marți, 20 octombrie 2015

Un an de bloggerit !

Îmi cer scuze că n-am salutat. Îmi cer scuze că azi, douăzeci octombrie, nu am cea mai bună dispoziție. Pentru că azi facem un an împreună, noi toți. Nu sunt în cea mai bună dispoziție pentru că azi am plâns mult. Mi-a plâns și inima și sufletul, mi-au plâns și ochii și de la atâta plâns am crezut că mor. Am zis de mai mult de douăzeci de ori cu voce tare și în șoaptă că vreau să mor. M-a durut capul și am zbierat cu voce tare și în sinea mea, am urlat în inima și m-a durut capul pentru că urletul din inimă era asurzitor.

De ce spun toate astea ? Pentru că mi-am revenit. Pentru că în sfârșit mi se pare că văd importanța. Și sper s-o vedeți și voi.

De-a lungul acestui an, am împărtășit cu voi aproape tot ce-mi trecea prin minte. Era tristă, veselă, mă enerva ceva, eram în pragul unei sărbători sau pur și simplu făceam o recenzie la o carte... dar ați fost alături de mine. Suntem cincizeci și trei de persoane care ne sfătuim una pe alta și ne ajutăm. Ne citim și ne scriem. Îmi citiți blogul și vă citesc comentariile, iar atunci când nu lăsați comentarii, vă citesc prezența.


De când mi-am făcut blogul am învățat multe. Am cunoscut mulți oameni, am fost mai puternică. Am fost mai bună, am fost mai sârguincioasă, am încercat chiar să-mi depășesc limitele și mai ales în materie de cărți am decis tare multe lucruri pe care nu le-aș fi decis.

Poate că acum înțlegeți importanța blogului pentru mine. Înțelegeți că-mi sunteți balsam.

De ce să mai continui cu „bună, mi-a fost dor de voi, la mulți ani !” când voi deja știți asta. Știți că vă iubesc deși poate nu v-am văzut în viața mea.

De ceva vreme, blogul nu e la fel de vizitat. Înțeleg. A început școala, totul e mai greu. Dar poate că acum veți înțelege importanța aceea, prezența aceea a voastră ! Îmi pare rău că maschez „bună, mai intră și tu la mine pe blog” prin cuvintele de adineaori. Îmi pare rău. Dar trebuia s-o spun și pe asta. Deși nu mă obligă nimeni a scrie aici, mi-aș dori foarte mult ca prezența voastră s-o citesc aici de mai multe ori. Să vă citesc și comentariile. Mulțumesc... 



Mulțumesc pentru tot ! Sunteți o parte din inima mea. Am vrut să renunț la blog. Am vrut... dar nu renunț. Nu renunț la nimic. Sunt eu. Eu ! Cea care nu renunță. Never, because never say never. Vă iubesc. 




Acum un an de zile, pe douăzeci octombrie 2014, am înființat acest blog pentru că probabil mă plictiseam și nu aveam ce face. Colegii mei erau la o întrecere sportivă unde eu nu am vrut să particip. Am început prin a posta poezii, tot felul de prostii plictisitoare și altele. Chiar și un tutorial pentru un brelog noruleț, și da, atunci nu prea știam cum să fac recenzii.

Am început să mă chinui cu design-ul, cu recenziile, care nu-mi prea ieșeau bine. Îmi doream și eu o sponsorizare și când nu am obținut-o pe motiv că blogul meu nu avea destui followeri și recenziile nu erau scrise în maniera familiară acelei doamne cu care am vorbit, n-am obținut-o. M-a șocat chestia asta, am vrut să șterg blogul, mama și Cel de Sus m-a oprit... nu l-am șters.

Am început să fac tot mai multe recenzii. Au început să vină pe-aici tot felul de oameni care mi-au dat speranță. Alina, mai ales, mi-a fost tare mult alături. Tot timpul o bâzâiam și o întrebam tot felul de chestii, chiar și când învăța. Pentru asta îi mulțumesc.

Au apărut și alți oameni. Andrei, pe care nu l-aș putea uita în postarea asta. Dar asta-i altă poveste.

