Okay, o să fac o mică mențiune înainte să încep această... hm... recenzie? Tocmai despre asta e vorba. Presupun că de acum înainte titlul review-urilor or să fie constituite din titlul cărții + autorul. De ce? Realizez că numai recenzii n-am scris până acum și, de fapt, nici nu mai vreau să încerc. Prea mult gândit dacă e bine sau nu, dacă e okay ce scriu, dacă or să fie alții de acord sau dacă felul în care mi-am exprimat părerea e destul de profesional și nu zgârie irisul nimănui.
Prin urmare, astăzi vă servesc o umilă părere despre De veghe în lanul de secară a lui Salinger (și nu-mi pasă dacă va fi sau nu în regulă ce gândesc în legătură cu cartea), pentru că, deși voiam să renunț la recenzia acestei cărți, mi-am dat seama că am vrut prea mult s-o citesc și am avut prea mari așteptări de la ea ca să nu scriu cu ce am rămas în cap în urma lecturii.
Așa cum (poate) știți, cartea urmărește povestea lui Holden Caulfield, un adolescent exmatriculat deoarece picase la 4 materii pentru a treia oară. După ce se bate cu colegul său de cameră pe care îl urăște (de fapt îi urăște pe toți cei din internat,
Prăpastia către care cred că te îndrepți e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simți sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârșit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viață au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înțelegi?
Lumea descrisă de Salinger e atât de gri, de monotonă, exhaustiv de murdară. Întocmai ca lumea noastră, you get it! Prostituate, baruri murdare, oameni fără scrupule, nepăsare, lipsa unei stări de bine... iar Holden încearcă să accepte toate astea și să trăiască în mijlocul acestei lumi ca până acum, lucru care îi iese, deși e vizibil afectat de monotonia și ignoranța din jur.
La o primă lectură superficială cred că toată lumea l-a luat pe Holden drept un puști nenorocit care face o dramă de proporții din faptul că trece prin adolescență. Deși nu e doar asta. Holden e tipul adolescentului inadaptat, care încearcă să-și găsească refugiu în orice, neînțelegând lumea adulților (eu am ajuns la concluzia că nici nu vrea să înțeleagă). Stă „în lanul de secară” și încearcă să-i oprească pe cei din jur, mai ales pe sora lui, să cadă din lan, să se maturizeze.
Evident că la partea cu dezorientarea și incapacitatea de adaptare m-am identificat cu el... Inocent, revoltat de sistem și de lumea din jurul lui, Holden s-a dovedit pe parcursul cărții un personaj destul de sensibil, în ciuda criticilor interminabile asupra lumii și oamenilor din jur.
Mie mi-e silă. Dar nu mi-e silă numai de școală. Mi-e silă de tot. De viața din New York, și de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii și lumea care urlă la tine să cobori prin spate(...) Mi-e silă de probele fără sfârșit, când îmi fac pantaloni șa Brooks, și de oamenii care...
Am un râs foarte zgomotos și cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întâmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aș apleca spre mine și mi-aș spune să tac naibii din gură.M-am atașat mai mult de fratele protagonistului, cu care acesta a avut o legătură strânsă. Holden povestește într-un mod sensibil despre fratele lui decedat, cu care încă „vorbește” pentru a se aduna în momentele grele.
Să mănânce. Toți în afară de Allie. Simțeam că înnebunesc. Știu bine că la cimitir nu e decât trupul lui, și că sufletul lui e în cer. Știu toate aiurelile astea, dar totuși simțeam că înnebunesc. Aș fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut. Dacă l-ați fi cunoscut, ați înțelege ce vreau să spun.Fetele din carte mi s-au părut insuportabile, în afară de micuța Phoebe. Până și nervii lui Holden sunt mai interesanți decât niște fetișcane comune. Cât despre adulți, mai toți au fost plictisitori, în afară de profesorul lui Holden, care a devenit dubios. Foarte dubios.
Ce ciudat că pe parcursul recenziei am început să empatizez cu Holden chiar mai mult decât în timpul lecturării cărții. Ce bine e să ai un tovarăș de ură, fie el chiar fictiv... Exagerez. Tovarăș al deziluziilor, al neacceptării. Inadaptării. Superb.
Well, asta a fost prima încercare de recenzie, după atâta timp de inactivitate. Poate e cineva pe-aici, iar dacă nu e, cum ziceam și data trecută:
