miercuri, 31 august 2016

„Darul unei zile” de Anna Gavalda - Recenzie


Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970 în Boulogne-Billancour și este o romancieră franceză.

A câștigat în 1988 trei premii întâi la trei mari concursuri de proză: Melun, Saint-Quentin și Issy-les-Moulineaux.

Copilărie și timp... Măcar odată în viață ne-am dorit să fim iarăși copii. Pentru că atunci ne doream să fie ca acum și acum ne dorim să fie ca atunci... nu-i așa? Cartea de față ne introduce într-o lume obișnuită, cea de toate zilele, cea cotidiană, monotonă, în care patru frați redescoperă bucuria unei fericiri simple, aprecierea lucrurilor mici și a momentelor simple, frumoase, petrecute cu persoanele dragi. Scăpând de viața cotidiană, de rutină și prejudecăți, decid să petreacă un week-end simplu, dar frumos. Împreună descoperă că, în ciuda lipsurilor și a necazurilor, te poți bucura de momente simple, de lucruri mici, de călătorii făcute cu dragoste, în natură, și de prezența oamenilor pe care îi iubești.

Mi-a plăcut cartea, din punct de vedere al mesajului transmis. Am învățat că, indiferent cum vrei să pari, un om dur, important, dacă vrei să pari mai bun și mai presus de ceilalți, indiferent de asta, trebuie să încerci măcar să îi iubești pe ceilalți. Chiar dacă te consideri pe o treaptă ceva mai înaltă decât ei. Trebuie să-i iubești. Nu pentru că așa ți-ar impune cineva - ești liber să alegi - ci pentru că emult mai bine și mai frumos, pentru că bucuria asta simplă de a iubi te va face să te simți mai bine, te va încălzi, te va ajuta. Deci e în folosul tău să iubești.

Carine, unul dintre personajele cărții, este o femeie care tinde să pară importantă, elegantă, care poate de multe ori ar vrea să facă un gest de tandrețe, însă mândria o oprește. Treapta aia imaginară pe care se situează, faptul că este mândră, nu o lasă să facă asta, nu o lasă să iubească. O silește să se comporte arogant, să respingă, să îi trateze pe ceilalți de sus și să dea ordine.

Simon, pe de altă parte, soțul ei și fratele lui Garance, este un om bun, tolerant, care, pentru iubirea ce i-o poartă lui Carine, continuă să o suporte, să îi îndure ifosele, o iubește așa cum este, cu tot cu defecte.

Deși cei patru frați, Garance, Simon, Lola și Vincent sunt despărțiți și fiecare își trăiește viața așa cum poate, încercând să-și câștige traiul, cu toții decid ca de data aceasta să se întoarcă, măcar pentru puțin timp, la jocurile și năzbâtiile lor din copilărie.

Mi-a plăcut foarte mult că mesajul se axează pe copilărie, timp, pe darul unei zile și ceea ce poți face într-o zi dacă iubești și te bucuri de lucrurile simple. Toți au mers acasă după acel week-end mai fericiți, mai împăcați, mai senini. Și nu au avut nevoie de călătorii scumpe, bani, de ceva anume, ci au știut să se bucure de tot ceea ce au primit, de ei înșiși, de persoanele dragi. Au redevenit copii. Au trezit copilul din ei, bucuria sinceră, iubirea necondiționată, inocența, sinceritatea unui suflet care păstrează copilul din el.

În afară de asta, cred că mi-a displăcut Garance, sau mai bine zis unele confesii de-ale ei - sau păreri. Poate felul cum se exprima,  poate părerile ei, cert e că m-au iritat unele confesii de-ale ei.

Oricum, esența acestei cărți este mesajul și unul foarte important. Este, așadar, o carte cu miez!

Am citit-o foarte repede și cartea e numai bună să o citiți și să vă relaxați, fără să aveți nevoie de o carte fără mesaj și fără substrat. Puteți să vă bucurați de o lectură ușoară și să învățați, în același timp, dintr-o carte bună. A primit patru steluțe pe GoodReads.



Vă recomand această carte și vă sfătuiesc să descoperiți și voi darul unei zile - câte nu poți face într-o zi, de câte lucruri nu te poți bucura și pe câți oameni nu-i poți bucura?

Mulțumesc Târgul Cărții pentru această carte frumoasă. Pe site-ul lor puteți găsi multe cărți interesante și diverse, aici.

Voi ați citit această carte? V-am convins?
Simina.

marți, 16 august 2016

„Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin suedia” de Selma Lagerlöf - Recenzie

  Selma Lagerlöf s-a născut la 20 noiembrie 1858 în Mårbacka (Värmland). Tatăl ei era vesel, activ, sociabil, îi plăcea să cânte și să se joace cu copiii. Mama era serioasă, bună, muncitoare, înțeleaptă și cu o adâncă înțelegere pentru problemele sufletești ale celorlalți. Bunica sa după tată era o comoară de cântece și legende populare. Conacul părintesc apare în toate amintirile din copilărie.


 Când avea trei ani, Selma s-a trezit cu un picior paralizat, maladie de care nu a scăpat niciodată. De aceea, Selma nu a frecventat cursurile unei școli, învățând acasă. De mică a citit mult, cărți de aventuri, O mie și una de nopți, cărțile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen.

 De la 15 ani a început să scrie versuri, nereușite, și și-a propus să devină scriitoare. Trebuia să-și facă o situație și să își îmunătățească starea economică  precară, așa că a plecat la Stockholm, în 1881, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete și apoi trei ani la cursurile Școlii pedagogice. A fost învățătoare din 1885până în 1895 a fost învățătoare într-o școală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris Gösta Berlings saga, în 1891. Cartea nu a fost primită călduros de către critică; Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare.  Asta pentru că Selma, începând să scrie cartea, simțea că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei având nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare.

 Selma a început să scrie această carte din motive didactice. Era nevoie de o carte de geografie pentru școală, astfel încât scrie una de lecturi geografice, și așa apare Nils Holgersson underbara resa genom Sverige în 1901.

 Pentru a scrie această carte, Selma își dedică trei ani pentru studierea naturii. În introducerea traducătoarei Velma Swanston Howard aflăm că a încercat să descopere cât mai multe din legendele și poveștile din folclorul diferitelor regiuni. Toate acestea ea le-a țesut într-un mod ingenios în povestea ei.

 Selma o salvează în 1939 pe scriitoarea germană Nelly Sachs de la exterminarea de către regimul nazist. Nelly se refugiase la Stockholm.

 Selma Lagerlöf a decedat în 1940.

 Cartea este despre un băiat de paisprezece ani, rămas acasă singur, părinții lui plecând la biserică. Copilul întâlnește un spiriduș care caută prin lada cu zestre a mamei. Îl prindă într-o plasă, și chiar dacă spiridușul îi făgăduiește câte și mai câte, până la urmă Nils nu se înduplecă să-i dea drumul. Dintr-o dată, ceva ciudat se întâmplă. După ce băiatul se trezește, realizează că toate lucrurile din jurul lui s-au schimbat. Chiar și ceaslovul de pe masă, din care el trebuie să citească, era parcă mai mare. Devenise greu să citească acele litere atât de mari. Când se uită în oglindă, vede un puști mic, asemănător unui spiriduș, dar nu e nimeni îndărătul ei. Nu e el, cumva?

 Preschimbat în spiriduș, Nils înțelege și graiul animalelor. Află că toate sunt de acord cu ceea ce i s-a întâmplat, pentru că atunci când fusese om, se purtase foarte urât cu ele. Îl gonesc și nu vor să-l ajute.
Pe deasupra ogrăzii trece un cârd de gâșe sălbatice, care le strigă gâștelor domestice să plece cu ele spre Laponia. Un gâscan alb se încumetă să zboare și Nils încearcă să-l oprească, punându-și mâinile pe după gâtul gâscanului. După câteva încercări, el reușește să se avânte în aer cu tot cu Nils.

 Așa, el ajunge să călătorească împreună cu gâștele sălbatice și să primească o a doua șansă. Spiridușul îi transmite că, dacă va fi cuminte și se va schimba, ajutând animalele și făcând fapte bune, va fi din nou om.

 Mi-a plăcut atât de mult cartea aceasta! Este atât de frumoasă! Pe lângă faptul că am învățat atâtea lucruri despre geografia Suediei, am aflat și atâtea legende populare din partea locului! Chiar mi-am adus aminte de o legendă pe care am auzit-o la desene animate, puțin diferită. Toate locurile acelea minunate sunt descrise foarte frumos, într-o atmosferă destinsă, de basm.

 Scriitura Selmei este foarte frumoasă. Știe foarte bine să îmbine acțiunea cărții cu legendele populare, cu geografia S
uediei care trebuie să fie prezentă în carte. De asemenea, păstrează limitele fantasticului: faptul că animalele vorbesc și sunt înțelese de băiețaș, prezența spiridușului și toate întâmplările fantastice sunt păstrate într-o limită de bun-simț, o înfrânare esențială unei cărți, iar aici vorbim chiar de una ce cuprinde elemente fantastice.

Faptul că povestea este îmbinată cu descrieri generoase ale reliefului Suediei, nu îngreunează citirea cărții cu nimic. Mie mi-a plăcut să aflu atâtea lucruri minunate despre țara aceasta îndepărtată, despre care nu știam multe lucruri. Iată că acum mi-am făcut o mică imagine despre relieful acestei țări, și mă gândesc cât de frumoasă trebuie să fie! Golfuri, dealuri, fabrici, păduri atât de dese și de frumoase!

Nu-mi pot imagina că se compară cu țara noastră - de fapt, nu cred că ar avea rost să comparăm o țară cu alta... Sunt sigură că întreaga Creație e frumoasă, și cred că Suedia e chiar o țară cu locuri minunate. Știu că descrierea reliefului este făcută cu mulți ani în urmă, dar nu mă împiedică să nu mă gândesc la Suedia ca la o țară frumoasă.

Faptul că pe parcursul cărții Nils s-a maturizat, a învățat să fie mai bun și  mai cuminte și să-i ajute pe ceilalți, a fost ceva ce m-a impresionat. Am văzut cum Nils se maturizează, se schimbă, învață și face fapte bune. Dintr-un copil leneș și obraznic, acesta s-a transformat în unul bun și cuminte, ascultător și o persoană pe care toți bizui și care te va ajuta. Așa este Nils, a învățat să ajute și să-și ofere generozitatea.

Din carte am învățat atâtea lucruri - și le-am învățat într-un mod atât de plăcut! Și nu vorbesc numai de geografie, ci și de învățături morale. Mi-a plăcut, în special, capitolul - sau partea - care vorbește despre Povestea Mariei-Cristina, care ne prezintă viața unei femei, atât de zbuciumată și de grea, dar o! atât de frumoasă prin faptul că Maria a rezistat suferinței, i-a făcut față, nu și-a pierdut credința și nu s-a dat bătută. Cred că acea parte a cărții este foarte importantă, foarte plină, cum să spun, cu miez. Țin minte că atunci când am citit-o, am venit din grădină, pentru că mama mi-a dat un răgaz, ca să merg să citesc. Răgazul acesta n-a fost de pomană, pentru că am descoperit câteva dintre învățăturile cele mai de preț din carte.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, și o recomand tuturor: copii sau oameni mari. Tot are să-ți placă, tot ai să înveți ceva din ea! Povestea lui Nils, cu care m-am identificat uneori, mi-a plăcut și mă bucur că am avut șansa să o citesc. Într-o bună zi eram la bibliotecă și... am văzut-o. E un amănunt important, descoperirea acestei cărți pe rafturile bibliotecii, pentru că am descoperit o carte bună!
Desenele făcute după carte au fost produse de Studioul Pierre și sunt în mare parte fidele cărții. În afară de hamsterul acela și importanța vulpoiului Smirre...

Vă recomand, în ultimul rând, să citiți această carte în edițiile cât mai lungi. Cartea mea a avut 505 pagini. Oricum, dacă găsiți la bibliotecă ediția de la Ion Creangă, aceea este și cea pe care am citit-o eu. Nu spun că exclud celelalte ediții. Și, de asemenea, vă recomand cartea înaintea desenelor!

Voi ați citit această carte? Aveți de gând?

Simina.

marți, 9 august 2016

Leapșa: Vara pe sfârșite-n cărți (BOOK TAG)

Salutări!

A dat vara-n pârg!

Anul trecut am scris o leapșă de vară, cu multe întrebări diverse. A fost lungă, foarte lungă, câțiva bloggeri chiar au făcut-o și ei. Am făcut și toamna trecută una. Iarna și primăvara nu am mai continuat, însă azi voi face din nou o leapșă de vară.

Cum spuneam, eu voi scrie întrebările și voi răspunde la ele, deci nu există nicio sursă de unde am preluat tag-ul.

Desigur, cum azi este nouă august și vara e pe sfârșite, voi scrie întrebări și cerințe adecvate.

1. Afară s-a răcit timpul, dă spre toamnă. O carte cu un final neașteptat și totuși frumos?

Pădurea Spânzuraților de Liviu Rebreanu, cu siguranță. A avut un final foarte, foarte frumos.