Cred că el a început să lase comentarii pe-aici cam de Paște, Paștele lui 2015 și de-atunci tot a vizitat blogul. Comentariile lui erau cele mai relevante și mi-au cam dat speranță. Voiam să închid blogul, școala mă chinuia în mod evident, aveam și alte probleme, probleme de sănătate dar și altele, și-apoi oricum nu aveam timp să citesc. Dar cred că prezența unui user/cititor interesat poate schimba ceva. Așa cum a făcut-o prezența lui.

Când vizitasem pentru prima oară blogul lui Andrei, am găsit Where the rain falls ca blogul a doi Andrei, da, același nume, aceeași pasiune. Nu știu de unde am scos eu că-s doi Andrei, dar poate ar fi bine să-mi amintesc. Sau nu... pentru că e imposibil. Citeam recenziile de acolo și toate articolele în speranța că voi găsi ceva care să mă îndrume cu blogul meu, dar într-un târziu nu am mai avut timp să citesc blogul lui și l-am lăsat de izbeliște. Abia când a început să fie activ pe blogul meu mi-am dat seama că ăsta era blogul unde citeam eu recenziile alea faine.

 Mai învară, vara anului 2015, am început să vorbesc și cu Angii ! Angii, care la fel m-a ajutat mult. Îmi plăcea blogul ei, îl tot admiram când era pe WordPress și atunci când s-a mutat pe blogger nu știu de ce mi s-a părut că Angii are în jur de treizeci de ani... don't judge me dears peoples. Apoi, după ce am vorbit cu ea, am început să cred că are paisprezece ani și mai apoi am trecut undeva prin perioada liceului. Nu mă judecați, din nou.

Și așa am cunoscut multe, tare multe persoane care m-au ajutat. Povestea blogului e din zâmbete și fericire. Și amintiri. Înseamnă mult pentru mine. Toți însemnați.

Blogul meu a fost și motivul pentru care Daria, cea mai bună prietenă, și-a făcut și ea blog. Mă bucur că „we, încă un blog de carte” s-a întâmplat din cauza mea. Din cauza mea, două.

Cum să vă mulțumesc ? Cum aș putea ? Continuând. Și, încă ceva. Un concurs de fidelitate. Cu cărți. Multe cărți !

Mă înclin... și mă ridic... și vă aplaud.
Simina S.

marți, 13 octombrie 2015

The Coffe Book Tag (^^)

Salutare !
După ce am făcut o recnzie unei cărți minunate, și anume „Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” revin cu o leapșă tare frumoasă. Deși eu nu beau cafea, adică am băut de câteva ori la îndemnul prietenilor ca să facă mișto grav de mine dar sincer urăsc cafeaua. Sub orice fel. Însă leapșa asta e mirifică ! Genială, așa că m-am bucurat când Yuki m-a nominalizat. See ya !

1. Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.
Hmmmmm... „Fluturi”, de Binder. Cartea asta e absolut un fel de a spune „Hai s-o enervăm pe Simina cu cele mai noi clișee”.

2.Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.
Uh, pot să zic „Spărgătorul de nuci”? Cred că de Crăciun e foarte populară povestea dar în afară de asta mai zic iar și iar cartea/cărțile cu amante și soții care-s populare de Vlantine's Day. No, nici eu n-am înțeles ce-am zis.

3.Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?
Doamne, serios, nu putea să fie cele o mie de cărți preferate ? „Aventurile căpitanului Balivernă” de A. Nekrașov și altele.

4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final.
„Femeia în alb”, „Iubire oarbă”, de Wilkie Collins.

5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.
„Suge-o Ramona”. Ohhhh.  


6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?
Laura Baban.

7.   Oops! Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.
„Fluturi”.

8. Amestecul perfect. Numește o carte care a afost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.
„Iubire oarbă” de Wilkie Collins.

