început să empatizez cu Holden chiar mai mult decât în timpul lecturării cărții. Ce bine e să ai un tovarăș de ură, fie el chiar fictiv... Exagerez. Tovarăș al deziluziilor, al neacceptării. Inadaptării. Superb. delirez și e grav!


Per total, deși nu a fost ce credeam eu și nu m-a impresionat în mod special, cartea a fost okay. Decentă. Stilul autorului îți permite să treci destul de repede prin carte, asta dacă nu începi să-l urăști pe Holden (iar dacă urăști ce urăște și el, vei reciti cartea).

Well, asta a fost prima încercare de recenzie, după atâta timp de inactivitate. Poate e cineva pe-aici, iar dacă nu e, cum ziceam și data trecută:

miercuri, 6 decembrie 2017

Cărți, din nou



Revin și eu, după lupte seculare, cu un post pe blog. De când am scris ultima dată pe-aici a trecut destul de multă vreme (de fapt am scris cu întreruperi tot timpul anului). Nu, n-o să fac o retrospectivă a lui 2017, fiindcă a fost un an confuz și uneori horror (și n-ar avea rost să scriu despre căutări zadarnice și frivolități care nu mă mai impresionează). În schimb, mă gândeam să continui prin postul ăsta jurnalul de lectură început în august (post pe care l-am șters, desigur, deci presupun că ăsta va fi noul început, dacă asta are sens).

Nu vreau să vorbesc prea mult despre ultimele luni, cărora nu li se potrivește niciun adjectiv cunoscut de mine până în prezent. Și nici n-ar fi o idee prea bună să încerc să găsesc unul.

Revenind la cărți, am început săptămâna trecută să citesc Mara, care s-a dovedit a nu fi chiar atât de plictisitoare după primele 100 de pagini. Mă regăsesc cumva în Persida și sunt curioasă ce se va întâmpla mai departe. Mi-am luat azi vreo două spoilere, dar am căutat-o cu lumânarea (n-ai cum să nu găsești așa ceva pe GoodReads la review-uri, sorry). Mulți oameni nebuni în cartea asta, și n-o spun admirativ. Sper ca sfârșitul să nu fie ce cred eu.

Am început să citesc și Lumea Sofiei, un roman al istoriei filosofiei, dar azi am luat hotărârea de a nu continua lectura. A fost destul de interesantă, dar îmi aduce aminte de prea multe chestii, așa că mai bine nu.

Pentru că a fost atât de mult recomandată de K.J. Mecklenfeld, am început și eu Hobbitul. Am luat o pauză de la ea și sper s-o termin în seara asta. Până acum îmi plac destul de mult personajele și atmosfera, deși aș vrea s-o fi citit acum vreo 4 ani; cred că mi-ar fi plăcut mult mai mult.

Pentru că școala e minunată și eu iar încep să urăsc istoria (misiunea ficțiunilor istorice citite a ajuns iar într-un punct mort), am împrumutat de la bibliotecă Omul egiptului, din care am citit vreo două pagini. Pe parcursul mini-vacanței mi-am dat seama că nu are rost să continui (timp prețios pierdut) cu cartea, așa că mâine (dacă mai trăiesc până mâine) o voi duce înapoi. Necitită. Eh, nu e primul caz, surpraiz.

Cei de la Târgul Cărții au fost foarte drăguți să continue colaborarea cu mine, așa că Scrisoare către tata de Franz Kafka este, de mai bine de trei luni, în biblioteca mea. Mă bucur, totuși, că nu am citit-o încă, deoarece aș vrea să încep cu Metamorfoza.

Vreau tot mai mult să citesc Cioran. Vara trecută o prietenă mi-a adus aminte de Pe culmile disperării (sau doar de Cioran și eu mi-oi fi adus aminte de cartea asta, but it just doesn't matter) și am recitit câteva pagini din ea. Primul meu gând a fost s-o iau de la bibliotecă atunci când vin la liceu, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg...

Tot la autori pe care vreau să-i citesc se încadrează și John Gardner cu Grendel. Desigur, primesc numai recomandări faine xD. Mai auzisem de cartea asta acum ceva timp și știu că-mi stârnise destul de tare interesul. Acum mă întreb dacă să o citesc în română sau în engleză...

Și tot aici intră și Edgar Allan Poe. În afară de câteva poezii (interesante, oricum) și fragmente din ceea ce a scris, nu am citit nimic de el. Am amânat prea mult deja și începe să mă obsedeze. Nebunie, melancolie, inteligență. Nu mai spun nimic.

Mi se spune de multă vreme despre Domnișoara Christina, nuvelă de Eliade. Deși unul din personaje îmi poartă numele (iar asta, uneori, poate fi interesant, în caz că te regăsești în respectivul personaj. Ba nu, e destul de straniu), am tot amânat cartea asta fiindcă Romanul adolescentului miop nu mi-a prea plăcut. Acum când mă gândesc, poate ar fi o idee bună să-i mai dau o șansă...

Cred că e destul. Să sperăm că mai e cineva pe-aici încă. Dacă nu, presupun că o să debitez absurdități de una singură. Singurătatea, acest blestem dulce. Această binecuvântare amară.