2. Deși s-a răcit, soarele încă mai strălucește. O carte cu un final care i-a plăcut foarte mult?

Mi-a plăcut foarte mult finalul cărții Mica Fadette de George Sand. O carte minunată!

3. Frunzele încep să prindă alte nuanțe. O carte pentru copii pe care adulții ar trebui să o (re)citească?

Aș spune Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, însă nu am citit-o, doar fragmente. Am citit însă Singur pe lume de Hector Malot. Superbă!

4. Legumele de toamnă prind culoare, chiar dacă încă e august. O carte colorată din punct de vedere stilistic?

Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini e foarte frumoasă și e scrisă într-
un mod absolut superb, metaforic, cu atâtea figuri de stil și atâtea semințe de flori plantate în text, încât de îndrăgostești de scriitura Laurei Baban. Nu mă înțelegeți greșit, nu are înflorituri enervante sau altceva care să ne incomodeze.

5. Florile-soarelui se coc și ele. O carte scrisă frumos și care la sfârșit te impresionează?

Anotimpul jocurilor de Szinnyei Júlia m-a impresionat tot timpul.

6. O carte pe care nu ai citit-o încă și ai vrea să se traducă la noi.

Sunt foarte, foarte multe, însă am s-o aleg pe aceasta:
Pe GoodReads nu are cinci steluțe însă mie mi se pare foarte interesantă și mi-ar plăcea să fie tradusă și la noi.
Și aceasta, de asemenea.

7. E ultima lună din vară. O carte pe care nu mai vrei s-o citești?

Sunt multe cărți pe care mi le doream dar pe care nu le mai vreau. Cărțile lui Belle de Nuit, sau cel puțin una dintre ele.

8. Vântul suflă cu mai multă putere. O carte pe care ai început-o dar nu mai vrei s-o citești?

Mi s-a întâmplat asta de multe ori și cred că e mai bine să nu mai citești o carte dacă tu crezi că nu te va ajuta și dacă crezi că nu merită. Sigur că e bine să-i mai dai o șansă, dar dacă nu are rost, nu o face. Interviu cu un vampir, din care am citit destul de mult, de exemplu.

9. Florile de toamnă vor înflori în curând. O carte despre care se vorbește și pe care dorești s-o citești?

Înainte să te cunosc de Jojo Moyes. Cred că e frumoasă.

10. Mirosul de toamnă se instalează, însă încă e vară. Ce carte alegi să citești?

Eu citesc două cărți acum, adică în ultimele zile, Niculaie Moromete de Marin Preda și Viața pe un peron de Octavian Paler. Prima îmi place foarte mult, a doua mă pune să reflectez și îmi întărește convingerile. Și mă contrazice. 

11. Grădina arată fabulos, iar tu abia aștepți să prindă mai multă culoare. O carte pe care ți-o dorești pentru că îți place coperta?

Cred că sunt foarte multe cărți pe care le vreau pentru că prima dată am văzut coperta, însă nu cred că aș cumpăra și acum o carte doar pentru că îmi place coperta și aș ști că nu merită să o citesc. Dar dacă mi-ar plăcea coperta și n-aș avea vreun argument contra cărții, sau cel puțin nu foarte multe, cred că aș lua-o. Ca și:




Prima arată foarte frumos, a doua pur și simplu m-a fascinat, pentru că mi-a maintit de copilărie, a treia e tare enigmatică și a patra m-a fascinat și ea, are o copertă superbă și cred eu că are legătură cu istoria.

12. Chiar dacă vara e pe sfârșite, tu aștepți oricum toamna. O carte pe care trebuie să o citești și pe care vrei și tu să o citești?

Baltagul de Mihail Sadoveanu. Trebuie să o citesc și cred că e foarte frumoasă.

Cam atât. Dau leapșa oricui dorește să o facă, și menționez că m-aș bucura foarte mult să o facă oricine vrea! 

Voi ce mai citiți? A dat vara-n pârg, se coace, vine toamna! 
Simina.

luni, 8 august 2016

„Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu - Recenzie



Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, primul din cei paisprezece copii ai tatălui Vasile Rebreanu, învățător, și ai Ludovicăi, pe numele de fată Diuganu, pasionată întinerețe de teatru, considerată prima diletantă pe scena Becleanului de baștină.

În 1989, licean îndrăgostit, scrie întâia și ultima poezie, fascinat de o actriță tânără din dintr-o trupă ambulantă ungurească.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în aramata austro-ungară.
A avut parte de detenție la Văcărești și Gyula, de greutăți financiare, de război și de bronșită cronică, emfizem și chist la plămânul drept. La Valea Mare, la 1 septembrie 1944, părăsește această călătorie pe pământ.