Cam atât. Sper că v-au plăcut răspunsurile mele. Mai departe dau leapșa Dariei de la Cărțile Nopții și lu' Angii. 

luni, 12 octombrie 2015

„Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” de Laura Baban - Recenzie

Bunica, bunicul, nucile, fotografiile, visele, Laura, Andrei, Tic, cățeluș, cățelușă, bucurie, fericire, Doamne adumi-l pe Tic înapoi, bicicleta roșie, pozele de la sfârșit, ploaia. 
Cuvinte cheie pentru această carte. Și-ar mai fi.
Am avut ocazia să citesc o carte minunată, o poveste mirobolantă despre doi oameni frumoși și-un Tic care -sâc!- are blana și ami frumoasă. Doar la figurat. O poveste frumoasă, despre fericire, despre bucurie, despre vise, despre viața ascunsă-n neviață atunci când ne gândim cum să dăm viață vieții. Căci dacă vom trăi viața ca și cum ar fi doar o rutină consecventă și-o ocazie să ne plângem, atunci, scuze, nu mai e viață (deja vorbesc în pilde, să vă văd pe voi cum o să vă abțineți după ce citiți așa o carte !)

Cartea surprinde povestea a doi pui de om, care au crescut lăsând trăsăturile fizice de copil în urmă însă trăsăturile de copil din suflet nu le-au lăsat. Știu să viseze, să se joace, să danseze, să aducă pietre (probabil asta o face mai mult Ticăilă), să cânte și să joace-n ploaie. Știu să le facă pe toate, cât mai frumos cu putință, cât mai frumos cusut cu ață de la bunica și cât mai frumos ilustrat cu zâmbete. Laura și Andrei, doi pui de om care găsesc un juma' de pui de om. Pentru că acel cățel al lor nu e numai cățel, e suflet de om așa cum mulți oameni n-au. Deci ei sunt doi oameni și jumătate.

Sunt doi oameni care știu să-și exteriorizeze visele, să le discute la ora unu noaptea și-n timp ce pun de-o călătorie-n munți cu bicicleta să mai și tragă de coada lui Tic - dacă acesta a avut noroc în seara asta să nu fie doar purcel ci și cățel, să fie cuminte, să facă față plouată ca s-o convingă pe Laura că el e bichon cuminte și să se joace puțin cu Andrei ca să-i arate că el e flăcău cuminte - și în același timp să uite de lucrurile rele. Sunt niște super oameni minunați, cu un super cățel. Și nu e o poveste pentru copii... e o poveste pentru copii, aduți, bătrâni, bebeluși, cățeluși, pentru stele și lună, pentru soare și zâmbetul soarelui, pentru Laura și Andrei s-o citească atunci când or fi bătrâni... și s-o recitească copiii lor, și cățelul copiilor lor, și nepoții lor, nepoții nepoților lor... că ei tare nebuni au fost de cap când au fost tineri. Dar au fost frumoși. Au fost suflete frumoase. Au zâmbit și m-au făcut și pe mine să zâmbesc. Poate și pe tine, dacă vei citi cartea. Pentru că e specială. E despre doi oameni juma'. Așa, ca două stele juma' și un soare două jumătăți. Stai să traduc... ca o copilărie.

Andrei e fotograful neliniștit. Își face aparatura gata de pozat în doi timpi și trei mișcări... adică într-o noapte de trudă. Tic e... e Tic ! Știți ce înseamnă Tic ? Înseamnă cățel bălai, jucăuș, care mârâie, își păzește mâncarea noaptea de cei doi prieteni ai săi, pe care-i crede în stare de furăciune... să fii Tic înseamnă să cerșești la masă, Laura să-ți dea și Andrei să facă fețe că ți-a dat... dar apoi mergi la scaunul lui și el îți dă și mai mult și tu latri și-i zici „No, vezi că tot ești un inimos ? Vezi ? Vezi că mă iubești, nătărăule ? Eu te iubesc și mai mult, sunt un nătărău și mai mare, dar ce-i drept să nu-ți iei nasul la purtare că știu că faci scheme noaptea să-mi iei mâncarea ! Tu și cu Laura... daaaaa, ham, tu și cu ea abia așteptați să-mi furați mâncarea și-apoi dimineața să vă băgați degetele în blana mea, și-apoi eu să mârâi că nu aflu mâncare, da' apoi voi să râdeți că v-ați ghiftuit cu ea...”. Să fii Tic înseamnă să iubești pisicile, să le iubești coada care fuge în timp ce tu le mârâi de nu mai poți ? Da. Să fii Tic înseamnă să dormi unde vrei tu, fie pe geanta fotografului sau pe pantofii zânei. Să fii Tic înseamnă să-ți ajuți stăpâna la toate. Inclusiv la rutina zilnică de spălat câinele purceluș plin de smoală de pe Bahlui. Ei, fie ! Că doar nu se supără, nu ? 

O să mă lungesc prea mult cu recenzia asta. Dar știu că nu vă plictisiți. În cartea asta am aflat atâta copilărie ! Am citit-o într-o perioadă în care voiam tot mai mult să fiu copil, copil mic... și apoi mi-am dat seama că pot fi. Indiferent de vârstă. Mi-am dat seama că sunt frumoasă, orice cred alții despre mine. Așa cum spune Laura. Mi-am dat seama că, dacă vreau să termin o carte sauo recenzie, un proiect sau un referat, pot să stau și până la unu noaptea, cum face Andrei când plănuiește călătoria prin munți unde fotografiile pline de amintiri și suflet vor curge. Am învățat și o chestie de care mi-e cam rușine că n-am știut-o... sau n-am vrut... să nu-ți neglijezi cățelul. Probabil în ultima vreme am fost premiantă la asta. Dar s-a terminat, de-acum Pufi al meu o să aibă o stăpână cel puțin la fel de inimoasă ca Laura. Ca zâna Laura cu ceainicul în cap și colăcelul pufos în mână... nu știți cum vine asta ? Vine ca o copilărie. O copilărie cu iz de lapte fiert și leagăne și flori, și flori și leagăne, și flori și cărți, și bunătate și cărți și flori... și o copilărie într-o copilărie. Dublu. Nu-i așa că-i frumos ? E prea frumos... ca să fie adevărat. Așa-i ? Și eu am tras concluzia asta. Ce greșeală ! Fiecare poate croi propria poveste frumoasă. Propria poezie de cărămidă din visuri. Propria casă din Tic al lui și-al ei și zâmbetul ei și ochii lui. Și tot așa. 
Cum se spune, cartea asta debordează de joacă. Nu contează la ce vârstă o citești, nu contează când o citești, contează c-ai citit-o și te-ai luat de mânuță și ți-ai arătat viața ta: „Uite, vezi, așa o să fie viața ta ! Să iei exemplu ! O să ți-o construiești de la zero ! Și tot ce-ai greșit până acum distrugi de la temelie fără milă, cu cruzime și să nu te văd că te plângi, în locul a ceea ce-ai distrus c-a fost greșit vei construi cel mai frumos moment, viață, personaj, om suflet, iubire, dragoste, floare, cărămidă... orice îți amintește de tine. Orice. Dar îți vei construi viața”, să știi că ai prins ceva din ea. Să știi că Laura și Andrei cu juma' de om al lor Tic sunt acolo dar trăiesc frumos. Și chiar și ei au probleme. Și ei sunt dărâmați. Și se reconstruiesc. Din temelie.
Probabil am tot aiurat până acum, nu știu ce-am făcut, dar șocul e prea mare ! Șocul unei cărți bune. Cartea cu Tic. Cu un stil atât de furmos al autoarei, atât de simplu, atât de sincer, care nu cere metafore și flori de prun în luna august. Nu. Cere acel ceva pe care îl găsim în fiecare lucru dar nu-l apreciem. Cartea e ca un ghid. Un ghid simplu de urmat în trei pași: ia-ți un Tic, mângâie-l pe Tic, construiește-ți viața... și atât. Și resul copilăriei. Căci cartea e o copilărie. Copilăria e copilărie. E râs și ursuleți de pluș, joacă și frunze galbene. Și verzi. Și de toate ? Da. De toate. În carte se ascund atât de multe povești frumoase... și atât de multe veți învăța din ea ! Acești doi oameni, existenți, acest Tic știu să găsească tot ce-i ami frumos chiar și într-o plăcintă, într-o bicicletă, într-o poză, în covor, în bătrânelul de pe stradă și-n asfalt. Probabil că n-ai observat frumusețea acestor lucruri însă puteți. Puteți.
În concluzie, cred că n-avem nimic de discutat. Stilul e prea frumos. Povestea e prea frumoasă. Oamenii-s prea frumoși. Coperta ? Numai să-i băgați de vină ! Că n-aveți ce. Și nici personajelor. Și nici descrierilor sau dialogului. Gata, v-am lăsat din jugul meu de recenzie apăsătoare.  Cartea ca o copilărie și cinci steluțe din cinci.
În continuare... 
 Poză de grup. :)

 Mulțumesc Laurei Baban pentru șansa de a citi această carte !  Și lui Tic, și lui Andrei, și tuturor din carte. Tuturor ! Mi-ați făcut viața mai frumoasă.