Desigur, există și o altă părere conform căreia Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în mașină pe 23 septembrie 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu, fiind împușcat mai apoi de un soldat în timpul călătoriei.

Romanul urmărește povestea tânărului Apostol Bologa, care după pierderea tatălui său de la o vârstă fragedă încearcă să își caute vocația, rostul și, mai ales, încearcă să umple golul pe care l-a lăsat în sufletul său lipsa tatălui pe care l-a adorat și iubit atât de mult, în ciuda temerii și a reticenței pe care o avea față de el.


Apostol rămâne cu mama sa, primind o educație aleasă de la o femeie bună, cinsitită și înainte de toate iubitoare, și de la protopopul Groza, cât și de la cei mai buni profesori. Mai încolo studiază filozofia, fiind unul dintre cei mai buni elevi. Caută adevărul în filozofie crezând că îl va găsi cu siguranță.

El nu se gândește să meargă la război,  să lupte, însă se îndrăgostește de Marta, o tânără ce are de a face cu cochetăria, și din pricina ei merge la război pentru patrie, ceea ce o indignează pe mama sa, care nu este de acord cu punerea vieții în primejdie pentru o patrie ca a noastră. Deși Apostol își iubește mama, simte că dorința de a o impresiona pe Marta e mult mai mare, așa că tocmai în discuția cu mama sa, spune că Poimîine voi pleca la război! și așa rămâne.

Nu găsește în război prea multe lucruri - însă își schimbă de la o vreme părerea și începe să fie de acord cu el. Numai că, într-o bună zi, asistă la spânzurarea ofițerului ceh Svoboda, pentru tentativa de dezertație. Asistă la spânzurarea celui care a fost judecat de el, în Curtea Marțială, din care a făcut parte. Aparent, toți sunt de acord cu faptul că Svoboda a greșit și merită această pedeapsă, și chiar Încearcă să se convingă și să se mintă, aș spune eu, însă flacăra din ochii comandantului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... (...) ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă.

 De atunci, Apostol nu mai are liniște. Nu că înainte ar fi avut, renunțând la credință. Încearcă să muncească, să facă ceva, însă mereu ochii ofițerului îl urmăresc, la fel de vii ca și prima dată.

 Important de pomenit este faptul că el o mai poartă pe Marta în inimă în timp ce este plecat, însă până la urmă inima sa se aprinde de o dragoste adevărată. O întâlnește pe Ilona, o copilă ce emană veselie, mereu energică și bucuroasă, de care Apostol se îndrăgostește fără să-și dea seama. Îi dorește prezența, dorește să-i audă vocea, să o știe acolo, undeva, aproape de el. Apostol se îmbolnăvește și Ilona îl îngrijește, parcă mai bine chiar decât doctorul, căci Apostol simte prezența iubirii în persoana Ilonei, în gesturile și vorbele ei, în ea. El de asta are nevoie: de iubire.

 Această carte a pornit, după cum spunea și autorul, de la o fotografie. Pădurea Spânzuraților s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfîrșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spînzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferința păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost tratați cehii de către conducătorii monarhiei austriace. În vremea când autorul scria la Pădurea Spânzuraților, era ocupat și cu transcrierea pentru tipar a cărții Ion. Tot atunci primește vești despre fratele său, student devenit ofițer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, că a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat și executat prin ștreang, încă din 1917. Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănu
nte. În epoca aceea tulbure, cînd ostilitățile la noi încă nici nu încetaseră de tot, n-aveai nici de unde să iei informații. 

   Au mai trecut luni până când Liviu Rebreanu să poată descoperi aproximativ regiunea unde s-a întîmplat tragedia aceasta a unui tînăr de 22 de ani. 

 În vreme ce scria, autorul aude bătăi ușoare în fereastra sa, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschidea, cerceta întunerecul. Nu era nimeni. Când însă bătăile au continuat, credincios fiind, Liviu Rebreanu și-a zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată. 

Caută și găsește la Ghimeș, într-o livadă.

  Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă, frumușică, la care am găsit cîteva răvășele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă cînd a pornit pe ultimul drum pămîntesc... L-am dezgropat apoi și osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniță, pe pămîntul vechi romînesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i se admisese.