Cu drag,
Simina S.

vineri, 2 octombrie 2015

„Singur pe lume” de Hector Malot Recenzie

Hector Malot, scriitor francez, s-a născut pe 20 mai 1830 în La Bouille, în apropiere de Rouen. A studiat dreptul la Rouen și la Paris, apoi a activat un timp ca notar. A cochetat cu literatura încă din perioada studenției, continuând să scrie și după absolvire. A colaborat cu articole si încercări literare la diverse publicații și, în cele din urmă, renunță la cariera juridica în favoarea celei literare.



In 1853 se muta la Paris, dorind să-și faca intrarea în lumea literara ca dramaturg, însă fără succes. Pentru a-și asigura traiul de zi cu zi scrie articole pentru cîteva publicații locale, însă, după un timp, este nevoit să se întoarcă în casa părintească, unde începe sa scrie la romanul Amanții (Les Amants), cu care își face debutul in 1859. Acest roman, alături de volumele Soții (Les Epoux) și Copiii (Les Enfants), formează trilogia Les Amours de Jacques.
De-a lungul carierei sale, Hector Malot a scris un număr impresionant de romane, peste șaptezeci, fiind comparat din punct de vedere al productivității cu Al.Dumas. Deși a scris peste șaptezeci de volume, scriitorul este renumit pentru romanul Sans famille (Singur pe lume), pentru care a fost premiat de Academia Franceză.
Nu regret că nu l-am cunoscut pe Remi când aveam zece-nouă ani... însă Dumnezeu a făcut să-l cunosc acum.
Povestea lui Remi m-a înduioșat atât de mult ! E genul ăla de carte în care-s băgate zece „Micul prinț” și cincizeci de Titanice. Este atât de complexă și totuși atât de logică, atât de „divină” din punct de vedere al stilului și totuși atât de simplă, atât de inplictisitoare și atât de fermecată, atât de frumoasă și totuși atât de magică, la fel ca o eclipsă pe care o urmărim cu drag. Nu știu câte-au fost momentele la care am plâns sau la care am plâns de bucurie dar știu sigur că ele au existat și încă peste măsură. Am trăit cartea ca nimeni altcineva sau mai bine zis ca nicio altă carte - dar ce vorbesc, spun asta la toate șocurile mele... sau nu - și cât despre personaje și stil, vă voi povesti în cele ce urmează însă, mai întâi, să ne oprim la povestea micuțului Remi, eroul acestei povestiri, sau mai bine zis eroul principal, căci câți eroi nu se ascund în această carte !
Aruncat în strada Breteuil de către nu se știe cine, Remi a fost găsit de un zidar ce locuia în Chavanon și care se gândea că, după ce va crește copilul, părinții lui îl vor căuta și-i vor oferi o răsplată. Speranțe! Nici gând de așa ceva, căci Barberin - așa-l chema pe nenorocitul zidar - plecă la Paris cu mnca și lăsă copilul în grija nevestei sale, tușa Barberin, care crescuse copilul pentru că nu se îndurase să-l dea la orfelinat. După ce Barberin se întoarce acasă, după ani buni acesta fiind rănit din cap până-n picioare din cauza meseriei sale de șantier care de data asta îi pusese capac și jumătate, Remi este... vândut, sau mai bine zis dat cu sânge rece - dar atenție, fără milă, și deloc nobil ! - unui muzicant ambulant pe nume Vitalis, fost cântăreț vestit în Franța. De-aici, dragii mei, să citiți și restul recenziei da' după aia mergeți frumușel la carte și vă lămuriți că dacă vă spun prin ce-a trecut Remi în aventura sa, apoi atunci înseamnă că-mi bat joc de voi.
De la Arthur până la moartea generalului Suflețel, de la Vitalis până la Liza și de la James până la Driscoll, eh, pot spune că toate personajele au fost conturate minunat. Descrierile cărții sunt absolut frumoase și fără plictiseala aia care se află de obicei în clasici, ș nici pe departe nu putem spune că dialogul nu-i întrebuințat cum trebuie. Partea psihologică, umană, te face să-ți dai seama de toate lipsurile și lucrurile pe care le ai. Din păcate, am observat că am multe lipsuri. Că nu știu să apreciez ceea ce am, de cele mai multe ori, că uneori mă plâng... însă mi-e bine, și altora le poate fi mai rău. În „Peripețiile unui ștrengar” am învățat același lucru... dar îmi dau seama că uneori vin acasă și nu găsesc pe masă mâncarea mea preferată și adâncul sufletului fac crize pentru că n-am mâncarea mea preferată pe masă... dar decât să umblu pe străzi și mâncând un colțuc de pâine, încercând să agonisesc pentru că cine știe dacă voi dormi în vreun grajd sau pe străzi, așa că mai bine mă mulțumesc cu supa cea care nu-mi place, prăjitura care- prea dulce sau chestiile care nu-mi plac doar pentru că am prea multe pretenții. Am învățat să apreciez, dar am învățat și că trebuie să fiu apreciată. Am învățat că, de multe ori, trebuie să le mai șu dau peste nas celor care cer mai mult și mai mult. Nu totdeauna trebuie să criticăm. Nu totdeauna trebuie să iertăm. Nu totdeauna trebuie să admitem că este corect, corect să acceptăm și să fim acceptați. Trebuie să ne oprim și să ne întreb ce se întâmplă. Am făcut cumva o greșeală ? Nu. Și, de alte ori, să mâncăm masa aia' bună cu slănină și ceapă chiar dacă nu ne place dar știm că așa vom reuși. Trebuie să perseverăm. Am făcut o greșeală, poate că, de fapt, ar trebui să en gândim că acea greșeală s-a întâmplat ca ceva bun care ne va duce spre ceva bun.
Nu știu ce aș mai putea să spun... tocami am terminat cartea și sunt șocată. Șocată de tot ceea ce am aflat. Am aflat că de multe ori nu am greșit când credeam că am greșit și am învățat că, indiferent de ce se întâmplă, nu pot să cad. Nu trebuie. Am o datorie. Față de mine, și de lume. Nu are rost să cădem. Pur și simplu nu are. Lumea nu ar mai beneficia de pe urma noastră.
Cartea a primit de la mine pe GoodReads.ro cinci stele din cinci. Nu am putut-o departaja astfel. Stilul autorului mi se pare minunat, descrierile sunt bune





iar dialogul la fel. Cât despre imaginație, trăiri, momente și melancolia de la sfârșitul cărții, n-are rost. Știți că dacă o citiți veți avea parte de ele.

Iată, câteva fragmente din carte:
„Și am cântat primele măsuri din canțoneta napolitană, dar fără să cânt și din gură, ca să nu mă dea glasul de gol. Tot cântând din harfă, mă uitam la Liza: ea ridică deodată capul, cu ochii strălucind. Am început să cânt și din gură. Atunci, ea sări de pe scaun și dădu fuga la ușă. De-abia am avut vreme să-i trec harfa lui Mattia; Liza era în brațele mele. Ne-au poftit în casă, apoi, după ce tușa Caterina m-a sărutat, a pus pe masă încă două tacâmuri. Eu însă am rugat-o să mai pună unul.
(...)
Și am scos din raniță păpușa, așezând-o pe scaunul de lângă Liza. Privirea pe care mi-a aruncat-o Liza n-am uitat-o niciodată, o văd parcă și acum.”
Nu pot spune altceva. Vă rog să citiți cartea, iar dacă ați făcut-o, să reveniți cu o părere. Iar dacă aveți de gând să citiți cartea, la fel, lăsați un gând bun.


Salutări cu frunze de toamnă,
Simina.