 Și de-atunci am putut scrie liniștit la Pădurea Spânzuraților. 
(...)
Apostol Bologa însă n-are mai nimic din fratele meu. Cel mult cîteva trăsături exterioare și poate unele momente de exaltare(...)
În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sînt șovăirile noastre, ale tuturor, ca și zbuciumările lui... Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment amenința mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.”


Eu spun că frământările lui Apostol nu sunt numai frământările generației autorului, ci și ale noastre, ale oamenilor de acum. Poate că nu ne confruntăm cu războiul de atunci, dar ne confruntăm în fiece clipă cu un alt război, care pare poate subtil și inofensiv, dar e mai violent și mai activ ca oricare altul. Războiul din noi. Războiul dintre ceea ce e bine să facem și ceea ce nu e bine. În jurul unei mediatizări atât de mari a multor acțiuni și lucruri imorale, ne zbatem în a le urma calea acestor imoralități și a ne feri de ele.

Subiectul Pădurii Spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai cînd a intervenit contactul cu viața reală și cu pămîntul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea Spînzuraților sau n-ar fi ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrească, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului...
Liviu Rebreanu
Cred că acest ultim paragraf al mărturisirii autorului spune foarte multe în puține cuvinte. Această carte este, într-adevăr, plină de seva aceea a vieții, a experienței, acea sevă vie care te face să simți cu adevărat ce se află în acea carte, te face să trăiești povestea și să simți ceea ce simt personajele. 

De câte ori nu am căutat disperați ajutorul, adevărul, fericirea? Suntem într-o continuă căutare, însă ignoranți. Nu vrem cu adevărat să găsim ceva, pentru că ne iubim prea mult pe noi înșine, vrem prea mult să ne ferim eul de prigoană și de durere. Nu vrem să riscăm cumva lovirea orgoliului nostru, nici dacă în schimbul vătămării lui am primi dragoste, fericire! 

Mai are rost să spun că, pe lângă poveste, atât de frumoasă, de vie, stilul autorului, scriitura sa, este absolut superbă? Proprietățile caracteristice stilului său, limbajului, unde pot să amintesc cellalt, sălbatecă, și mai sunt și altele, care aparent n-au vreo importanță, dar eu cred că dau farmec stilistic întregului text.

Există foarte multe cărți inspirate din povești adevărate sau care chiar prezintă destul de fidel poveștile adevărate, incredibile, ale unor persoane care au trăit experiențe uimitoare. Și cred că această carte, inspirată tot dintr-o poveste adevărată, merită pusă la loc de cinste, merită promovată. Nu numai că ilustrează foarte bine vremurile de demult, ale războiului și documentează în privința aceasta, a istoriei, deși nu într-un mod obiectiv precum cărțile fix specializate pe asta - mă refer la date, ani și așa mai departe - dar ilustrează foarte frumos și ceea ce oamenii trăiau atunci.

Ceea ce eu am simțit, printre altele, a fost că m-a durut. Mi-am văzut frământările într-o oglindă, așa cum orice cititor și le va vedea în cartea asta, subiectiv. 

Liviu Rebreanu a reușit să-și construiască personajele foarte vii, adevărate, să nu fie superficiale, false, să nu aducă a păpuși. Și nici acțiunea nu e un cadru fantastic, ficțional, pentru că această carte este ticluită din experiență, și nu din statul la birou. Are o înfățișare de carte adevărată, de poveste puternică, are personaje bine construite și acțiune bine narată. E despre dragoste, lumină, credință, suferință, oameni.


Și apoi, că tot trebuie să-mi închei recenzia, voi face asta amintind de sfârșitul acestei cărți. Nu, nu vă voi spune cum se termină, nu-mi permit așa ceva, dar pe mine m-a durut. Aveam impresia că are să se întâmple ceva la sfârșit, ceva ce nu voiam. Sfârșitul a fost... sfâșietor. Sfârșietor de frumos. După ceva timp am realizat că, deși s-a întâmplat așa, sfârșitul a fost frumos și, de altfel, potrivit. 

Pentru că, înainte să sfârșim călătoria noastră aici, pe pământ, trebuie să căutăm, ca și Apostol, și să aflăm adevărul. 

Cred că ați observat deja că vă recomand din toată inima această carte. Da, chiar merită!

Nu am vizionat filmul, am urmărit câteva secvențe, însă nu prea mă îmbie să-l urmăresc, deși mi s-a spus că e bun. Oricum ar fi, eu vă îndemn că citiți mai întâi cartea, dacă doriți să vizionați și filmul.

Ați citit-o? Cum vi s-a părut? Aveți de gând s-o citiți?
Simina.